Google

Ca-n fiecare an C.A.R.P. Elena Cuza Bârlad sărbătorește pe Eminescu și Ziua Culturii Naționale, pentru că Asociația nu-și uită idolii

Written on:ianuarie 13, 2021
Comments
Add One

C.A.R.P. Elena Cuza Bârlad sărbătorește prin articolul unui membru marcant al Asociației. C.A.R.P. nu-și uită trecutul și personalitățile care au marcat destinul României.

„Ca să-ți dai seama de nivelul culturii generale al unei nații, trebuie să vezi ce idoli are”. Mihai Eminescu

Eminescu – peregrin în viață și prin lume

prof. Alexandrina PASCAL

Prolog

Respectele mele pentru dumneavoastră, stimați cititori, și pentru toți cei ce depășesc încercările cu care ne confruntăm în prezent și care prin proprie contribuție ajută „Viața noastră” să nu-și întrerupă apariția, iar revista, prin problematica abordată, dă dovadă de respect pentru valorile noastre naționale, morale și spirituale.

         Ceea ce urmează este o „Odă a bucuriei” și a recunoștinței pentru darul făcut românilor de Marele Creator.

La 15 ianuarie 1850 Pronia Cerească ni l-a dat pe Eminescu. S-a născut cel care s-a dovedit a fi esența sufletului nostru, cel care ne poartă numele în eternitate și care a exprimat poetic simțirea unui neam. Dacă data nașterii, stabilită de primăria orașului Botoșani, a provocat unele controverse se știe în schimb, fără a se putea tăgădui, ora exactă a venirii sale în lume. Dovada este mărturia lui Gheorghe Eminovici, tatăl, scrisă pe vechea psaltire unde însemna nașterea fiecărui prunc: „astăzi 20 decembrie 1849 la patru ceasuri și 15 minute evropeneștis-au născut fiul nostru Mihail”.

Dimineața, la patru ceasuri, este timpul când luceafărul astronomic de pe cer clipește și dă semne că-și sfârșește misiunea. Și dacă ar fi să dăm interpretare fenomenului, folosind o metaforă, se pare că ar fi un moment predestinat: când luceafărul din cer se stinge, în lume se naște un alt fel de luceafăr, este cel care va străluci pe frontispiciul literaturii românești și care ne va propulsa în universalitate.

În această expunere l-am numit peregrin, dar sensul cuvântului poate avea mai multe accepții – trecător sau hoinar. Și Eminescu a fost, ca noi toți, trecător prin viață, dar și hoinar din fire.

Propun să-i călcăm pe urme, călătorind în timp într-o epocă marcată de marea lui personalitate și să-i etapizăm „hoinăreala” care de fapt a fost drumul devenirii sale și fiecare etapă să ne-o imaginăm ca pe-o oprire temporară, o stație.

Se zice, că la venirea pe lume, Ursitoarele i-au prezis o soartă aparte și au menit așa: „Dragă,

Ai să aibi o minte-ntregă

Căci isteț vei fi ca duhul

Ca și luna și văzduhul”.

(George Călinescu)

Drumul vieții începe cu copilăria care nu are nimic spectaculos, cel care avea să devină cel mai mare poet al țării lui este acum COPIL HOINAR prin codrii Bucovinei, stătea mai mult prin păduri decât acasă, pe la stâni sau prin bordeie, ascultând povești. Frumusețile naturii și poveștile care l-au fascinat, ascultate de la bătrâni au fost comorile adunate și apoi restituite într-o formă artistică de înaltă valoare. Mărturiile despre acele momente refac tabloul copilăriei fericite:

„Fiind băiet, păduri cutreieram

Și mă culcam adesea, lângă izvor

Și brațul drept sub cap eu mi-l puneam

S-aud cum sună apa-ncetișor”.

