Google

Constantin Balmuș, universitarul împătimit de greacă și latină antică

Written on:iulie 27, 2022
Comments
Add One

Clasicist cu pregătire serioasă, de structură enciclopedică, spirit mobil, specialist cu privirea ageră, ațintită spre revigorarea disciplinei sale, dar și literat cu bun gust și înzestrare. Interesat de evoluția ideilor critice, estetice, specialist în artele poetice ale antichității. Profesor universitar, cercetător, academician, traducător,lingvist, filolog. Acesta este Constantin Balmuș, născut în Murgeni, aparținând județului Vaslui.

Venit pe lume (25 mai 1898) la doar câteva zile după marea sărbătoare creștină din mai, va primi după obiceiurile străbune prenumele Constantin. Și tot după obiceiurile bune ale familiilor românești păstrătoare ale vechilor tradiții, ca prim născut se va sili să fie demn exemplu de urmat în viată celorlalți șase copii pe care i-au avut dimpreună cu el, Ioan și Ecaterina Balmuș. I-a tras după el, cum spune o vorbă veche, băieții (cinci la număr) au făcut școli înalte, toți aducând cinste și mândrie părinților și nației române, fetele urmându-și destinul de bune mame și soții, dar uitate cu totul de puținii biografi care s-au aplecat cu precădere asupra studiului vieții și operei lui Constantin Balmuș. De altfel nici descendenții de sex masculin nu sunt feriți întru totul de uitare, puțini biografi reușind să identifice legătura de rudenie între Constantin (filolog), Vasile (elev militar, mort în primul război mondial), Ioan (inginer chimist), Gheorghe (medic, studii originale de inframicrobiologie), Petru (medic, studii de balneologie), derutați fiind de faptul că  locul nașterii este diferit pentru fiecare dintre ei, după cum  vremelnic s-au stabilit părinții în arealul Tutovei, mereu în căutarea unui trai mai îmbelșugat pentru bunăstarea numeroasei familii. Să mai spunem că monografiile locale amintesc doar de trei dintre ei, inginerul și militarul pierzându-se cu nume și realizări în anonimat. Ioan Balmuș apare doar ca absolvent al Liceului „Ghe. Roșca-Codreanu” promoția 1921, în timp ce Vasile este o simplă menționare într-o listă a fiilor comunei Blăgești decedați în prima conflagrație mondială.

A avut Constantin Balmuș părinți muncitori și cu pregătire intelectuală, tatăl fiind învățător, pasionat, devotat modelării fragedelor minți școlărești, fapt dovedit cu prisosință prin tipărirea în vederea slujirii acestui nobil țel a unui Abecedar (1898). Au urmat la scurt timp două cursuri practice de aritmetică (pentru Divizia I și a II-a rurală, 1900), două „povățuitoare” din care unul pentru cartea de scriere (1899) și celălalt pentru aritmetică (1900). Cinci volume cu variat conținut didactic, tipărite în decurs de trei ani (1898-1900), nu oriunde ci sub autoritatea editurii Institutului de Arte Grafice Göbl,  nu oricum ci cu aprobarea Ministerului Cultelor și Instrucțiunilor Publice! Ministerul știa să-și recompenseze vrednicii angajați din sistem și e certitudine că învățătorul Ioan Balmuș primește un post de institutor la o școală din Bârlad, necunoscându-se însă numele acesteia. Despre mama Ecaterina Balmuș, fiica preotului Iacob din Igești, putem emite ipoteza că va fi avut clasele primare și poate câteva de gimnaziu absolvite, fiind tot timpul în preajma copiilor, supraveghindu-le primii pași pe calea vieții. Au muncit Ioan si Ecaterina din toate puterile lor, susținându-și vlăstarele la școli și licee deprestigiu (Roșca-Codreanu, Bârlad, C. Negruzzi, Iași), la facultăți ieșene.

