Google

Constantin Antip, notabilă prezență în istoria presei românești

Written on:octombrie 25, 2020
Comments
Add One

Prea repede se lasă uitarea peste faptele unor oameni, prea curând renunțăm a ne aminti despre bunele sau relele făptuite de ei cu sau fără de voie. Doar pentru că au slujit țara în vremea regimului comunist nu e motiv a-i pierde din memoria locală și națională, nu-i motiv a înceta să arătăm cum trecerea lor prin vremuri a lăsat urme adânci.E parcă un blestem ce apasă asupra nației noastre atâta timp cât noi, românii, suntem gata să uităm scriitori, pictori, istorici încărcându-i nemăsurat cu vina de a fi trăit și simțit cu înflăcărare construirea socialismului în țara ce se dorea multilateral dezvoltată. Ei bine, e și cazul lui Constantin Antip, informații despre activitatea sa profesională dispărând mai ales după 1989 de parcă cineva le-ar fi scris cu cerneală simpatică. Vasluianul Constantin Antip face parte din această categorie a personalităților șterse din trecutul nu prea îndepărtat, numelui său alăturându-i-se mult prea puține informații care să contureze viața unui om dar mai cu seamă realizările profesionale ale unui ofițer, istoric, jurnalist, doctor în istorie.

Născut în Unceștii Telejnei anului 1925, la 27 octombrie, Constantin Gr. Antip avea să parcurgă cursurile primare în satul natal, cursurile secundare la școala normală „Ștefan cel Mare” finalizându-le la Liceul „Mihail Kogălniceanu” din Vaslui. Figurează în evidențele liceului la „clasa literară” începând cu anul școlar 1942/1943, înregistrând rezultate bune la învățătură, situându-se al doilea din clasă cu media anuală 7,90 (1942/1943, 1943/1944) și 8,73 (1944/1945). Examenul de bacalaureat este susținut în vara anului 1945, președinte al comisiei de examinare fiind profesorul universitar Ștefan Procopiu, somitate de nivel mondial în domeniul studiilor despre electricitate. Își va aminti cu exactitate perioada destinată evaluării cunoștințelor, examenul desfășurându-se pe durata a cinci zile între 10 și 15 iulie 1945, în urbea noastră venind spre a se supune testării absolvenți moldoveni întorși din refugiu, dar și elevi din alte orașe învecinate. Anii de liceu ai elevului Constantin Antip au fost bogați în activități ce depășeau cadrul de instruire școlărească, încă din 1942 devenind președintele „Societății literare” dând dovadă de maturitate în asumarea rolului de a descoperi și promova talente literare ascunse printre colegi. Gazetăria l-a atras și l-a fermecat tot din vremea studiilor liceale, colaborând și lucrând ca redactor la „Vremea nouă” la a cărei conducere s-a aflat până în 1946.

Sumara biografie a lui Constantin Antip arată că a studiat Dreptul, Istoria, Jurnalismul la Iași și București, iar din octombrie 1948 a fost încadrat în corpul ofițerilor cu gradul de locotenent și repartizat în redacția cotidianului „Glasul armatei” ( „Apărarea patriei” din 1952). Aici avea să parcurgă ierarhia funcțiilor redacționale culminând cu calitatea de redactor șef (1955-1959, 1962-1969), două decenii preocupându-se ceas de ceas ca acest „organ pentru cultură și educație ostășească” să fie distribuit gratuit în toate școlile și cazărmile militare. Dar până la răsfoirea paginilor, trebui conștientizat impresionantul volum de muncă, alergătura redactorilor prin unități militare pentru aduna și publica informații despre tot ce însemna viață ostășească, de la militar în termen, elev în licee sau școli de ofițeri până la comandanți de trupe ostășești sau profesori precum și recenzii ale unor lucrări de specialitate apărute în țară sau străinătate. Mare trebuie să fi fost tirajul cotidianului pentru a acoperi toate instituțiile militare din țară. Imensă și plină de responsabilitate munca de selectare și trimitere către tipar a acelor materiale care să răspundă cerințelor și obiectivelor ziarului militar. Să nu uităm că toate aceste aspecte ale activității de coordonare, organizare, supervizare erau în fapt sarcinile și atribuțiile zilnice ale unui redactor șef.