(Fiind băiet…)

Natura era pentru el o stare de suflet și vraja care-l făcea să se simtă într-o lume de basm a fost mai târziu izvorul de inspirație al unui tablou mirific:

„De treci codrii de aramă, de departe vezi albind

Și-auzi mândra glăsuire a pădurii  de argint,

Acolo, lângă izvoare, iarba pare de omăt

Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet”.

(Călin – file de poveste)

Iar interiorul bordeiului descris în același poem este icoana întipărită în mintea copilului, este locul unde se refugia ca să asculte povești. Locul arhaic păstrat în amintire este reconstituit într-o imagine poetică:

„…și pe capăt-unei laiți

Lumina mucos și singur, într-un hârb un roș opaiț”.

Când viața l-a îndepărtat de aceste locuri dragi, deseori era cuprins de melancolie și scria nostalgic:

„Aș vrea să văd acum, natala mea vâlcioară

Scăldată în cristalul pârâului d-argint,

Să văd ce eu atâta iubeam odinioară

A codrului tenebră poetic labirint”.

(Din străinătate)

Este mărturisirea nostalgică a dorului de copilărie, dar viața îl prinde în vâltoarea ei și între 1858-1863 este ȘCOLAR LA CERNĂUȚI, adus mai mult datorită insistenței tatălui. Se supune greu disciplinei  aproape cazonă, fiindcă el iubește lectura, însă nu și școala. Acest moment dovedește că nimic nu este întâmplător în viață, fiindcă este lăsat în gazdă la eminentul profesor, Aron Pumnul, cel care avea o bibliotecă personală impresionant de valoroasă, în care tânărul Eminescu a găsit tot ce îl pasiona: Istorie antică, Istorie universală, Mitologie. A citit absolut tot și vorbea cu atâta pasiune de istorie încât l-a uimit pe Neubauer, profesorul de istorie, renumit prin severitatea sa, cel care i-a dat nota cea mai mare, fapt care a uimit întregul gimnaziu, fiindcă nu se mai întâmplase așa ceva până atunci. În rest, era un copil vioi, sensibil când i se făcea observație, cu „un zâmbet statornic în colțul gurii și cu pletele date pe spate”, dar toate acestea nu excludeau încăierările unde pletele sale erau ispita adversarilor. Tot timpul citea cu nesaț tot ce îi oferea  biblioteca profesorului căruia i-a fost recunoscător pentru ce i-a oferit, iar la moartea acestuia a scris o      poezie-omagiu: „La mormântul lui Aron Pumnul”. Avea doar 16 ani, lumea nu știa încă cine este, dar se putea ghici ușor cine va fi, dacă se citea poezia. Originalitatea limbajului, imaginile artistice și tonalitatea de odă evidențiază o perlă căreia timpul nu i-a știrbit valoarea:

 

„Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină,

Cu cipru verde-ncinge, antică fruntea ta,

Căci astăzi din pleiada-ți auroasă și senină

Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină,

Se stinse-o dalbă stea”.

 

Și revenind la Eminescu – peregrin, documentele confirmă faptul că după vacanța de Paște, aprilie 1863, Eminescu nu mai apare în cataloage. Aceeași sursă ne informează că între 1864 -1866 este FUGAR CU TRUPA TARDINI, o formație de teatru ambulantă, iar el era fascinat de spectacole, așa că odată cu plecarea actorilor români din Cernăuți, dispare și Eminescu. Se pare că acesta este momentul când acest spirit agitat și-a început, cu adevărat, peregrinarea, pentru că după afirmațiile lui George Călinescu în 1864 „își luă ca orice drumeț de la țară un băț, petrecu după el un stariț și o porni la drum îndelungat, fără de nimic altceva decât mândria de a fi poet, care îi umfla mai tare pieptul, și un carnețel spre a-și însemna impresii și cuvinte”                      (G. Călinescu – Viața lui Mihai Eminescu).