Copilul Constantin Balmuș va parcurge clasele primare la școala din Igești, dar nu pentru că Murgeniul nu ar fi avut una. Era târg din 1844, o școală primară fără local propriu funcționa aici încă din 1865, arhivele școlare arată că din toamna lui 1894 se predau aici cursuri și pentru clasa a V-a (prima clasă de gimnaziu), iar în 1905 la momentul școlarizării lui Constantin în băncile școlii se adunau peste 180 de elevi de toate vârstele. Motive precum promovabilitate foarte scăzută, abandonul școlar care atinge cote alarmante, precum și faptul că unul din posturile de învățător era asigurat de Ioan Balmuș, vor fi cântărit greu în luarea deciziei cu privire la inițierea într-ale învățăturii a viitorului filolog. Fi-va deci alegerea părinților ca întâiul născut să se școlească cu dascăli „străini” sub autoritatea preoțească a bunicului dinspre mamă. În clasa a V-a este deja elev al Liceului Internat „Costache Negruzzi” din Iași, e bursier meritoriu, beneficiind de acea atmosferă prielnică studiului, instituită nu doar prin selecția riguroasă a elevilor, ci mai ales prin prezența unui corp profesoral de excepție, cadre didactice cu vocație dar evident și prin dotările materiale ce asigurau calitatea învățământului. În liceul ieșean a fost coleg de generație cu viitoare personalități ale patrimoniului culturii și științei românești (Mihai Ralea, V. I. Popa, Nicolae Ghe. Lupu, Emil Condurachi), s-a format sub oblăduirea unor nume consacrate având ca profesori pe renumiții  Vasile Bogrea (ulterior universitar la Cluj), Mihai Carp (redactor al Vieții românești), August Scriban (autorul unui dicționar al limbii române), Iorgu Iordan (filolog, academician), Garabet Ibrăileanu, Calistrat Hogaș. Colegi de clasă, profesori, toți remarcau că elevul Balmuș din clasa a III-a (azi clasa a VIII-a) era avid de „învățătură multă și variată”, era pasionat de Antichitate, era atras de frumusețea graiurilor vechi ale Europei culte, mai ales greacă și latină. Absolvă ultima clasa de liceu în 1916, încheie cursurile prestigiosului liceu ca șef de promoție alături de Ionel Teodoreanu!

Va deveni imediat student al Facultății de Litere și Filologie din Iași, alegând secția de filologie clasică. Prin absolvirea cursurilor facultății de litere, Balmuș avea siguranța dobândirii unei catedre în școlile gimnaziale, liceale, avea șanse a ocupa un post în universități, deschidere către studierea și cercetarea lumii literare antice. Structura și programele facultății asigurau încă din 1860 formarea cadrelor didactice pentru învățământul preuniversitar și universitar, pregătirea potențialilor cercetători din domeniul filologic, a specialiștilor în domeniile comunicării, traducerii și interpretariatului. Cu atâtea posibilități viitorul financiar îi era asigurat, avea în fața sa șansa de a trăi fără lipsuri materiale! Inteligent, metodic, studios, curios, interesat de cultură în sens general, așa îl descriu cei ce l-au cunoscut în anii de studenție, descriere ce nu dezminte pe aceea din gimnaziu și liceu. Amintirile foștilor colegi de la „litere” schițează profilul unui tânăr pe cât de studios pe atât de energic. Multe din seminariile conduse de M. I. Marinescu (profesorul, mentorul său) deveneau vii, atractive, antrenante tocmai pentru că studentul Balmuș milita pentru clasicism ca „pentru o lume ideală, cu valori spirituale și artistice capabile să formeze un om nou, complet, echilibrat”. Era însetat de cultură autentică, veche, dar nu refuza modernitatea, prezentul, actualitatea în arta contemporană. Citea operele literare ale scriitorilor români și străini trăitori ai acelor ani, frecventa expoziții de artă plastică, mergea la concerte simfonice, profitând de gratuitățile studenției, profitând din plin de viața culturală complexă a Iașiului postbelic, cunoscut ca adevărată capitală a culturii bunului gust novator. Nu miră deloc implicarea sa în viața studențească, este ales președinte al Societății studenților de litere ieșeni, funcție onorantă care îi va da prilejul să organizeze conferințe, întâlniri cu scriitori, el însuși expunând rezultatele cercetărilor sale cu privire la „Romanul grecesc a lui Longus”. Curând este nevoit sa-și întrerupă cursurile, solicitat, chemat fiind a-și satisface stagiului militar, dar pe timp de război Balmuș alege să frecventeze cursurile unei școli militare. Cred că a evitat în mod conștient, voit, programat implicarea sa în luptele corp la corp cu dușmanul cotropitor, activând un remarcabil instinct de supraviețuire. Pe ce mă bazez în afirmația mea? Pe faptul că pe durata unui an (1 aprilie 1917- 1 aprilie 1918) a urmat cursurile Școlii de Cavalerie din Botoșani, demobilizat fiind în noiembrie 1918 în grad de sublocotenent. Dacă va fi existat cu adevărat această atitudine, nu trebuie judecat că n-a înroșit pământul patriei cu sângele său, nu trebuie acuzat că n-a urmat destinul fratelui Vasile îngroșând alături de el numărul eroilor neamului căzuți pe frontul de luptă.

