Google

Amintiri dintr-un trecut nu prea îndepărtat

Written on:decembrie 16, 2019
Comments
Add One

Gloanțe și moarte a semănat acel decembrie. Sfârșitul de an mirosea a praf de pușcă și a lumânări arse la căpătâiul nevinovaților uciși nu știm nici azi de către cine. Știm calibrul gloanțelor, știm denumirea lor, știm ce răni au provocat cele 12.600.000 de cartușe, dar nu știm cine au fost, de unde au venit și niciunde au plecat teroriștii. Știm statistic vorbind că au rămas 748 de orfani, că s-au numărat  1.142 de decedați, 3.138 de răniți, 760 de reținuți… Dar nu toate victimele au fost înregistrate, nu toate persoanele împușcate au fost înmormântate oficial, astfel încât se estimează că numărul morților și răniților este cu mult mai mare.

Cum am perceput eu revoluția? O stare de agitație, de neliniște. Eram studentă la seral, făceam zilnic naveta la Iași, alergam între două trenuri spre orele de curs și spre casă. Neliniștea ieșenilor s-a transmis și asupră-mi. Coboram de obicei în Nicolina ca să scurtez drumul spre facultate, dar în zilele acelea de jumătate  a lunii decembrie am ales să cobor în Gara Mare, propunându-mi să colind puțin prin magazine. Nu înțelegeam prezența miliției la tot pasul, nu înțelegeam  modificările ce fuseseră aduse în ceea ce privește mersul tramvaielor și mutarea principalelor stații de tramvai. La gară nu oprea niciun tramvai, așa încât am fost nevoită să-mi adun forțele și să ajung la pas la următoarea stație. Mi-a fost destul de greu pentru că eram însărcinată în opt luni iar în vremea aceea nu erau admise nici absențele nici întârzierea la cursuri, asta dacă vă întrebați ce mai căutam la școală. Am fost nedumerită când am constatat că stația de tramvai din Piața Unirii fusese mutată pe lângă facultatea de medicină. Lumea stătea înghesuită așteptând tramvaiele care veneau cu întârziere și pline ochi, cu zdrahoni pe scări, agățați de ușile care nu mai puteau fi închise. Îmi aduc aminte senzația că fiecare mișcare îmi era urmărită și de teama instinctivă că în aglomerarea aceea de oameni pot fi lovită am renunțat la deplasarea cu tramvaiul și am ajuns la cursuri parcurgând distanța până la complexul studențesc Tudor Vladimirescu mergând pe jos. Cursurile au decurs normal, fără abatere de la program, singura deosebire remarcată de toți studenții de atunci era faptul că lectorii nu mai aruncau glume spre noi, erau distanți, cu chipuri împietrite, cu priviri ce treceau pe deasupra noastră, se simțea că ceva îi tulbura. A fost pentru prima dată când spaima anului, profesorul de matematici speciale n-a făcut prezența, iar la terminarea cursului, contrar obiceiului de a părăsi primul amfiteatrul, a rămas nemișcat la catedră, petrecându-ne cu privirea, recomandându-ne patern să mergem în liniște acasă și să avem grijă de noi. Ce știa oare? Poate că printre noi erau infiltrați  securiști cu sarcini precise de a menține tăcerea și ordinea publică mai ales aici unde se adunau peste 300 de suflete din toate mediile sociale și de toate vârstele, căci a fi student la seral, însemna înainte de toate că ești legat de un loc de muncă socialist, iar pentru cei mai mulți însemna o navetă mai mult decât istovitoare. În cazul meu, detașarea la CFS Iași era doar scriptică, acolo figurând în concediu de studii, condiție impusă de altfel, căci unitatea ieșeană nu avea capacitatea să absoarbă puhoi de tineri seraliști ce veneau din toate colțurile Moldovei. Însă, a pleca cu trenul de 11,00 din Vaslui și a ajunge înapoi acasă tot cu 11,00 dar din noapte, zi de zi, era îngrozitor de obositor. Dar așa ne-am ostenit parte din generația 66, 67, 68 pentru a avea un viitor mai bun decât al dragilor  noștri părinți. Numai din gara noastră aproape 30 de tineri urcam și coboram împreună dintr-un tren în altul, împrăștiindu-ne pe la facultățile din orașul Unirii și adunându-ne noaptea pe peronul din Nicolina. Erau zilnic patru ore de mers cu trenul, ore pe care nu le pierdeam stând la taclale cu pasagerii, se învăța pe rupte, în tăcere, cu pixul și creionul în mână. Ne știa lumea că suntem studenți seraliști după caietele de pe brațe, după covrigii uscați pe care îi mâncam să ne potolim foamea până vom ajunge la destinație… Și când unul dintre noi a rostit șoptit „Timișoara”, „oraș închis, nu se intră nu se iese”, am înțeles că Iașul știa, știa toată țara, am înțeles că pentru siguranța pruncului nenăscut trebuia să rămân acasă.

