Google

Alexandru Giugaru, artist emblematic al teatrului românesc

Written on:iulie 13, 2022
Comments are closed

„Despre faptul nașterii mele, să spun drept, nu știu nimic, nu-mi amintesc. Memoria mea asupra clipei când dam țipătul venind pe lume, îmi joacă festa. Dar după cum glăsuiește actul meu de naștere –  pe care-l cred, că deh, se află înregistrat, parafat și sigilat în arhivele oficiale ale orașului Huși, și, mai ales că însuși tata și însoțitorii lui ca martori au confirmat faptul semnând prin punere de deget–am văzut „lumina zilei” într-un fapt de noapte, deci la „lumina lămpii” și încă a uneia cu gaz, zis și petrol lampant, căci pe acele vremuri electronica nu răzbise până la noi”.

Cine este hușeanul și ce va fi ajuns cel ce scria cu atâta haz despre ceea ce nici unul dintre noi nu are amintiri? Posesor al darului adunării vorbelor aducătoare de zâmbete, ar fi putut fi în egală măsură scriitor, umorist, comediant. Eliminăm prima variantă, slovele scrise preocupându-l mai puțin, lăsând spre târzie (postum) publicare spumoase memorii ale copilăriei și tinereții sale zvăpăiate rătăcind într-una pe „Cărări spinoase spre luminișul artei” teatrale. Din titlul memoriilor sale reiese că scena l-a ispitit și l-a vrăjit din fragedă pruncie, încă de la vârstele la care nici nu știa prea bine să citească afișele ce împânzeau orașul anunțând venirea unor artiști din capitală. Fost-a fermecat de ceea ce se întâmpla pe scena improvizată din grădina de vară. Apoi, pentru că simțea o binefăcătoare stare de tihnă și bună pace în atmosfera relaxată în care mesenii transformați în spectatori slobozeau hohote de râs și se veseleau la auzul anecdotelor, a vrut să se facă actor. și-a împlinit visul, devenind un comic apreciat, al său talent interpretativ rămânând de referință în roluri din opera lui Caragiale. Trebuie spus că pentru multe generații de români care au beneficiat de programele culturale ale radio-televiziunii române de dinainte de 1990, Trahanache și Jupân Dumitrache erau una și aceeași ființă cu Alexandru Giugaru. Era faimos, era nelipsit în programele duminicale de divertisment, în piesele de teatru sau în  pelicule filmate difuzate la orele serii de televiziunea comunistă, îi recunoșteai fără greș chipul și jocul actoricesc, inconfundabilă în undele radio îi era vocea șăgalnic moldovenească.