Examenul de licență va fi trecut în 1921, lucrarea lui Constantin Balmuș primind calificativul „magna cum laude”, însă adevăratul test al maturității profesionale îl  va reprezenta publicarea (1922) traducerii romanului pastoral „Daphnis și Cloe”. Fusese cooptat a face parte dintr-un grup de specialiști (filologi, traducători), Editura Culturală Națională (înființată în 1921) asumându-și responsabilitatea formării, dezvoltării, editării, publicării colecției „Clasici antici” ce își propunea să consolideze nu doar cultura românească, ci în egală măsură să promoveze operele literare ale scriitorilor din antichitate. Tânărul clasicist Balmuș punea la dispoziția coordonatorului de colecție (Vasile Pârvan) nu numai o remarcabilă traducere cu vădite virtuți artistice concurente cu originalul, ci și un consistent, documentat studiu introductiv despre romanul grecesc. Traducerea nu era fadă, greaca antică era plină de prospețime, fluiditatea textului scotea la iveală talentul literar al autorului Balmuș, care reușea astfel să ofere cititorului o adevărată creație artistică. Lucrarea și autorul ei aveau să atragă atenția marelui G. Călinescu (e drept, peste decenii, 1943), cel mai în măsură să aprecieze că filologul nostru se număra „printre cei mai mari artiști traducători ai noștri din limbile clasice”, versiunea românească a romanului lui Longos rămânând o „strălucită dovadă a mijloacelor artistice ale d-lui Balmuș”. Trebuie să menționăm că republicarea din 1956 va reprezenta o nouă recunoaștere a calităților ei, lucrarea având impact major asupra dezvoltării și modelării limbajului prozei românești contemporane. Când și unde va fi avut răgazul traducerii romanului scriitorului grec Longus? Putem intui cum vor fi fost nopțile lui Balmuș în mansarda de liceu, devenită locuință studențească, ne imaginăm cum profitând de potolirea zumzetului diurn din stupul militar-școlăresc, se va fi înconjurat de dicționare de tot felul, scriind zeci de variante până a decide forma finală a traducerii. Doar ceasuri din noapte îi vor fi fost disponibile ducerii la bun sfârșit a primei sale traduceri. Căci perioada studenției a fost deosebit de grea, cu un volum de muncă enorm, trebuind să exploateze la maxim timpul destinat studiului în sălile bibliotecii universitare, să facă în așa fel încât să îi rămână ore și pentru a studia materia ce o preda la Liceul Militar și la Seminarul „Veniamin” din Iași. A fost profesor, preparator și meditator pentru copiii bogați, a acceptat posturi de suplinitor la diferite școli din Iași și nu pentru că ar fi vrut mai mult decât avea ci pentru că nu avea deloc. A muncit într-un ritm neomenesc pentru a se întreține și a-și asigura continuitatea studiilor dar și pentru a ușura povara mamei văduve (tatăl moare în 1918) rămasă cu cinci copii în bătătura casei.