Noi, vasluienii, am avut noroc, a fost liniște, nu au fost manifestări stradale, nu s-a tras, dar asta nu înseamnă că nu ne-a fost frică. Am fost cu toții îngrijorați, îngândurați, temători, fiecare dintre noi intuia realitatea de la Timișoara dincolo de comunicatul oficial mincinos cu „forțe reacționare străine de interesele naționale….”. Televizorul era surd și mut, doar mira veghea până la orele serii, iar Europa Liberă era ascultată pe întuneric, cu pături deasupra capului, cu sonorul preventiv dat la mic astfel încât nimic să nu răzbată mai departe de urechea îndrăzneațălipită de difuzorul radioului. Ne-am înfiorat de drasticitatea decretului ce instituia starea de necesitate, din el răzbătea ură care te speria, dar tocmai din această  agresivitate s-a simțit că forța președintelui-dictator se diminua. Teama nu s-a risipit nici în 22 decembrie odată cu fuga lui Ceaușescu, cu apariția la postul național de televiziune a lui Caramitru și Dinescu înconjurați de oameni obișnuiți lansând în casele noastre mesaje noi,  dătătoare de speranțe: „Fraților! Am învins!”. Cei mai curajoși au plecat la București, prieteni de familie s-au alăturat manifestanților, și doar teama mea l-a ținut pe soț acasă, dar nu teama de moarte, căci nimeni nu a crezut în primele zile că se poate muri împușcat în România, ci teama de repercusiuni în cazul reîntoarcerii și reinstaurării regimului comunist, teama de prigoana comunistă ce se putea pogorî asupra rudelor noastre.Teamă mi-a fost de zbârnâitul telefonului care era singura cale de a păstra legătura cu unitățile militare în care activau fratele și cumnații. Teamă mi-a fost când televiziunea liberă transmitea năucitoare imagini cu trupuri însângerate prăvălite pe caldarâm, când Revoluția  în direct arăta un prezent hidos și apocaliptic.

Vasluiul a fost un oraș sigur, ne-a păzit  Cel de Sus de lumina trasoarelor pe cerul nopții și de mușcătura gloanțelor în carne vie sau în ziduri de beton, nu ne-am târât prin case pe  burtă de la ușă până la geam de frica vreunui glonț rătăcit și n-am simțit arzându-ne suflul lui.Tuturor ne-a fost teamă că moartea și durerea îndoliaților va cuprinde toată suflarea românească.  Teamă și groază am simțit când am aflat ce sunt gloanțele dum-dum, cum  sfârtecă de la interior la exterior, înfloresc(sadic, nu?) și explodează în același timp, nelăsând șanse prea mari de supraviețuire, producând ruperea țesuturilor fără posibilități de intervenție reparatorie chirurgicală. Erau destinate dușmanilor poporului, dar au ucis tocmai pe apărătorii acestuia. Erau în dotarea armatei, dar s-au înfipt în trupurile fragede ale soldaților plecați de acasă doar cu câteva luni în urmă ….copii cruzi la trup, tineri bărbați bătând la porțile vieții.

După prinderea lui Ceaușescu, televizoarele noastre au funcționat continuu,erai acasă sau erai în vizită  erai permanent conectat la fluxul de informații pe care crainicul Tv sau revoluționarii le difuzau fără contenire. Aducerea și încarcerarea familiei de dictatori la unitatea militară din Târgoviștem-a aflat prinsă în treburile organizatorice ale unui botez, nepotul se cerea creștinat, iarrudele roboteau alături de părinți pentru împlinirea celor cuviincioase unui astfel de eveniment. Țin minte că ne-am adunat cu toții în fața televizorului alb-negru din sufrageria gazdelor,ne-am bucuratsă vedem pe cei doi coborândderutați și înspăimântați din șenilata blindată, însă nici unul dintre noi nu le dorea moartea, pedeapsa hărăzită de neamul meu era închisoare pe viațăși noianul de privațiuni la care am fost supuși: frig, întuneric, foame, tăcere…