Aceasta este esența pelerinajului său pe parcursul căruia s-a inspirat, a cules și s-a străduit să păstreze și să transmită valorile care ne reprezintă. În biografia lui Mihai Eminescu acest capitol este consemnat cu titlul LA BLAJ, localitate pe care pribeagul voia să o vadă, fiindcă acolo, spunea el „a răsărit soarele românismului”. Era în 1866 și în tot acest timp a cules folclor și a avut prieten  de pribegie pe Filimon Ilia, juristul cu care se întreținea pe teme despre „Dumnezeire – Ființă – Adevăr”.

Călătoria l-a îmbogățit spiritual, dar ca aspect arăta jalnic, însă lui nu-i păsa. Ajutat de popa Bratu din Rășinari, bunic dinspre mamă a lui Octavian Goga ( altă întâmplare a soartei) trece munții și vine spre locurile unde avea să i se împlinească destinul, așa că între 1866 – 1869 este PRIBEAG ȘI SUFLEOR, perioadă de vaste acumulări cu subiecte de inspirație pentru mai târziu. A fost angajat sufleor de un actor care l-a descoperit într-un grajd, culcat în fân și citind în gura mare din Schiller, iar în iesle își ținea „biblioteca”, un geamantan  cu cărți. Cât privește aspectul fizic (avea 19 ani) se cuvine să luăm în considerație pe lângă alte descrieri care i s-au făcut și pe cea a lui N. Densușeanu, cronicar pentru revista „Familia”. El declara că era un tânăr  „cu părul lung și de culoare neagră, foarte frumos, cu niște ochi mari, de tăietura migdalelor, plini de veselie melancolică, niște ochi expresivi, vorbitori și totodată misterioși. Erau niște ochi din ce în ce mai periculoși pentru inimile neexperte de fete, iar pentru femeile experte erau ochii dorului”. Erau ochii despre care Vasile Alecsandri zicea că „sunt ochi mari, fără de noroc”. Frumuseții fizice i se adaugă inteligența deosebită și o memorie remarcabilă. Cu toate aceste daruri date de la Dumnezeu, între oameni i-a fost dat să trăiască în mizerie, dar lui nu-i păsa, trăia în lumea lui și era total nonconformist la etichetă. O anecdotă spune că la o masă selectă, la Pascali, Eminescu a întrebuințat șervețelul de lângă tacâm, drept batistă, gazda, jenată, a văzut și i-a oferit 50 lei pentru a-și cumpăra  aceste articole, dar el a folosit banii în alt scop: și-a cumpărat operele complete ale lui Goethe și Heine. Și peregrinul nostru își urmează destinul. Sunt două etape în drumul vieții sale: 1869-1872 – PERIOADA VIENEZĂ și 1872-12874 – PERIOADA BERLINEZĂ când a trăit ca student, trimis în urma insistențelor lui Maiorescu și din dorința tatălui său. Nu s-a întors cu diplomă, în schimb și-a însușit o vastă cultură pe care a acumulat-o în biblioteci sau din lectura cărților cumpărate din banii trimiși pentru întreținere. Viena a însemnat și posibilitatea de a avea acces la alt izvor de cultură: teatrul. În cele două mari orașe culturale a frecventat muzee și galerii de pictură, a rămas impresionat de pictura Renașterii italiene, o pictură de Rafael a fost chiar izvor de inspirație pentru eroina unei poezii:

 

„O, cum Rafael creat-a pe madona Dumnezee

Eu făcut-am zeitate, dintr-o palidă femeie”.

 

Avea perioade când „dispărea” săptămâni întregi, dar dispariția era de fapt existența lui spirituală, era perioada când primea bani din țară și cumpăra cafea, renunța la mâncare, se izola și se dedica scrisului și doar accentuarea lipsurilor îl aduceau din nou în lumea realităților vieții. Și atunci lua parte la petrecerile studențești alături de Slavici, Stefanelli, Burlă și cântau cântece naționale evocând pe Barbu Lăutarul sau alte cântece de lume.