Cum va fi fost copilul Giugaru? Cu nimic mai prejos față de Nică al Petrei, zburdălniciile copilăriei lui fiind demne de „amintirile” lui Creangă. Fura din belșugul roadelor pomilor din curțile vecinilor,pupăza ce-l trezea cam devreme nu la târg ar fi dus-o ci pieirii ar fi dat-o dacă în scorbură n-ar fi simțit cu buricele degetelor șerpească atingere, reptiliană, ucigașă încolăcire a puilor fără puf… Slobozea din piedici armăsarii priponiți la pașnic ospăț pe islaz și-i alerga în drăcesc galop până la râu și înapoi, își potolea setea și foamea cu laptele proaspăt al văcuțelor și căprițelor lăsate (nesupravegheate) în voie la păscut. E drept că oscioarele lui cunoșteau adeseori furia diverselor obiecte contondente din recuzita stăpânilor de animale, spinăruța lui nu ducea niciodată dorul plesniturilor amenințător șuierate de la cureaua destul de groscioară de la brâul tatii. Zadarnice erau aceste metode dedisciplinare și îndreptarea relelor năravuri copilărești pe care le avea, greșelile, abaterile înmulțindu-se direct proporțional cu vârsta sa, recidivând iar și iar… Elevul de școală primară Alexandru Giugaru a trecut pragul a două școli din oraș pentru că nu era nici prea silitor la învățătură și nici prea ascultător al bunelor sfaturi pedagogice. Chiar dacă amintirile sale depănate în tentă hazlie te determină să crezi că a terminat doar clasele primare, lăsând a se înțelege că ar fi fost ani la rând repetent, ei bine, tot el ne lămurește că a fost și gimnazist, evident, capul răutăților în pauzele dintre ore. Împreună cu alți colegi se năpustea asupra tarabei bragagiului ce venea în gimnaziul „Anastasie Panu”, mereu confunda cu bunuri personale deliciile destinate vânzării, mâncând pe săturate, fără cuvenita plată, bomboanele colorate. Mărturisirile lui Alexandru Giugaru aduc în fața noastră spre cunoaștere un copil greu de strunit, pus mereu pe șotii. Poate că era felul lui de a se răzvrăti împotriva unui tată cam autoritar, care apela cam des la mângâieri usturătoare. Nu este un secret că viitorul hărăzit de tatăl grijuliu nu intra în sfera lui de interes, pentru simplul fapt că nu-l atrăgea deloc perspectiva de a purta chipiu roșu în calitate de viitor șef de gară. Îl fascinau însă trenurile, deoarece prin puterea rostogolitoare a roților de-a lungul căii ferate creștea șansa lui de a ajunge în capitala tuturor posibilităților actoricești. Planul de evadare ticluit în 1910 (abandonând clasa a VII-a sau a VIII-a) luase în calcul programul de muncă al părintelui vigilent, prevăzuse economisirea câtorva bănuți întru evitarea călătoriei clandestine, beneficiase chiar de binecuvântarea bunicii, dar nu preconizase întâlnirea cu mătușa pe peronul din Galați. Noroc că avea pregătită minciuna care să nu-l întoarne acasă: voia să învățe o meserie la o școală din București dar se izbea de împotrivirea hainului tată. Acceptată va fi șederea lui la neamuri și facilitată fi-va angajarea la o fabrică de cherestea pentru a acumula ceva venituri care să-i permită continuarea drumului spre inima țării. Însă dat dispărut la Huși, aflat de poliție la sute de kilometri depărtare, va fi recuperat de seniorul Giugaru și readus în căminul părintesc părăsit fără remușcări. Capitala o va vedea în toamna lui 1912, dus de bătrânul tată cu geamantan, cu acte necesare, înscris la școala de meserii mult visată (?) și dat în grija institutorilor internatului cu rigid program de studiu. Fără de folos toate aceste măsuri de precauție căci mincinoase s-au dovedit promisiunile sale de a se ține de carte spre a deveni mecanic ori strungar, adevărate și bătătorite duminică de duminică dovedindu-se a fi drumurile sale spre teatrele de cartier și nicidecum spre atelierele de strungărie sau sălile de studiu ale instituției de învățământ. Nu se vedeau roadele muncii lui în mecanică, gândul lui zbura aiurea, numai la teatru! Absențele, penalizările, sancțiunile prin instituirea carantinei repetate, vor duce inevitabil la exmatriculare în 1913…

A prins curaj la serbarea școlii și a continuat prin satele dimprejurul capitalei