Sacrificiu este cuvântul ce caracterizează următoarea etapa din viața lui Balmuș. Cu mari sacrificii materiale își va continua studiile de specializare în străinătate (1922-1926), revenind în țară în pauzele firești trecerii dintr-un an de studiu în altul, prestând activități specifice postului de asistent provizoriu al catedrelor de greacă și latină din facultatea ieșeană, atent supraveghind evoluția studenților la proseminarii, seminarii, cursuri de literatură antică sau de interpretare text. Așadar au urmat patru ani de perfecționări profesionale peste hotare, toamna lui 1922 aflându-l la Universitatea din Bonn, anul următor audiind cursurile și prelegerile profesorilor E. Norden, M. Wilamovitz, mari filologi clasici ai Universității din Berlin. A fost perioada în care se va concentra asupra suplimentării, completării, îmbogățirii cunoștințelor dar și însușirii metodelor de cercetare filologică, iar după finalizarea stagiului german nu va ezita a mai parcurge alți doi ani de studii în Italia, în cadrul Școlii Române din Roma. Cu toată această încărcătură de studiu, și vă rog să realizați efortul intelectual al participării active la cursuri predate  în limbi străine și evident trecerii examenelor specifice, găsește timpul necesar căutării, selectării, interpretării  materialelor pentru elaborarea și întocmirea amplei lucrări de doctorat. Să remarcăm cum în toamna lui 1925 (sfârșitul primului an la Roma) obține la Iași titlul de doctor în filologie clasică, teza sa de doctorat analizând „Tehnica povestirii la Plutarch în Vieți paralele” fiind apreciată  și considerată în rândul clasiciștilor români „o noutate în literatura de specialitate” a acelor vremuri.

Revenit în țară publică „De QuintilianifontibusGraecis” (1927), „Istoria poeziei latine în epoca arhaică” (1927), „Pentru clasicism” (1928), „Curs de gramatică istorică a limbii latine. Fonetică și morfologie” (1928). Dar lucrarea care avea să-i aducă veritabila consacrare științifică avea să fie tipărită de „Less Belles Lettres” din Paris, cea mai reputată casă de editură europeană din domeniul filologiei clasice. Balmuș era singurul român ce primise cinstea de a fi publicat în celebra colecție de studii antice Guillaume Budé, masivul său studiu despre arta și compoziția scrierilor lui Aurelius Augustinus („Étude sur le style de Saint Augustin dans les Confessions et la Cité de Dieu”), fiind repede remarcat de savanți de talie mondială, latiniști reputați având cuvinte de laudă pentru această originală cercetare, fină ca analiză și justă în concluziile ei generale. Lucrarea de stilistică era unanim considerată conștiincioasă și completă, oferind o minuțioasă cercetare care se împletește cu aprecieri literare. Vastul studiu de 327 de pagini arăta un aspect nou al cercetătorului nostru, reliefa preocupările sale pentru problemele de stil și artă literară, pentru artele poetice, pentru retoricele vechi. Balmuș verifica ideea că „arta este expresie”, puncta cu vigoare că în literatură „expresia e stil”, compara scriitorul latin cu mai toate vârstele literaturii, până la contemporaneitate. Lucrarea fi-va recenzată favorabil de Alfred Ernout – profesor la College de France, de Pierre Labriolle – profesor la Sorbona, exegetul cel mai autorizat în materie de latină creștină. Lor li se adaugă personalități de prin rang în domeniu recenzând în periodice de specialitate. În „Bolletino di Filologia classica” (1931), G. Ghedini afirmă că „acest studiu a lui Balmuș, este printre cele mai interesante și mai bine executate”, de real folos „pentru a înțelege sufletul și arta unui scriitor”, iar profesorul Lorenzo Dalmasso în „Mondo classico” (1932) avea sa spună: „autorul, un român, face cinste țării sale cu acest studiu”. Din păcate cei de acasă, subjugați rivalităților, polemicelor și invidiilor profesionale, se îndoiau de valoarea lucrării, cereau dovezi că breasla apuseană o apreciase și îi subliniase deosebita importanță în literatura de specialitate. Atitudinea agresiv contestatară a „specialiștilor” români îl determină pe Balmuș să adune „Părerile criticii – extrase din recenziile apărute în periodicele străine” și să le publice în forma unei broșuri (1931) spre a demonstra că acuzațiile erau nefondate și neadevărate, „reprobabila” sa faptă nefiind alta decât aceea de a crea o exegeză augustiniană complexă și completă. Detractorii se vor calma, lucrurile vor intra pe făgașul normal, mai ales că ziarele naționale vor cuprinde elogioasele aprecieri ale adevăraților și imparțialilor specialiști români, G. Călinescu și Al. Graur.