Tânăr și frumos cum era a trăit pasiuni puternice, dar cu discreție. Prietenul său, Stefanelli, povestește sursa ochilor albaștri din „Înger și demon”, frumoasa Eliza, numai că ochi albaștri erau cam numeroși la Viena. Din perioada vieneză a început și colaborarea cu Junimea. Iacob Negruzzi își amintește cu entuziasm de primele poezii trimise de Eminescu, de la Viena: „Epigonii”, „Venere și Madonă” și „Înger și demon”. A fost un adevărat delir în lumea literară. Antitezele trecut-prezent au impresionat în mod deosebit, venerația lui pentru înaintași este la superlativ, îi numește „sfinte firi vizionare”, în timp ce epigonii (urmași nedemni) sunt: „mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte”, ceea ce îl face pe Maiorescu să afirme că se anunța un talent adevărat”.

Efervescența din lumea literară, la apariția poeziilor lui Eminescu, a dat naștere la interpretări. Eminescu era în pragul afirmării, iar Vasile Alecsandri era poetul consacrat, care în „Epigonii” era considerat „rege al poeziei” și atunci, la aluziile făcute în prezența lui Alecsandri, cum că apare o nouă stea, acesta a răspuns cu eleganță, dând dovadă de înaltă etică profesională:

 

„E unul care cântă mai dulce decât mine,

Cu-atât mai bine țării și lui cu-atât mai bine.

Apuce înainte, ajungă cât mai sus

La răsăritu-i falnic, se-nchină-al meu apus”.

 

În februarie 1872 contactează o „gălbinare” care l-a afectat puternic și lipsit de sprijin material, revine în țară. Dar după însănătoșire pleacă din nou, de data aceasta la Berlin, este la fel de lipsit de mijloace de subzistență, în schimb conștiința artistică este mai matură. Trimite în țară pentru „Convorbiri literare” nuvela „Sărmanul Dionis” și poezia „Floare albastră”. Lirica erotică a lui Eminescu are acum o izbucnire de elan tineresc și optimism concentrate în două versuri memorabile:

 

„Sufletul meu arde-n iubire ca para” și

„Astfel de noapte bogată, cine pe ea n-ar da viața lui toată?”

 

Nici la Berlin nu-și finalizează studiile și după cum aflăm din „Viața lui Mihai Eminescu” de George Călinescu, tânărul poet „vine pe furiș la Iași ca să împlinească destinul unei vieți zbuciumate și nefericite”. Următorii doi ani 1874 – 1876 îl pun în situația de a traversa o etapă cu mari dificultăți, va fi BIBLIOTECAR ȘI REVIZOR ȘCOLAR.

Prima slujbă i s-ar fi potrivit, dar a fost victima intrigilor de salon, postul îi este luat și dat unui favorit, Petrino, iar el este numit revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui. Face această muncă meticulos și responsabil, dar tot în condiții de viață destul de mizere.

Moment de referință pentru viața lui Mihai Eminescu a fost etapa pe care am putea să o numim EMINESCU ȘI JUNIMEA. Ceea ce l-a atras pe poet spre junimiști a fost cultura serioasă a celor mai mulți dintre membri, iar liantul între poet și cercul junimiștilor a fost Titu Maiorescu, spiritul-rector al acestei mișcări culturale. Fiind sumbru și solitar din fire, Eminescu evita cafenelile frecventate de junimiști, dar uneori mergea la un pahar de vin, ceea ce-l făcea să devină limbut. La 16 martie 1876, în cadrul „prelecțiunilor populare”, care făceau parte din programul Junimii, Eminescu a ținut conferința „Influența austriacă”, expunere aplaudată și „cinstită” apoi la Bolta-Rece, o crâșmă de mahala din dealul Sărăriei, așezată în pivnițele unor case boierești din care rămăseseră doar boltele subterane.

