Ningea cândva magic peste țară. Înfloreau munții cu ninsori ca o grindină de flori de bumbac și melancolie. Susurul torentului alb curgea din nori ca niște cantinele cu fiori dintr-un liman înghețat al timpului nemuritor.

          Grație colindătorilor drumeți spirituali ai istoriei noastre și colindelor lor superbe, făurite cu har și glăsuite cu emoție în prag de sărbătoare, decembrie coboară din timpul arhaic în prezentul despiritualizării radicale, împletit cu tradiția, legenda și ruga. Paștile (așa ne-a învățat Prea Fericitul Părinte Patriarh Daniel să îi spunem, dar noi continuăm să ne credem mai ortodocși decât patriarhul și zicem paște) și Crăciunul, la sosirea primăverii ori la ieșirea din timp a anului, ne primenesc și împodobesc sufletul cu mirajul sărbătorii.

          Decembrie, dintotdeauna vesel ori trist, după cum îl găseau și-l găsesc vremurile an cu an, îngrijorător ori înfrățit cu liniștea și bucuria, aducea și aduce ninsori la porțile cerului din noi toți, români de pe oriunde am fi fost ori am fi…! Odinioară între noi nu se cuibărea dihonia așa de abitir ca acum, ci iubirea de pace și înțelegere, de eram sănătoși, liberi, și voioși ori chiar izolați, dezamăgiți, singuratici, pribegi în propriile case sau, vai, în spitale – lăcașuri ale ultimei nădejdi – sau la război, pe tărâmul chinului, groazei și morții…! De aceea, poate că de când ne știm, fiecare veac și-a avut un Fuego al lui ce l-a însănătoșit cântându-i la ospățul serenității, reconcilierii și bucuriei…

          …Și, poate o Otilia Cazimir ce, iată ce gingaș scria o poezioară pe care cu toții o recitam mai demult, unii cu lacrimi pe obraz, pe când eram și noi generația acum cu ninsoare la tâmple și-n suflet, copii, căci, să nu uităm niciodată, am fost cu toții copii:

          „Moș Gerilă, toți îmi spun/ Că ești darnic și ești bun./ Eu îți scriu de mai-nainte/ Că-s un băiețel cuminte./ Și-ți mai scriu, așa, să știi/ Că eu nu-ți cer jucării,/ Cum ți-ar cere alți copii./ Însă nu m-aș supăra/ Dacă tot mi-ai da ceva.//”

          De peste două decenii, decembrie e mai frumos ori, mai bine spus, mai înfrumusețat de colindătorul frumos al magicelor colinde și cântece de Crăciun Paul-Ciprian Surugiu – Fuego. Umăr lângă umăr, gleznă lângă gleznă, sprânceană lângă sprânceană cu mândrul plai medieval, voievodal, regal și prezent, latin la capăt de țărm slav și european la hotar de lume occidentală, din veacuri netrăite de noi dar transcendente în tradițiile noastre până azi, ne-am scris istoria culturală a noastră în cântec și colind împletite cu jocul, ruga, vinul și cuminecătura. Azi lumina sufletului e-nveșmântată în vălul palid al uitării noastre de noi. Dar Fuego nu ne pierde pe cei ce nu părăsim sărbătoarea; ne întoarce la farmecul ninsorilor de altădată și mângâierea colindelor cu glasul și cântecele sale. Chiar dacă peisajele hibernale ne-au fost prădate în grabnica alergare spre o linie de sosire-n modernitate și nesătula uitare, Fuego le-a recules din mit și amintire și ni le restituie ca pe niște buchete de fiorduri pe luciul visurilor noastre înveșmântate ca miresele, în alb, coborând din cerul curat și nesfârșit. Curățim cu ele glia maculată de o infecție ce-mprăștie umbrele urii de-ncercare pe nealese a omenirii, căci iubim cântecele și colindele lui Fuego pentru că sunt binele sufletesc cel mai absent din lumea contemporană…! Ne putem dărui și spori bucuria cu ele.

          Veste minunată: a început un turneu național de concerte în care iarăși, ca în fiecare an cântă minunat de frumos  melodul trubadur cum altul nu-i, Paul-Ciprian Surugiu – Fuego. Repetabil și mirabil turneu de concerte evenimențiale, sărbătorești, prin toată țara, (anul acesta, 2024, cu genericul „Împreună de Crăciun)…!