Nu a regretat această bruscă întrerupere a studiilor sale, altceva își dorea să facă în viață. Duminicile de izolare culturală nu fuseseră totuși pierdute în atelierele școlii, ele aducându-i șansa pregătirii unui rol într-o piesă prezentată în serbarea anuală a școlii, prestație actoricească apreciată de colegi și profesori, căpătând prin aceasta curaj a se înfățișa de unul singur în fața publicului rural din diferite sate din împrejurimile capitalei. Cupletele, cântecele sale erau răsplătite cu aplauze furtunoase, evoluțiile sale erau solicitate chiar și în cadrul serbărilor organizate de Societatea Culturală „Vasile Alecsandri” (înființată de descendenții poetului Alexandru Macedonski). Cu asemenea frumoase rezultate, e de înțeles că Giugaru se simțea pregătit să-și încerce norocul în lumea teatrului, lăsând în urmă fără părere de rău strungul sau orice alt utilaj mecanic. Pe vremea aceea locul artiștilor amatori era pe micuța scenă a cinematografelor ori pe improvizatele rampe din majoritatea cârciumilor sau micilor grădini de vară. Peste afișul cu programul său adeseori atrăgea atenția trecătorilor o banderolă care anunța cu litere mari: „Astă seară este artiști!”. În pauza dintre filme, trei bătăi de baston în podeau de scândură anunțau „solemn” intrarea artistului. Așa a început și Alexandru Giugaru, căci nu vom  pune la socoată lunile de  dublă ucenicie, una la școală, alta ca măturător, hamal de lăzi și costume, în teatrul lui Tomescu-artistul care-i luase mințile în copilărie și în căutarea căruia plecase de nebun spre București la numai 13 ani!

Ani la rând a fost „cap de afiș” în revistele de cartier, urcând seara de seară pe scenele cinematografelor de altădată precum Marconi, Model, Volta-Buzești, Marna, Odeon. A „mâncat”, cum se spune, teatru pe pâine, sărăcia dar și dorința de a se numi „actor” l-au determinat să joace în pauze la cinema. Cupletele și le scria singur. La spectacolele sale se adunau locuitorii cartierelor Calea Griviței, Bucureștii Noi,mulțime de oameni simpli din împrejurimi, pentru care centrul orașului nu prezenta interes, dar erau în căutare și aveau nevoie de o formă de divertisment mai aproape de ei. Veneau în cinematografele periferice pentru peliculele filmate, pentru poveștile actorilor proiectați pe peretele alb din  fața lor și de îndată ce rola de film se termina își pregăteau zâmbetul, ropotele de aplauze pentru idolul lor ce se numea Sandy Huși. Jucând pe scenuțele înguste din fața ecranului, artistul nostru și-a studiat îndelung publicul pestriț alcătuit, în cea mai mare parte, din mici funcționari, modești comercianți, pensionari, zarzavagii, elevi ai școlilor profesionale, muncitori, servitoare, pungași, șomeri, toți participând la aceste mini spectacole cu încântare, gustând mai ales picanteriile și atacurile satirice la adresa oamenilor politici sau a marilor vedete ale zilei. Încă din această perioadă a începuturilor, Giugaru devenise sursă de inspirație artistică pentru actori ce jucau la Național, iar Zaharia Stancu, tânăr reporter la vremea aceea, îi urmărea evoluțiile scenice strecurând în cronicile artistice sumare aprecieri.

Alexandru Giugaru era numit Leonardul Griviței

Prin 1916 artistul nostru face parte din trupa de revista a lui Titi Mihăescu, iar în 1917 străbătea țara în lung și-n lat fiind membru al companiei de operetă condusă de Stănescu-Cerna și Aurel Bobescu. Interesant este anul 1916, considerat fiind al absolvirii liceului „Cuza Vodă” din Huși, dar nici Giugaru, nici Valentin Silvestru (critic teatral vasluian, prieten) nu confirmă acest lucru. Terminase șase sau poate șapte clase în 1910, nu mai dăduse pe acasă din 1912, liceul funcționa din 1915 cu câteva clase în cadrul gimnaziului „Atanasie Panu”, se va înființa de sine stătător abia în 1918, cursuri la distanță sau fără frecvență nu existau în vremea aceea. Iată doar câteva argumente ce contrazic afirmația finalizării cursurilor liceale. Cred mai degrabă că 1916 e anul în care Giugaru face demersuri pentru recunoașterea studiilor școlii de meserii și echivalarea, asimilarea acestora clasei a VIII-a, ca urmare a vreunei condiții pusă la angajarea în trupele de artiști mai sus menționate. Sau poate se maturiza și înțelegea că a fi actor presupune nu doar talent nativ ci și studii de specialitate, Conservator de artă dramatică.