Dublați volumul acesta de muncă pentru perioada cuprinsă între 1958-1965 căci gazetarul Constantin Antip avea să fie numit la conducerea săptămânalului „Presa noastră”, revistă lunară a Uniunii Ziariștilor din România. Articolele, intervențiile sale aduc în atenția cititorului nu doar editoriale consacrate actualității politice ci mai ales pagini din istoria presei. Accesând colecția digitală a Bibliotecii Centrale Universitare București am avut plăcerea descoperirii unui săptămânal în care Antip scrie despre marele animator al presei Mihail Kogălniceanu și îl înfățișează publicului pe Mihail Sadoveanu la a 80-a aniversare. Sub coordonarea sa, revista de dezbatere profesională publică note, cronici, recenzii asupra cărților noi în domeniul presei, oferă periodic informații cu privire la învățământul ziaristic, realizează anchete prezentate în rubrici permanente precum „Presa în provincie”, „Presa din străinătate”, „Presa și problemele de poligrafie”. Nu sunt pierdute din sfera de preocupări gazetărești momente aniversare sau comemorative ale unor personalități ale culturii românești (gazetarul Caragiale, 25 de ani de la moartea lui Sahia, Zaharia Stancu la 60 de ani etc.). Nenumărate articole sunt semnate de Mihai Beniuc, Eugen Barbu, Aurel Baranga, Maria Banuș, Florin Piersic, Rodica Tapalagă, Raluca Rîpan, Alexandru Graur, Paul Popesu-Neveanu, D. Macrea pentru simplul fapt că Antip a avut priceperea de a aduce în colectivul de colaboratori ai revistei scriitori, critici literari, actori, academicieni, profesori universitari.

Antip a făcut parte din colectivul de redacție al revistei „Magazin istoric” din 1967 până în 1987, mereu activ, publicând studii, articole, documente istorice și alte materiale referitoare la principalele momente ale istoriei naționale. Constantin Antip este unul din fondatorii „Magazinului istoric”, lucrând mult la elaborarea concepției și a modului de realizare împreună cu un colectiv alcătuit din Dumitru Almaș, Titu Georgescu, Cristian Popișteanu. „Prima problemă care se punea era ca această revistă sa fie o revistă de știință, dar pentru publicul larg (…). În ceea ce privește apariția revistei, ea avea mari posibilități de expresie; noi propuneam, noi stabileam sumarul, nu ni s-au cerut niciodată să tratăm anumite teme”, avea să mărturisească peste ani, Constantin Antip. Primul număr al revisteide cultură istorică avea să apară în aprilie 1967 promovând istoria reală (nu cea contrafăcută de până atunci), bucurându-se astfel de o excepțională primire din partea cititorilor care au putut veni în contact cu memoriile lui Argetoianu, cu articole despre asasinarea lui I.G. Duca și a lui Armand Călinescu, dar și curiozități din viața doamnei Pompadour, pasiunile lui Petru cel Mare, misterele piramidelor egiptene.

Încă din primii ani de apariție, revista avea să fie supusă cenzurii, însuși Antip amintindu-și de două astfel de situații consumate chiar pe durata cât a ocupat funcția de redactor șef (1967, 1968). Primul caz se referă la un articol realizat de Al. Ghe. Savu (redactor șef adjunct) despre Ștefan Foriș în contextul reabilitării alături de Lucrețiu Pătrășcanu, articol publicat imediat după Plenara C.C. a P.C.R. din octombrie 1968. Spune Antip că cenzurarea integrală a articolului a fost urmată de măsura drastică a retragerii de pe piață a numărului de revistă și trimiterea întregului tiraj la topit. O asemenea informație trimite bibliotecarul direct la raft pentru a efectua o verificare a colecției existente, în speranța identificării prin lipsă a revistei distrusă de cenzură, însă anul 1968 cuprinde toate cele 12 numere lunare, ceea ce duce la conturarea concluziei că numărul din noiembrie sau poate cel din decembrie a fost reeditat, fără a mai conține articolul „cu probleme”. Al doilea caz a vizat articolul semnat de Constantin Antip în care se analizau scrierile lui Gafencu referitoare la vizita în Germania, material ce a fost respins de la sumar. Însemna că numărul respectiv nu fusese trimis la tipografie, însemna că va ajunge fără articolul cenzurat. La întoarcerea din concediu, răsfoind revista, Antip găsește în locul articolului său un altul… despre mlaștinile Bucureștilor. Cenzura era neiertătoare, însă cu timpul, adunând ani de experiență, redactorii revistei „Magazin istoric” vor deveni pricepuți în a fenta controlul efectuat de stat, apelând constant la metoda inserării unor citate din opera „tovarășului”, cenzorii obosind sau probabil chiar plictisindu-se a citi mai mereu aceleași fraze cu caracter ideologic.