Localul există și astăzi, poartă patina vremii și are încă darul de a transpune în atmosfera epocii, fiindcă nu a fost încă supus unei „modernizări” de club, fapt pentru care vizitatorii sunt mai ales seniori. Acolo l-a cunoscut Eminescu pe Creangă, la o întâlnire a junimiștilor și s-au simțit reciproc atrași unul de celălalt, datorită unor elemente comune. George Călinescu afirmă că erau „de aceeași rasă sufletească și s-au înțeles țărănește „din ochi”. Amândoi erau moldoveni, dintr-o țară cu podgorii și apreciau aroma vinurilor curate din poloboae, pe care le beau mai bucuroși din ulcele de pământ decât din pahare boierești.

Unul – țăranul obișnuit să șadă pe o laviță – și celălalt călătorul trecut printr-o lume aspră – s-au regăsit la Bolta-Rece într-o sâmbătă seara, au gustat licoarea aromată și au venit la braț, la Junimea. Deși pătrunsese într-un mediu intelectual select, Creangă a rămas același țăran fabulos cu suflet curat.

Putem spune că Junimea i-a dat lui Eminescu cel mai de preț dar al vieții sale: i l-a dat pe Ion Creangă. Creangă i-a fost prieten și sfătuitor la nevoie, iar la necaz, singurul care l-a sprijinit, necondiționat. L-a găzduit cu mult drag, când rămăsese fără locuință, i-a oferit căldură sufletească și bojdeuca sa cu busuioc și rozmarin în bătătură și cu cerdac din care puteau privi dealurile Ciric și Aroneanu. Cele două cămărușe erau lipite pe jos și lor le plăcea să meargă desculți, pentru a simți fiorul pământului. Perioada cât a locuit în bojdeuca lui Creangă a fost cea mai fericită din viața lui Eminescu și mulți se mirau cum de sunt așa de apropiați, când de fapt ei sunt așa de diferiți.  Dar de fapt sufletele lor aveau aceeași substanță comună. Eminescu găsea în Creangă pe țăranul șugubăț al copilăriei sale, rătăceau împreună pe câmp sau prin păduri, apoi poposeau într-o crâșmă din mahala și mâncau pastramă cu mămăligă rece, pastramă pe care întâi o pârjoleau într-un ciob de oală. A fost și cea mai rodnică perioadă din viața poetului. Dacă evaluăm creația sa artistică, manuscrisele dovedesc că aproape toată opera sa a fost, o parte scrisă, o parte gândită, până la 1877.

Exemplar unic prin comportament și prin limbaj, Creangă îl încânta permanent pe Eminescu cu replici, cum ar fi:

 

„Te-am așteptat de Crăciun să vii dar beșteleu, feșteleu, că nu pot striga văleu și cuvântul s-a dus ca fumul în sus”. Iar când ardeau scrisorile poetului de la admiratoare (și nu erau puține) Creangă striga: „Muiere, deschide fereastra, ca să iasă fum din parfum, căci mă cred în rai – fără mălai”.

Totul în preajma humuleșteanului prindea proporții. George Călinescu, în aceeași valoroasă „Viața lui Mihai Eminescu” îl înfățișează ca pe un Gargantua moldav, mai fabulos decât Flămânzilă, care „la masă nu mânca mai mult decât o oală cu găluște făcute cu păsat de mei și cu bucăți de slănină, o găină friptă pe țiglă de lemn și undită cu mujdei de usturoi iar pe deasupra șindilea cu o strachină de plăcinte moldovenești zise „cu poale-n brâu”, însă ca băutură el se mulțumea cu o cofiță de vin amestecat cu apă”.