Recunoașterea meritelor sale științifice va veni în 1932. La numai 34 de ani realizase cât alții într-o viață întreagă.  Avea o pregătire multilaterală în domeniul filologiei, astfel încât putea preda cu egală competență literatură greacă și latină. Publicase deja 5 volume de cercetări în domeniul clasicismului, era autorul unui manual folosit ca bază de predare a cursului „Istoria poeziei latine” ce se ținea la universitatea din Iași, avusese nenumărate intervenții (articole, recenzii, studii) în periodice de specialitate românești și străine. Va obține titlul de doctor docent (1932) și devine conferențiar universitar pentru limba și literatura latină. Peste cinci ani, la 39 de ani primea numirea de profesor universitar titular al Catedrei de Limba Elină a facultății ieșene de literatură și filosofie, i se acorda și conducerea Seminarului de Limba și Literatura Greacă. În sfera sa de activități (cercetare, catedră) va cuprinde preocupări legate de constituirea și organizarea fondului documentar științific al bibliotecii seminarului. S-a ocupat de îmbogățirea sistematică a colecțiilor bibliotecii acestui seminar, înzestrând-o în  mod substanțial cu literatură de specialitate, aducându-și personala contribuție prin extraordinarul gest de a pune la dispoziția studenților propria bibliotecă, splendidă colecție de cărți de fond, cărți rare și de bibliofilie, adunate cu pasiune și rafinament. În același context, va iniția și se va îngriji de publicarea colecției „Autori greci în românește” semnând prefața volumelor realizate de colaboratori și studenți pasionați.

A creat aici la Iași o școală de cercetare a filologiei clasice  care a funcționat cu bune rezultate până în 1948 (când din rațiuni politice absurde este desființată considerându-se inutilă studierea limbilor greacă și latină), a format un număr însemnat de elevi, unii dintre ei lucrând științific în domeniul filologiei clasice. La Iași sau la București profesorul Balmuș se înfățișa elevilor și colaboratorilor săi bine pregătit, posesor al unei bogate culturi de specialitate, mereu frământat de probleme ale clasicismului, contribuind direct la rezolvarea lor. A slujit catedra ieșeană cu talent și devotament, a fost un profesor apropiat studenților, s-a bucurat totdeauna de prețuirea studenților săi, căci a fost un entuziast capabil să transmită elevilor săi impulsuri, îndemnuri motivante pentru a munci ușor, cu spor într-o disciplină dintre cele mai grele. „Nulladies sine linea” le spunea mereu învățăceilor săi, îndemnul latin „nu lăsați să treacă nici o zi fără să faceți ceva” devenind motto-ul cursurilor lui Balmuș. Animator zelos al studiilor pe care le-a dezvoltat la facultate, cursurile și seminariile lui Balmuș aveau ton de vioiciune comunicativă,  căci el provoca, participa și conducea dezbaterile de idei. Pasiunea sinceră pentru munca de profesorat se vedea din felul în care vorbea, se mișca, gesticula, întreg corpul participa la dezbaterile inițiate. Era modest, deosebit de blând, sensibil la suferințele celorlalți, ajutând necondiționat pe cei aflați în nevoie.