Dar e război, trebuie să-și satisfacă stagiul militar, este încorporat în regimentul 12 recruți sub comanda căpitanului Calmuschi. Compania sa pleacă în Basarabia, el bolnav fiind rămâne sub supraveghere medicală în spitalul militar 41 C. Nu-l atrăgea armata și rigorile ei,  când i-a venit rândul să fie soldat și-a făcut datoria cum a știut mai bine însă fără a-și da silința s-o ducă la termen, pentru că „nici tunica, nici bocancii” nu-i veneau și nu-i ședeau prea bine, iar sub „haina de uniformă nimeni nu putea să vadă că-n viața de civilie” el era un „artist cu trecut”. Așa că, reîntâlnind ansamblul de operetă al lui Stănescu-Cerna pleacă din spitalul militar însoțind trupa teatrală în turneu, fără a aștepta ordinul de demobilizare și fără a se înfățișa comandantului trupei ostășești, măcar pentru o minimă informare. Dezertare? Aș zice: vremuri tulburi, agitate, se murea, se pleca… cu toate acestea catastifele serviciilor militare erau întocmite corespunzător, oglindă fidelă a realității, așa încât în 1921 este reîncorporat. Va mai efectua două, trei luni de ostășie pe timp de pace la Marele Stat Major, fiind cooptat în colectivul de redacție al revistei „România Militară” și lăsat la vatră în grad de caporal la timpul cuvenit. Militar în straie kaki primește rol în piesa „Baba Hârca”, evoluează pe scena cinematografului Marconi din capitală. Abia acum își reîntâlnește tatăl care credea că „a fi actor e totuna cu a te da peste cap prin bâlciuri”. Părintele-și căutase voinicul prin târguri și iarmaroace în tot acest răstimp (1913-1921), negăsindu-l niciodată printre acei ce mergeau pe sârmă. Hușeanul nostru profită de faptul că evolua cu succes în spectacolele din grădina Marconi și-l aduce pe Grigore Giugaru la București. Vă imaginați ce mândru va fi fost bătrânul de primirea de care a avut parte în văzul tuturor spectatorilor? A intrat în sala de spectacole în acordurile unui marș interpretat de fanfara regimentului 21 Infanterie! Iar după reprezentația artistică a fiului său, chipul său, întreaga lui făptură radiau de fericire că feciorul care nu-și terminase gimnaziul era un artist care juca în aplauzele furtunoase ale publicului bucureștean și era supranumit „Leonardul Griviței”!

Repertoriul lui Giugaru se îmbogățise, parodii ale celebrelor piese shakespeariene plăceau nu numai publicului obișnuit care se îmbulzea ci și actorilor de seamă care râdeau în  hohote revăzând într-o nouă viziune Hamlet, Othello, Femeia îndărătnică. Constantin Orendi, cupletistul Teatrului Național, creatorul parodiilor încredințate spre interpretare lui Giugaru, îl va sfătui să se înscrie la Conservator, ba mai mult,  îi va lua actele personale și le va depune la secretariatul Conservatorului, înscriindu-l, descriindu-l comisiei de examinare „drept un actor de mare talent”. Bine pregătit,  în ziua examenului, la ora stabilită, Alexandru Giugaru pornește tirada rolului, însă la un moment dat se face beznă în mintea lui, cuvinte, gesturi, intonații dispar … talentul său fusese înecat de emoție în câteva pahare cu băuturi spirtoase, așa încât în fața Luciei Sturdza-Bulandra artistul nostru se pierde și uită rolul „catindatului” din „D-ale carnavalului”. Nu i-a fost de niciun ajutor nici sufleorul la fel de toropit ca și el, n-a impresionat nici insigna societății „Scena” strălucind de la reverul hainei. Interpretarea lui a lăsat de dorit, a fost respins! Norocul a venit tot de la Orendi care credea în el și a continuat să-l laude, intervenind să fie primit la clasa Luciei Sturdza-Bulandra. Va intra direct în anul doi, nu-i va fi ușor căci sub supravegherea severei profesoare va învăța să fie disciplinat, să respecte orele de curs, să participe la toate repetițiile fără absențe, fără renunțări și dezertări. La sfatul Luciei Bulandra a renunțat pentru totdeauna la numele de Sandy Huși, numindu-se atât pe scena cât și în afara ei Alexandru Giugaru. Talentul său se confirmă, așa încât student în anul al treilea de Conservator (1924) este angajat al teatrului „Regina Maria” condus de marea actriță, sub îndrumarea căreia face roluri memorabile în „Revizorul”, „Femeia zilei”, „Paradisul haimanalelor”, „Omul fără identitate”. Despre Tache din cunoscuta piesă scrisă de bârlădeanul V. I. Popa (Tache, Ianke și Cadâr) Victor Eftimiu scria: „D. Giugaru a interpretat foarte românește pe Tache. Mască reușită, timbru simpatic, voce sobră. Acest actor de revistă ce-și cântă de obicei cupletele sub bărăganul stelar, acum a știut să fie mai natural, mai concentrat decât mult aristocraticii d-sale colegi, care joacă sub plafoane și cu subvenție”. Făcuse din Tache un uriaș bonom (era rotunjor în pântec, gurmand desăvârșit), cu mucaliri sfioase și încruntări părelnice, un Tache cu o inimă de copil ascunsă sub aparențe hâtre și derutante.