Bogată a fost activitatea publicistică a lui Constantin Antip, cotidiane centrale dar și reviste literare bucurându-se, beneficiind de constanta lui colaborare. „Contemporanul”, „Cronica”, „Flacăra”, „Lumea”, „România liberă”, „Scânteia”, „Scânteia tineretului” sunt doar câteva dintre ele. De altfel avea să-și recunoască pasiunea pentru gazetărie spunând: „Aveam să rămân toată viața în gazetărie, o profesiune pentru care, poate, am început să mă pregătesc, fără să știu, încă din primii ani de școală”. Nu e vorba doar de anii de liceu ci chiar de copilăria din satul natal când la rugămintea tatălui alerga la gară după ziarele ce veneau de la Vaslui. Tată și fiu erau adevărați devoratori de știri din jurnale naționale. Ziarele nu lipseau din casa lor.

Să revenim la deceniul al șaptelea de după 1900. După 20 de ani de activitate militară, la 23 august 1968  Constantin Antip a fost înaintat la gradul de general-maior. Profesia militară nu trebuie asimilată doar manevrelor militare, exercițiilor și antrenamentelor. Sunt o multitudine de specialități militare care necesită numeroase abilități dincolo de cele specifice combatanților, foarte multe au echivalent în viața civilă și asigură transferul de competențe dinspre și înspre alte ocupații. Traseul profesional al generalului Antip vine să întărească, să dea greutate acestor afirmații deoarece la sfârșitul anului 1969 a fost numit adjunct al secretarului Consiliului Politic Superior din Ministerul Apărării, membru la Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor (1969-1975). În 1974 devine membru în Biroul Comisiei Naționale de Istorie Militară, iar în 1978 Președinte al Comisiei Naționale de Istorie a Presei. Nu cred că toate aceste titluri i-au fost acordate pe considerente politice, cu siguranță la bază au stat atât pregătirea sa militară cât și rodnica activitate gazetărească, înclinația către istorie în general, către istoria presei în special.

O altă perioadă importantă în activitatea lui Antip este încadrată între anii 1954-1984, consacrată, dedicată învățământului jurnalistic. Timp de 30 de ani a fost titular al cursului de Istoria presei la Academia „Ștefan Gheorghiu”, instituție de partid dar și de învățământ superior, singura din țară unde se studia la acea vreme „ziaristica”, studii finalizate cu licență recunoscută, echivalată licențelor universităților de stat. Conform planului de învățământ, cursul lui Antip cuprindea 12 mari teme acoperite în 30 de ore de expunere și 15 ore de dezbatere la seminarii, adresându-se studenților din ultimul an. Printre studenții săi s-a numărat și cunoscutul ziarist și istoric al culturii Constantin Poenaru (născut la Cluj, 1951), director al „Buletinului de istoria presei”. Tânărul student al promoției 1973/1976 avea să descopere un profesor ale cărui cursuri „erau extrem de instructive, iar discuțiile de la seminarii surprinzător de permisive vehiculându-se chiar și numele unor gazetari precum Pamfil Șeicaru, Nechifor Crainic, Stelian Popescu”, asta însemnând că Antip oferea, asigura învățăceilor într-ale jurnalismului libertatea de gândire și de exprimare.  Amintindu-și de temele cursului cu „titluri puternic ideologizante” precum „Presa comunistă și democratică în primele rânduri ale bătăliilor politice pentru izolarea și zdrobirea forțelor reacționare, pentru instaurarea puterii muncitorești-țărănești” Poenaru susține că erau  „formulate așa și pentru a mulțumi exigențele partinice ale rectorului Leonte Răutu”, ceea ce poate demonstra că profesorul Constantin Antip nu a fost un fanatic al orânduirii comuniste, apela la mici tertipuri și înșelătorii pentru a păcăli vigilența celor cu putere de cenzurare.

Mai bine de un deceniu (1975-1987) a fost director al Muzeului Militar Central. Sub conducerea generalului Antip, muzeul a intrat într-o nouă fază de funcționare marcată de relansarea cercetării științifice și muzeografice. Cu un colectiv de specialiști format din muzeografi, arheologi, istorici, restauratori,  bibliografi, bibliotecari, documentariști, pasionați de munca lor, dând dovadă de înaltă pregătire profesională dar și seriozitate în abordarea diferitelor teme de cercetare, a fost posibilă editarea an de an a publicației „Studii și materiale de muzeografie și istorie militară”. Colecția completă a acestui anuar conține 20 de volume (1968-1989) din care mai bine de jumătate, 13 la număr au fost concepute, redactate, tipărite în perioada 1975-1987 ce corespunde directoratului istoricului Constantin Antip. A încurajat colaborarea cu revistele de specialitate, aspecte importante ale activității Muzeului Militar Central fiind surprinse în repetate articole publicate în paginile „Revistei muzeelor și monumentelor” dar și în „Anale de istorie”.  Se face referire la originale acțiuni muzeale instructiv educative (concursuri cu tematică istorică), se realizează adevărate descrieri ale expozițiilor permanente sau temporare, textele fiind însoțite de imagini și informații avizate asupra obiectelor expuse, este prezentată colecția de carte și valoroasele tipărituri din secolul al XVII-lea. Se dezbat, se analizează, se detaliază evenimente istorice românești și universale. Voievozi, domnitori, oameni politici din toate timpurile își dezvăluie viața cu succese și eșecuri. Iată o bună modalitate de afirmare a lucrătorilor din muzeul bucureștean, numele și realizările lor fiind cunoscute și apreciate în lumea muzeografilor.