Profesor, decan, director al ziarului „Moldova liberă” (1944-1947), colaborator  la numeroase ziare si reviste și, nu în ultimul rând, cercetător, iată în ce a constat perioada ieșeană! Întreaga sa activitate de cercetare se distinge prin erudiție, meticulozitate, precizie. Însă Balmuș mai avea ceva, avea talent literar! Era iubitor de cuvânt (acesta este sensul cuvântului „filolog”), toate scrierile sale arată grija pentru cuvântul tipărit. Alegerea cuvintelor și expresiilor dau lucrărilor sale științifice o înfățișare artistică, în altele aduc și creează o anumită cadență, ușor de simțit la o lectură cu voce tare. Talentul său literar este vizibil mai cu seamă în traducerile din limba greacă. Ar trebui să ne facem timp să citim „Tratatul despre sublimal unui autor necunoscut”, traducere din grecește realizată în 1935, despre care  Iorga afirma că „e limpede, de o perfectă ținută literară”. Spre a ne convinge de muzicalitatea textului ar trebui să lecturăm măcar fragmente din „Tratatul despre stil a lui Demetrios”, traducere finalizată în 1943, Al. Philippide apreciindu-i „vastele comentarii și note de istorie literară”. Poate că răsfoind „Revista Fundației Regale” am descoperi traducerea Cântului a VI-lea din Iliada lui Homer și am înțelege că Balmuș a năzuit să-i dea o nouă traducere în proză ritmată, dar creșterea amenințătoare a pericolului fascist nu i-a dat răgazul publicării integrale, multe din cânturi rămânând în manuscris așteptând o postumă editare. Nu eu, ci critici literari consideră că traducătorul și filologul nostru ar mai avea încă multe spus despre arta poetică a rapsodului din antichitate.

Constantin Balmuș a avut preocupări lingvistice, regăsite mai cu seamă în munca sa didactică din spatele catedrei, ani de intensă activitate didactică dedicată înzestrării învățământului românesc cu manuale de bază ale culturii clasice. Profesorul universitar a  lucrat și a dat spre publicare serie completă de manuale școlare (limba latină) pentru cursurile de gimnaziu și liceu, încercând să împrospăteze materia. Era conștient că promovarea limbilor și literaturilor clasice avea nevoie de manuale bune și aerate, frumos ilustrate întocmite cu metode științifice, capabile astfel să ajute la popularizarea bogatelor tradiții clasice. Pentru cursul inferior publică 6 manuale, seria manualelor pentru liceu cuprinzând 10 volume de „Texte latine” având publicate introduceri și comentarii. Elevii din clasele mari aveau astfel oportunitatea de a veni în contact cu selecții din operele lui Vergilius, Ovidius, Horatius. Încredințează tiparului 3 volume de gramatică a limbilor greacă și latină căutând să pună de acord „învățământul științific al unei limbi” cu cel „practic” și astfel, după propria-i expresie „să întinerim puțin studiul gramaticii în școala noastră secundară, lăsând la o parte explicațiile învechite și perimate”. Nu i-a uitat nici pe studenții săi, anii 1935-1936 publicând „Antologia Latină”, „Crestomație latină”, bine primită a fost „lecțiunea” inaugurală a cursului de istorie a literaturii grecești ținută la Facultatea de litere si filosofie (13 aprilie 1937). Întreba atunci pe cei prezenți „Fost-au grecii senini?”, oferind pe parcursul dezbaterii dovezi ale neliniștilor și contradicțiilor lumii elene, argumentând științific că existența poporului grec a fost tragică, demontând afirmația comodă și legendară. De altfel, în toate lucrările  lui Balmuș se conturează  viziunea unei antichități frământate de probleme complexe, măcinate de contradicții, torturată de îndoieli, grecii nefiind nicidecum „senini”, contemplativi sau stăpâni pe concepții clare, definitive.

Trecem repede peste directoratul la „Moldova liberă” ziar al organului popular de luptă patriotică, ca de altfel și peste publicistica politică de după 1945. S-a încadrat cu convingere în lupta pentru instaurarea comunismului. Ca membru de partid, președinte al Asociației Române pentru Legături de Prietenie cu Uniunea Sovietică, deputat legat de alegătorii săi, el arată pretutindeni un nivel ideologic și politic foarte ridicat, un temperament puternic de luptător. Milita pentru democrație și pace, redacta bilanțuri ale anilor de guvernare democratică, avea o rubrică ce se numea „Aspectul politic mondial”. Nimic de neînțeles pentru comportamentul patriotic necesar în anii reconstrucției unei țări ieșite din al doilea război mondial. Numai că implicarea inițial civică se transformă într-una politică! Articolele din octombrie 1946 conținând atacuri dure la adresa unor confrați (Radu Vulpe, M. David), acuzați, învinuiți pe nedrept că ar fi în slujba dictaturii antonesciene și colaboratori ai nemților, cerând eliminarea lor din înalta structura de învățământ, vor rămâne ca o pată neagră umbrind activitatea redacțională dar și ultimul său deceniu de viață. Nu sunt în măsură să judec aceste fapte, dar trebuie amintit că în1941 profesorul Constantin Balmuș cunoscuse prigoana legionară, nu doar cariera universitară fiindu-i amenințată. Viața sa și a fratelui său Petre au fost în pericol. Trăise momente de teamă, fugise din calea fanaticilor ascunzându-se nopți la rând, niciodată în același loc, dormise cu arma sub cap, pregătit și hotărât să o folosească spre a se apăra. Să tragem un văl al iertării și-al uitării, să păstram doar chipul cărturarului îndrăgostit de frumusețea lumii antice!