Momentele de tihnă sufletească trăite în bojdeuca sărăcăcioasă, dar plină de afecțiune sufletească, lângă un personaj de poveste, îl întorcea pe Eminescu în lumea moșilor sfătoși din vremea copilăriei sale când rătăcea prin pădurile și satele din jurul Ipoteștilor și asculta povești. Rememorarea lor a devenit sursa de inspirație pentru multe creații artistice care refac cadrul de basm în care recunoaștem atât locul copilăriei, cât și personajele mistice din folclorul românesc:

 

„Ca să vadă-un chip, se uită

Cum aleargă apa-n cercuri,

Căci vrăjit demult e lacul

De-un cuvânt al Sfintei Miercuri;

 

Ca să ias-un chip în față,

Trandafiri aruncă tineri,

Căci vrăjiți sunt trandafirii

De-un cuvânt al Sfintei Vineri”.

(Crăiasa din povești)

 

Și timpul, acest amic și inamic al omului, se scurge și în clepsidra vremii lui Eminescu, făcând loc, între 1876-1883, etapei definită EMINESCU GAZETAR, întâi la „Curierul de Iași”, apoi la „Timpul” în București. Nu avea decât 27 de ani, vârstă când omul este optimist, dar cum ar fi putut el să fie așa, atât timp cât trăia copleșit de lipsuri materiale, neînțeles și prestând o muncă istovitoare?

În urma unui conflict cu domnul Mircea, Directorul Tipografiei Naționale, pe motiv că a refuzat să scrie un articol laudativ la adresa primarului, a fost concediat de la „Curierul de Iași”. Prietenii junimiști i-au propus să vină la București, redactor la gazeta conservatoare „Timpul”, dar nu avea bani nici măcar de drum. Când, în sfârșit, a ajuns la ziar și a fost angajat, „Timpul” a devenit organul de exprimare al poetului, iar din punct de vedere redacțional toată munca era pe umerii săi. Era conservator prin structură, prin cultură și prin ura împotriva liberalilor care-i pricinuiseră necazuri, pe nedrept. Articolele sale acuză, critica este tăioasă și atacă cu înverșunare pe liberalul fals patriot, iar creația literară devine pamflet, portretele iau aspect de caricatură, cu trimitere exactă la politicienii vremii:

 

„Vezi colo pe urâciunea fără suflet, fără cuget

Cu privirea-mpăroșată și la fălci umflat și buget

Negru, cocoșat și lacom, un izvor de șiretlicuri

La tovarășii săi spune veninoasele-i nimicuri”.

(Scrisoarea III)

 

Toată averea lui erau cărțile, restul vieții erau mizerie și umilință, locuia în camere insalubre, deseori era nemâncat iar garderoba personală lăsa mult de dorit. Și ne întrebăm, firesc, dacă așa chinuit a strălucit ca un luceafăr, oare în alte condiții, înțeles și încurajat, nu ar fi avut strălucirea unei adevărate constelații?

Această etapă în pelerinajul vieții sale a fost perioada care l-a consumat cel mai mult: a făcut ziaristică, a creat poezie și s-a implicat într-o activitate patriotică datorită căreia i-a fost dat să-și trăiască calvarul vieții.

La 28 ianuarie 1882, împreună cu intelectuali din alte profesiuni, gazetari și studenți întemeiază „Carpații” – societate cu țeluri subversive, menită să lupte împotriva asupririi naționale din Transilvania, iar la ziar se lupta cu „gheșeftarii și patrioții de meserie”, numindu-i:

 

„…fonfii și flecarii, găgăuții și gușații,

Bâlbâiți cu gura strâmbă sunt stăpânii astei nații”.

(Scrisoarea III)

 

Refuză participarea la seratele literare de la palat, iar când este dus, aproape cu forța, de Maiorescu, la o asemenea serată se comportă ca un adevărat „suveran al poeziei”, fapt care nu a produs o impresie prea bună Majestății Sale, Regina Elisabeta, mai ales că Eminescu nici nu a lăudat poeziile reginei.

Regina a primit cu multă rezervă lectura Luceafărului, dar nici     nu-i de mirare fiindcă-i posibil să nu-i fi înțeles profunzimea. Însuși autorul mărturisește la Fila 56 a manuscrisului 2275 că „Luceafărul” este o poveste „iar înțelesul alegoric ce i-am dat este că dacă geniul nu cunoaște moarte și numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici, pe pământ, nu e capabil a ferici pe nimeni, capabil a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc”.