Termină Conservatorul în 1926, dar nu prinde rădăcini în trupa vreunui teatru, refuză un angajament de stagiar la Teatrul National din Cernăuți, migrează de la un colectiv la altul, se întoarce la cinematografele de cartier din nevoia de a câștiga mai mult. A jucat pe scena teatrului Mariei Filotti, la teatrul „Maria Ventura”, la teatrul „Colorado”, „Comedia” , la teatrul „Muncă și voie bună” a lui V. I. Popa. În scurta perioadă cât lucrează la Teatrul Nou, are fericirea de a fi remarcat de Virginia Tănase și adus „de urgență” în ansamblul Cărăbuș. Nu are nevoie de repetiții pentru a-și însuși rolul, este imediat trecut în afișul turneului de toamnă (1928), mergând în orașele țării cu proaspătul succes bucureștean „Cioc, cioc, cioc”, o „revistă în 2 acte și 16 tablouri”. Au urmat nenumărate reprezentații pe scena Cărăbușului, Giugaru amintindu-și cu plăcere de revista „Napoleon Tănase” în care cei doi artiști au realizat un duet de neuitat. Este adevărat că  uneori fondatorul „gândăcelului” teatral se cam ferea să apară în aceeași scenetă cu concetățeanul său, știindu-se că avea hușeanul Giugaru un umor savuros, suculent, o vorbă apăsată și totuși insinuantă, acaparând total atenția sălii. Nu era loc lângă el în lumina rampei și asta nu din  cauza masivității sale corporale ci pentru că toate rolurile îi veneau mănușă. Prin 1941 ziarele vorbesc de Giugaru, lăudând prestația sa din piesa „Cămila trece prin urechile acului” a lui Fr. Langer, cronicarul Traian Lalescu lăsând posterității informația conform căreia jucând pe scena Teatrului „Luptă și lumină”, Giugaru „a fost simpatic în rolul bețivului”.