Perioada bucureșteană (1948-1957) este la fel de bogată în realizări profesionale. Numărul lucrărilor științifice este relativ redus dar este compensat de activitatea de coordonare a unor instituții de prim rang,  de cumulul de atribuții caracteristice unui conducător de foruri științifice de nivel academic. Transferat la  București profesorul Constantin Balmuș va asigura catedra de limbă greacă a universității, va îndeplini paralel, simultan și sarcina de șef de catedră de filologie clasică. Foarte curând este cooptat în comisia ce se va ocupa de reorganizarea și epurarea (din păcate) fondului de carte al Bibliotecii Centrale Universitare (fosta Fundație Universitară Carol I), reproșându-i-se severitatea, strictețea cu care a dus la îndeplinire această misiune, uitându-se că măsurile pe care le punea în practică aveau caracter politic trebuind aplicate în regim de urgență și fără crâcnire. E drept că au fost retrase de la raft și trecute (îngropate) în fondul „special” operele autorilor interziși de noua orânduire, dar nu cred că dispozițiile sale reflectă pe deplin convingerile sale, atâta timp cât Balmuș era om de studiu al cărții, autor de cărți  știind pe propria-i experiență ce înseamnă lipsa aprecierii confraților. Mai mult decât atât, există adresele ulterioare înaintate Bibliotecii Universitare din Cluj purtând semnătura sa cerând sprijin acesteia în vederea sporirii zestrei de carte (deficitară și insuficientă), se păstrează cererile adresate Ministerului Învățământului Public solicitând un avans financiar pentru acoperirea cheltuielilor necesare bunei funcționări a bibliotecii. Trebuie evidențiat că directorul Balmuș reclama ministerului de resort lipsa de personal, rugând anularea unor ordine de mobilizare în armată. Toate aceste înscrisuri arată grija pentru colecții, arată interesul pentru instituție si oamenii săi și, dincolo de atitudini impuse, trebuie recunoscut faptul că sub scurta conducerea lui Balmuș, BCU este așezată pe făgașul ce-i va permite să devină fanion al culturii și al cărți românești.