Starea de liniște, de siguranță, de încredere ce stăpânea orașul nostru era întărită și de prezența gărzilor patriotice ce patrulau pe ambele sensuri ale bulevardului Ștefan cel Mare, așa încât dacă veneai dinspre gară spre centru, întâlneai o patrulă prin dreptul Școlii gimnaziale nr. 6 coborând spre stadion, iar prin preajma fostului Central erai depășit de un alt grup ce se îndrepta spre Pompieria de odinioară. Un civil cu banderola tricoloră trecută oblic peste bust, un soldat cu o pușcă pe umăr, mergând nici grăbit dar nici alene, pășind ferm dar calm, era o imagine menită să arate că românii(și valorile naționale reprezentate de tricolor) sunt în siguranță, că armata apără cu arma în mână,  că cineva veghează și nimic rău nu se poate întâmpla. Filtrele de pază la intrarea în oraș aveau datoria să verifice orice mijloc de transport care intra sau ieșea din Vasluiul nostru și n-au ajuns vești că s-ar fi descoperit ceva ce să ducă la temerea existenței mișcării teroriste pe la noi.

Ce-mi mai amintesc imediat după ce lucrurile s-au liniștit? Începerea sesiunii de iarnă, hainele negre ale colegei noastre de navetă, tristețea de pe  chipul ei, privirile ei aruncate mai mereu dincolo de fereastra trenului, dincolo de zările plumburii. Mi-o amintesc tăcută, îngândurată, încercând să-și ascundă suferințasufletului în lucrul de mână de care nu se despărțea niciodată, două andrele ce împleteau cu spor un fir de lâna neagră. Imaginea aceasta mă tulbură și astăzi.Îmi amintesc sfatul prietenei eiadresat discret tuturor navetiștilor de a nu prezenta condoleanțe, de a nu încerca din omenie, prietenie, colegialitate sau simplă politețe a o consola în vreun fel. Tânărul Ioanesei murise la datorie, fratele ei drag se stinsese în acel tulbure decembrie. Cu toții i-am respectat durerea.

O altă amintire ce mă bântuie în fiecare decembriee construită mai degrabă în jurul unei emoționante conversații purtată cu fratele meu, ofițer activ, venit acasă în prima lui permisie a anului 1990. Se întorsese de la cimitir și-mi povestea cum căutase un anume mormânt, cum îngenunchease  și adunase apoi în căușul palmelor sale pământul reavăn ce-l ținea departe de cel ce fusese bunul său prieten. N-a răsfirat degeteleșin-a lăsat țărâna să se întoarcă pe locul său ci și-a umplut buzunarele uniformei cu credința că doar așa îi poate fi aproape, că îl mai poate avea alături.Mi-a arătat atunci o mică punguță de plastic plină cu pământpe care a strecurat-o în buzunarul interior al vestonului militar murmurând ca pentru sine „aproape de inimă”.Niciodată până atunci dar nici după nu i-am văzut mâna tremurând și nu i-am auzit glasul vibrând a plâns.

Plângem și greu ne revenim(sau poate nu) după moartea cuiva drag, mort cum se zice în patul lui, de moarte bună sau răpus de boală ori de bătrânețe, e mare durerea acestor pierderi ce nu pot fi evitate, scrise fiind în firescul uman. Am trecut prin astfel de momente ca oricare din noi, dar feritu-m-a Dumnezeu de crunta experiență a înhumării vreo unei rude secerate de efecte militare, toți ai casei s-au întors nevătămați la familiile lor.Martori unor teribile momente cu încărcătură istorică  și-au pecetluit gurile nepovestind nici măcar despre o clipă de veghe cu arma încărcată. Ce-i drept, nici n- am încercat să îi descos sau să-i provoc să rememoreze evenimentele înverșunatului decembrie 1989 din unități militare românești. N-am îndrăznit  nici până astăzi să identific mormântul căutat de fratele meu, căci în ceea ce mă privește, nici acum după 30 de ani de la revoluțienu am puterea să accept că  prietenul fratelui meu a murit,mi-l închipui om așezat la casa lui, undeva în țara asta mare, cu copii având la rându-le  familii și destine frumos rostuite…doar că vine în fiece an decembrie  împreună cu amintiriledespre tineri care au fost.Și atunci ochii mei privesc în gol iar gândul meu repetă zile în șir întrebarea fără răspuns: „unde sunt cei ce nu mai sunt?”

Mihaela Ochianu – Biblioteca Județeană „ Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui

Leave a Comment