           În lumina ochilor ne lucesc oglinzile privirii primenite cu mătasea albă așternută din norii afânați ai cerului României…! La pragurile sufletelor și de la casă la casă, cu bunele și cu relele fiecăruia, cu ce are fiecare și ce-și dorește să aibă de pus pe masa de Crăciun, doar cântecele de Crăciun ale lui Fuego mai sunt ceea ce nu ne poate lua nimeni, doar cântecele lui Fuego ni le mai putem dărui fiecare, mai ieftin și mai la-ndemână pentru toți. Ele ne curăță sufletul cu iubire și frumuseți ivite de priveliștile ninse, mirabile, îmbisericite pe altarele din noi. E atât de frumos, de gingaș, de melancolic, de îngeresc, de pur de Crăciun împreună cu Fuego…, Fuego aduce Crăciunul mai devreme și ni-l lasă ca să mai stea în noi mai mult timp…!

          Ninge în noi ca-ntr-o simfonie de Crăciun…, parcă ninge în sufletul nostru, parcă ninge în gândul nostru, parcă ninge în ochii noștri…! Scânteiază gheața în brazi, parcă înflorind ca cireșii și parcă-nfloresc în zăpadă colindele și cântecele de sărbătoare ale lui Fuego…!

          Fagii întind spre munți crengi încremenite și vineți, ca niște brațe arse de ger, cu zăpadă la subsuori…, stejarii venerabili, cine știe de cât de multe inele anuale încercuiți prin inima trunchiurilor, întroieniți și solitari stau de vorbă fără cuvânt, prin propriile gestici preacinstite, legendare, ale coroanelor maiestuoase, desfrunzite sub cerul irizat de o lavă de plumb, pe care-l țes ca niște incizii cu-ale lor crengi crescute una câte una, an cu an, tocmai din veacul trecut încoace, ori poate chiar din celălalt veac încă și mai de demult…! Unul din freamătul unuia dintre stejarii aceștia e cântecul poate cel mai frumos și loial iubirii, glăsuit pentru țară și oameni buni de către Fuego…!

          Lugubre penumbre-au brăzdat inima noastră anii ce-au trecut, viața noastră cu moartea noastră aduse față în față, nici până azi neîncheindu-și disputele, una vrând să biruie pe cealaltă. Am fost mai învinși poate ca niciodată mai vehement, de pandemie…! Cine știe cât va dura, cine știe cum se va sfârși…! Dar, mulțumim Lui Dumnezeu, am răzbătut, suntem la răscrucea anilor 2024, 2025. Poate-or sosi ninsorile de prin făgașurile viscolului alb…! Până atunci, Fuego a început să trimită în țară, oraș cu oraș, ninsori de cântece și colinde. Proaspetele, albele ca florile de iasomie ninsori de cântece și colinde…!

          Ninge peste țară cu sunet de cântec și colinde vibrate duios și alinător ca de niște clopoței de porțelan, glăsuite de Fuego, de parcă în sufletul nostru ninge; ninge cu muzică îmbălsămitoare sub ovalele sălilor de spectacole, de parcă în toată ființa noastră ninge, de parcă în viața noastră sufletească ninge!

          Ce cântece magice ning în noi…! Ne cuprind ochii și inima și gândul cu dorul ninsorilor, cu amintirea troienelor de zăpadă din copilărie, a umbrelor munților cu păduri, a oglindei cerului fără radare de război atomic, a brațelor brazilor mitropoliți, a fagilor înfrățiți, a stejarilor bătrâni la poalele cărora au buciumat a primijdie, a război, a prăpăd ori a dor strămoșii…, se leagănă de drag, de dor, de jele ori de bine și veselie tije frânte de scaieți, trestii tremurătoare și sălcii înflorite cu fulgi de zăpadă împrejurul pâraielor de argint…!

          Și, admirabil, familiar, solidar, Fuego nu încetează niciodată să sosească la noi de sărbători, la greu ca și la bine, aducându-ne colindele, cântecele și poemele sale de iarnă și de sărbătoare…!

          Cântecele și colindele lui Fuego sunt ninsorile din noi…! Ce de flori de zăpadă și cât de frumoase și cât de calde flori de zăpadă sunt cântecele și colindele Lui Fuego în seara de Crăciun…!(Aurel V. Zgheran)