În noiembrie 1948 profesorul Constantin Balmuș este ales membru titular activ al Academiei Republicii Populare Române, în cadrul Secției de Științe Istorice, fiind desemnat peste câteva zile secretar, apoi președinte al respectivei secții. I se încredințează directoratul Institului de Istorie și Filosofie al noii Academii, este inclus în comitetul de redacție al Editurii Academiei, este adus la conducerea Consiliului Științific al Institutului de Lingvistică a Academiei. Va fi scurtă vreme director al Muzeului de Antichități din București, făcând parte din  colectivul redacțional al revistei Studii și Cercetări de Istorie veche si Arheologie. Este rector al Universității din București, președinte al Casei Universitarilor din București.  Cu toată această concentrare de funcții reprezintă țara la diferite festivități, congrese, conferințe internaționale din Budapesta, Berlin (1950), Halle (1951), Moscova, Roma (1955). Cercetările sale nu au fost oprite nici o clipă pentru simplul fapt că de la catedră, în călătoriile sale în Grecia, țărmurile Mediteranei, Elveția, Germania sau oriunde în lumea asta mare conferențiind, a fost „posedat” de dorința de a cunoaște noul, neobișnuitul, era cunoscut interesul său pentru lucruri și fapte mai puțin știute. Curiozitatea l-a mânat mereu spre studiu, extinzându-și activitatea de investigație științifică necesară atât dezvoltării sale profesionale dar și consolidării culturii clasice din România. Multe din comunicările sale atestă o nouă direcție de cercetare, mai degrabă spre zona istorică decât lingvistică. În „Frământări sociale la geto-daci” (1950) arată cât de înșelătoare este afirmația unor istorici care înfățișau poporul geto-dac unit când în realitate au existat numeroase răscoale țărănești, mari preoți ca Deceneu având un rol negativ. Amintim și comunicarea „Le commencement de la crise générale du système esclavagiste romain” prezentată la Congresul științelor istorice de la Roma, în care stabilea că începutul crizei generale a siatemului sclavagist român a avut loc la începutul primului veac din era precedentă. Începând cu 1953 cercetările lui Balmuș se îndreaptă spre Tucidide, om politic și istoric atenian, autor al unei vaste monografii asupra războiului peloponeziac. În „Un aspect al concepției istorice a lui Tusidide. Despre scopul operei sale istorice” Balmuș valorifică o serie de idei înaintate, reușind să facă din Tucidide „un precursor îndepărtat al interpretării materialiste a istoriei”. Lucrarea lui Constantin Balmuș se situează printre cele mai valoroase tentative de reconsiderare a acestui autor.

Sunt ultimele scrieri încredințate tiparului, sunt ultimele pagini care-i luminează întunericul ce amenința să-l cuprindă. În 1952  apar primele semne ale cumplitei boli ce îl va împiedica să finalizeze proiecte, lucrări, traduceri. S-a luptat cu perfidul Alzheimer care-i fura zi de zi din bogăția de cunoștințe cu migală adunate. A continuat să lucreze intens, dornic să ducă la bun sfârșit cercetările ce-l așteptau să revină la masa de lucru, conștient de tot mai rarele clipe în care mintea lui își recăpăta luciditatea. A fost o luptă dârză cu timpul, universitarul Balmuș încrâncenându-se să creeze până în ultima clipă a vieții sale. A murit într-o clinică din Elveția (13 iulie 1957), urna funerară fiind depusă în zidul rotondei Monumentului Eroilor Patriei din Parcul Libertății. A lăsat spre postumă publicare „Poetica lui Aristotel” (Editura Științifică, 1958), două volume ale traducerii „Viețile și doctrinele filosofilor vestiți” a lui Diogene Laerțiu (1963), cânturi întregi traduse din Iliada lui Homer alături de lucrarea ce ar fi căpătat titlul „Homer și poezia homerică” dacă nu ar fi rămas în stadiu de proiect (impresionant de bine documentat).

Să reținem că opera sa științifică și literară deosebit de valoroasă îl situează printre cei mai însemnați cunoscători ai limbilor clasice, că lucrările sale tratează în mod admirabil și limpede exprimat importante aspecte de lingvistică generală. Scrierile lui Constantin Balmuș au depășit domeniul limitat al limbilor elină și latină și nu numai pentru că le știa vorbi ci pentru că le diviniza cu întreg ansamblul de cultură și civilizație antică.

Mihaela Ochianu –Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui

Bibliografie: Bibliografia românească modernă (1831-1918): vol. I; Traian Nicola – Liceul „Gheorghe Roșca-Codreanu” din Bârlad: monografie (Iași, 1971); Constantin Chiper, Nicolaie Mihai, Mircea Fitcal –  Omagiu eroilor județului Vaslui (Editura Sfera, Bârlad, 2016); Coman Ghenuță – Murgeni: Contribuții la istoria unei străvechi așezări (Comitetul Județean pentru Cultură și Educație Socialistă Vaslui, 1973); Analele Științifice ale Universității „Al. I. Cuza” din Iași: Științe sociale (Tom III, 1957); Mărghitan Liviu, Mancaș Ioan – Membrii Academiei Române originari din județul Vaslui (Editura Multimedia Internațional, Arad, 2006);  Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” București – Constantin Balmuș: 1898-1957: biografie (București, 2013) www.identitatea.ro.

Leave a Comment