Cercetare, documentare, ordonare pe principii științifice au devenit obiective esențiale și în reorganizarea colecțiilor de arme din patrimoniul muzeului militar. Urmare firească a unei cercetări intense (în arhive, muzee, biblioteci, cărți și lucrări de specialitate) a fost efectuarea unui studiu comparativ al principalelor colecții de arme din țară și străinătate ce a avut ca efect îmbunătățirea modului de depozitare. Astfel, armamentul portativ a fost amplasat cronologic, tipologic, pe categorii (arme albe, arme de foc), iar în cadrul aceleiași mărci s-a încercat o prezentare pe modele regulamentare. S-a ușurat considerabil munca de căutare și regăsire a pieselor de armament solicitate din depozite fie pentru studiere, cercetare fie pentru predare într-o expoziție.

Vastele sale cunoștințe dobândite ca militar și istoric dar și spiritul de organizare au fost aplicate în practică încă o dată, căci Antip nu a neglijat nici expoziția permanentă, haina de gală a muzeului aflată mereu în ochii publicului larg avid de cunoaștere. Reorganizarea canalizată pe două direcții principale a urmărit  evoluția armamentului și a fortificațiilor pe teritoriul patriei noastre dar și valorificarea superioară a colecțiilor de arme, uniforme și decorații aflate în patrimoniul muzeului. Secțiile de istorie veche, de istorie militară medievală, de istorie militară modernă alături de secția de istorie militară contemporană reușeau să te poarte prin întreaga istorie a poporului nostru. Chiar dacă amprenta propagandei regimului comunist era ușor de sesizat (fapt ce i se reproșează mereu lui Antip, uitându-se că acestea erau directivele), e bine să subliniem că orice vizită la muzeul militar se transforma într-o adevărată lecție de patriotism.

Viața lui Antip nu înseamnă numai activitate în importante funcții de conducere chiar dacă acestea i-au consumat patru decenii. Istoric militar și publicist, specializat în istoria contemporană a României, vasluianul nostru este autor de cărți și studii: „Trepte peste timp – biografii și radiografii istorice” (1970), „Războiul popular în istoria universală” (1976), „Publicistica militară în serviciul apărării naționale” (1983). A participat la numeroase colocvii, sesiuni, simpozioane și conferințe internaționale prezentând materiale cu privire la istoria politică și militară a României: „Națiunea și rolul ei în secolele al XIX-lea și al XX-lea” (comunicare la cel de al XIII-lea Congres Mondial de Istorie de la Moscova, 1970), „Aspecte militare în opera lui Dimitrie Cantemir” (comunicare prezentată la Congresul al X-lea al Asociației Internaționale a Muzeelor de Arme și istorie Militară de la Stockholm, 1984). Nu se poate trece sub tăcere realizarea primei versiuni românești a tratatului „Arta războiului”, opera generalului chinez Sun Tzi, cum nu poate fi omisă contribuția sa la întocmirea volumului „România în războiul de independență 1877-1878” ce va fi răsplătită de Academia R.S.România prin acordarea Premiului „Nicolae Bălcescu” (1978).

Constantin Antip rămâne în istorie ca „generalul presei românești”, istoria jurnalismului îi va menționa lucrările „Contribuții la istoria presei române” (1964) și „Istoria presei române” (1979) ca fiind primele de acest gen după cele ale lui Emanoil Cretzulescu (1877), Ilarie Chendi (1900), Nicolae Iorga (1922). Notabilă contribuție în istoria presei volumele acestea fi-vor citate în orice lucrare de referință, constitui-vor punct de plecare în viitoare studii privind evoluția publicisticii românești.

Mihaela Ochianu – Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui

Bibliografie: Anuarul Liceului de băieți „Mihail Kogălniceanu” Vaslui(1947); Revista română de istorie a presei (2011); Nicolae Ionescu – Personalități culturale și politice vasluiene (în Obiectiv din 11 mai 2011); Buletin de Istoria presei (nr. 1/2016); Istoricul Muzeului Militar National (București, Total Publishing, 2003); Aristide Ștefănescu – Ghidul muzeelor (București, Editura Sport Turism, 1984); Revista muzeelor (nr. 8/1977, nr. 2/1982, nr. 1/1985, nr. 3/1986, nr. 1/2018).

Leave a Comment