Benefic din punct de vedere artistic a fost anul 1942, prielnică s-a dovedit colaborarea cu regizorul și scenograful Jean Georgescu. Se turna „O noapte furtunoasă”, lui Giugaru revenindu-i rolul lui Jupân Dumitrache, negustor și căpitan în garda civilă, om cu „ ambiț” care ține morțiș „ la onoarea de familist” fără să-și dea seama că Veta, nevastă „rușinoasă” e iubita omului său de încredere. Premiera de gală avea loc la Cinematograful Aro din capitală în 22 martie 1943, filmul fusese promovat cu succes prin afișe color și o broșură ce conținea detalii din timpul filmărilor (că va fi interzis, cenzurat e altă poveste). Se cuvine să dezvăluim câteva secrete de pe platourile de filmare: filmările au durat 60 de zile de-a lungul a șapte luni, au avut loc în condiții speciale, războiul impunând măsuri de siguranță și protecție prin camuflaj. Nu s-au realizat cadre sau scene în exterior, Jean Georgescu regretând că n-a putut filma de Zoițica în tramcarul (tramvaiul tras de cai) care circula pe atunci în București. Actorii nu erau obișnuiți cu aparatele de filmat, îl evitau în mod inconștient întorcându-se adesea cu spatele la el, motiv pentru care unele scene vor fi reluate, filmate de 20 de ori, spre disperarea cameramanului francez. Înregistrarea scenei Unionului a necesitat trei zile și două nopți, s-a filmat într-un ritm infernal ca să nu plece figuranții acasă. Toate aceste greutăți au fost depășite prin multă muncă, dăruire și talent, actorii reușind să  aducă pe ecran lumea boemă și pașnică din vremea Micului Paris. În pelicula de celuloid Alexandru Giugaru, Radu Beligan, Florica Demion, George Demetru, Maricica Maximilian reușeau prin harul lor actoricesc să recreeze atmosfera plină de parfum de epocă, de sfârșit de veac bucureștean, decupând felii de viață din mahalaua bucureșteană și arătând viciile clasei de mijloc a unei societăți politic frământate. „Noaptea furtunoasă” devenea pe ecran cu adevărat neliniștită, tumultuoasă, bântuită de spaime reci și vedenii hazlii. Nu trecem mai departe fără a sublinia că ecranizarea din 1943, rămâne moment de referință atât în cinematografia noastră românească cât și în ecranizările pieselor lui Caragiale.

După război devine angajat al Teatrului Național din București

Abia în 1946 Alexandru Giugaru se stabilește ca angajat al Teatrul Național din București, având aici șansa de a lucra cu regizorul Sică Alexandrescu și a se reîntâlni cu personajele lui Caragiale. „O noapte furtunoasă”, „O scrisoare pierdută”, „Două lozuri”, „Telegrame”, „Mofturi 1900” i-au oferit roluri pe care le-a îndrăgit nespus. Mărturisește Giugaru că a fost o încântare să lucreze cu marele regizor, rămânându-i profund recunoscător pentru rolurile în care l-a distribuit stagiune după stagiune, căci nu a existat an în care să nu se joace Caragiale în regia sau scenografia lui Sică Alexandrescu. Sub regizorala lui îndrumare, Giugaru i-a creat pe Jupân Dumitrache Titircă Inimă Rea, Zaharia Trahanache, Iancu Pampon, Leonida. I-a diferențiat pe fiecare după cum revendica textul, după vrerea și solicitarea regizorului, scenografului, climatului stabilit de viziunea teatrală (și cinematografică, multe piese devenind filme).  În stagiunea 1948-1949  urca pe scena Naționalului Zaharia Trahanache, părintele urbei, „venerabilul” care era parte din atâtea comitete și comisii… Sub masca lui Trahanache, Giugaru afișează mereu zâmbetul bun, aproape dulceag, dar în ochi apare din când în când o lucire suspectă, dovadă a unei preocupări ascunse trădată de altfel de zâmbetul plin de subînțelesuri. Când furia se revarsă, chipul lui Giugaru este caricatural: sprâncene ridicate, ochi holbați la dimensiunea farfurioarelor ceștilor de cafea, nările sunt dilatate, buzele sunt strânse, modificările faciale arătându-l ieșit din calmul și răbdarea de fațadă ce-i asigurau ceva clipe în urmă atitudinea demnă, impunătoare. Inimitabil este clopoțind ședința și rostind ca un refren „aveți puțintică răbdare”!  A străbătut un drum greu de muncă și răbdare, s-a afirmat deplin, complet, desăvârșit în „trupa” lui Sică  Alexandrescu, ai căror premianți  au fost numiți „monștri sacri”.