Și atunci ne explicăm rezerva reginei care fusese crescută într-o atmosferă austriacă severă, fără să fi cunoscut dulceața și sensibilitatea poveștilor românești.

În singurătate, poetul este copleșit de nostalgie, în aprilie 1880 scria:

„O, mamă, dulce mamă, din negura de vremi,

Prin freamătul de frunze, la tine tu mă chemi”,

 

dar în societate rămâne intransigent și mândru. Când doamna Mite Kremnitz, cumnata lui Maiorescu, foarte simțitoare pentru soarta poetului, i-a oferit 200 de lei, onorariu pentru lecțiile de limba română pe care el i le preda, jignit, Eminescu rupe bancnotele în fața ei, declarând că o învață românește „ca să poată ceti scrierile noastre”. În 1882 se declară decepționat și mărturisește  Veronicăi, într-o scrisoare: „mă simt atât de bătrân, atât de obosit, încât degeaba pun mâna pe condei”. Boala îl împiedică să ajungă la nunta fratelui său, Matei, dar se duce totuși la sărbătorirea dezvelirii statuii lui Ștefan cel Mare. În 1883 vine la Iași și în casa lui Iacob Negruzzi, în fașa junimiștilor citește celebra poezie „Doina”, acea îngemănare de odă pentru trecut, cu accente de satiră împotriva străinilor care acaparau bunurile naționale, aluzie directă la afacerea Stroudsburg.

„Cine-a îndrăgi străinii

Mânca-i-ar inima câinii”.

 

Reîntors la București este „ruinat sufletește”, scrie George Călinescu. Trimite lui Iosif Vulcan câteva poezii, dar cât de diferite față de cele cu care își începuse cariera! Cele de atunci erau exaltate, pline de viață, se entuziasma declarând: „sufletul meu arde-n iubire ca para”, sau „ce frumoasă, ce nebună e albastra-mi dulce floare”, acum „Ce e amorul”, „Pe lângă plopii fără soț” sau „Mai am un singur dor” sunt ecoul unui suflet chinuit.

Retrospectiva imaginară în care am însoțit ilustrul peregrin pe traseul vieții sale a ajuns la ultima „stație”, este perioada 1883-1889, biografii au numit această etapă          AGONIA MORALĂ, spre rușinea contemporanilor săi care l-au făcut să înfrunte umilințe care nu le-a meritat.

Paradoxul dintre calvarul vieții marelui poet și atitudinea condamnabilă a societății în care a trăit își găsește explicația în faptul că a fost înconjurat de politicieni corupți, preocupați de propriile interese iar el devenea incomod prin adânca sa simțire patriotică.

Traseul vieții poetului a fost scurt și tragic, iar noi, cei cărora        ne-a lăsat o moștenire spirituală atât de valoroasă, ne întrebăm, cu regret, câte ne-ar mai fi putut oferi, dacă viața l-ar fi cruțat!…

I s-a spus „Luceafăr” ceea ce l-a înălțat în spații celeste, dar aici, pe pământ a fost un diamant de o valoare inestimabilă, un diamant căruia viața nu i-a dat răgaz pentru a-și șlefui toate fațetele și pentru a ne oferi toate comorile sufletului său într-o limbă „ca un fagure de miere”.

Cine dorește să-și „îndulcească” clipele de răgaz, să o facă citind poeziile lui Eminescu, adevărate perle literare, ele ne emoționează pentru că găsim în esența lor o părticică din sufletul nostru.

Și în mintea fiecăruia dintre noi se naște ruga: dă, Doamne, să mai răsară pe acest pământ, așa cum a spus George Călinescu „un alt crin de tăria parfumurilor sale”.

Leave a Comment