În următoarea stagiune, 1949-1950, se punea în scenă „O noapte furtunoasă”, Giugaru interpretând (mai mult decât evident) pe Jupân Dumitrache. „Flacăra”, „Contemporanul” din zilele imediat următoare premierei (15 septembrie) nu contenesc cu laudele la adresa minunaților artiști, iar în 26 septembrie piesa se difuza la Radio, confirmându-se încă o dată succesul înregistrat. Jupân Dumitrache, cel cu fața grăsună, are mustăți și „favuride” mari, îngrijite, cum se cuvine mai ales că ele au un rost hotărâtor pentru masca plină de prestanță pe care și-o compune personajul. Trăsăturile feței anunță  un caracter sangvin, eruptiv, Jupân Dumitrache e ușor de înfuriat și e hotărât să aplice „amantului” o pedeapsă severă, ochii bulbucați și dezlănțuirea întregii ființe nu lasă nicio îndoialăcă „mișelul” va rămâne nealtoit. În interpretarea comică Giugaru ține seama nu doar de situația în care se află personajul, ci și de datele de comportament proprii moravurilor epocii. După părerea regizorului, Jupân Dumitrache însuflețit de Giugaru arată „un fel de candoare a imbecilității”, o naivitate care găsește „o expresie atât de vie în jocul ochilor lui Giugaru care se măresc pe măsură ce personajul își dezvăluie oarba încredere în Chiriac”. De altfel, ochii lui Giugaru pot exprima zeci de reacții sufletești, stări de iritare, stări euforice influențate de licori distilate sau doar fermentate din podgoriile și livezile patriei. Inocență, răutate, aluzie, șmecherie, ochii lui Giugaru pot fi ai unui personaj isteț sau prostănac, mitocan sau fost revoluționar… Memorabilă este scena în care îmbrăcat în uniformă, Dumitrache ascultă cu nespusă plăcere articolul lui Rică Venturiano pe care îl citește Ipingescu. Și de asta dată expresivitatea privirilor este remarcabilă, ochii săi vor să spună că a priceput unde „bate gazeta”, între cei doi înfiripându-se un dialog cu consens mimic. Vă amintiți? Dumitrache în redingotă neagră cu pulpane lungi, pantaloni cu vipușcă, cămașă țărănească cu râuri și brâu roșu, îl urmărește din jilțul său pe Ipingescu care citește cu degetul ridicat spre tavan, împungând văzduhul,  gestul acesta îndemnând și cerând atenție sporită. Ipingescu are o expresie de șireată satisfacție, împrumutată de la Jupân Dumitrache, iar „venerabilul” are o privire admirativ-aprobatoare semn că pricepe și este întru totul de acord cu spusele junelui cronicar, dar și dovadă că admiră capacitatea intelectuală a subordonatului.

În programul stagiunii 1950-1951 artistul Giugaru dă viață lui Iancu Pampon, iar în 1961-1962 își pune cămașa de noapte a „Conului Leonida”, un rol plin de provocări căci pe scenă numai avea de soție nici pe Zoițica(Elvira Godeanu), nici pe Veta(Maria Maximilian), roluri întruchipate de femei-actrițe, ci pe Efimița interpretată de Gr. Vasiliu-Birlic. Ropote de aplauze, biss-uri îndelungate, așa se finaliza fiecare seară de spectacol, Alexandru Giugaru, Grigore Vasiliu-Birlic, Draga Olteanu-Matei(în rolul Saftei)fiind rechemați pe scenă spre a-și primi răsplata!„Nu știu de ce regizorul s-a gândit tocmai la noi. Conu Leonida e un  lăudăros care-i vorbește mereu soției sale despre lupte politice, despre o revoluție cu steaguri, muzică, chiote, tămbălău ca și cum ar vorbi de cine știe ce bâlci…” spuneaîntr-un interviu de revistă actorul nostru mimând neștiința, uimirea, inocența. Dar era conștient de valoarea sa, știa că se bucura de aprecierea lui Sică Alexandrescu nu doar pentru că era cotat ca fiind un mare actor ci datorităinterpretărilor sale oferite fiecărui rol, cu seriozitate și implicare actoriceascăastfel încât fiecare evoluție să fie la înălțimea exigențelor artistice ale piesei. Faptul că făcea parte din generația titanilor scenei românești nu l-a împiedicat să-și oficieze profesiunea cu trudă, dând viață personajelor sale cu har și personalitate, încât creațiile sale au rămasde neuitat.

Giugaru este unul din actorii care a slujit cu talent și devoțiune întregul repertoriul de comedie caragialean, știind ca nimeni altul să le restituie întreaga lor strălucire, splendoare de bijuteriipurtând pecete patrimonială.Artistul era hazos, rostea replica sau poanta  cu o particularitate specifică, împrumutând rolului ceva din pitorescul personalității sale,  Giugaru e unul din acei artiști rari care se dăruia într-un asemenea mod personajului încât îi dădea o identitate scenică aproape definitivă. Repet, pentru multe generații Trahanache, Dumitrache , Leonida au chipul și asemănarea lui Giugaru(așa cum Rică Venturiano e musai Radu Beligan).Spectacolele Teatrului Național erau transmise în direct la televiziune, la radio. S-au păstrat în arhivele televiziunii române aceste înregistrări live din timpul reprezentațiilor de pe scena bucureșteană, sala pulsând în ritmul impus de actori, atmosfera fiind fascinantă tocmai prin faptul că cei de pe scenă sunt serioși, neschițând nici un zâmbet, în timp ce sala hohotește ca un vulcan gata să explodeze.Prin 1962, într-un interviu la radio, Giugaru spunea: „Personajelor din comediile marelui nostru clasic I.L.Caragiale m-am străduit să le dau tot ce am mai de preț în arta mea, înfățișându-le ca tipuri ce nu se pot uita. Sunt rodul unor strădanii îndelungate. A fost necesară multă muncă pentru a-i prezenta cu toată puterea cu care i-a zugrăvit marele dramaturg”. Vedeți? Decență, modestie, respect față de valorile scrise ale culturii noastre, pentru omul creator, respect pentru muncă și artă!

A interpretat personaje românești și străine cu același talent și pasiune

Ce a însemnat Teatrul National pentru actorul nostru?Jumătate din cariera lui artistică a jucat roluri în lucrări de Delavrancea, M. Sebastian, Camil Petrescu, Mircea Ștefănescu, Aurel Baranga, M. Beniuc, Alecsandri, T. Mușatescu. Aici s-a întâlnit cu repertoriul lui Shakespeare, Gogol, Goldoni, Cehov, cu Naționalul a fost peste hotare, în turnee în jurul lumii. Se cuvin înlăturate etichetările simpliste ale artei actorului Giugaru, care fac uneori referire la calitatea sa de comic și la disponibilitatea sa pentru mahalagii și bețivi băștinași. Sunt multe alte reușite scenice în care Giugaru a evidențiat multe alte laturi ale personalității sale artistice. După o serie de personaje ale mediului românesc pe care le-a interpretat fără greș, Giugaru a trecut pe complicatul portativ molieresc, nu a ezitat să joace în stilul shakespearian și a făcut-o fără poticniri ori dificultăți în ceea ce privește capacitatea de pătrundere, de înțelegere a specificului epocilor respective. Chemat să dea chip și trup unui personaj molieresc a făcut-o cu umor franțuzesc șampanizat, cu o sprinteneală pe care n-ai fi bănuit-o la un Trahanache sau Jupân Dumitrache. În rolul lui Argan din „Bolnavul închipuit” arborează un zâmbet fermecător, aruncă priviri piezișe, are un  mers aproape dansant, cu legănări de pe un picior pe celălalt și un mod spiritual de a-l antrena în discuție pe partener. Giugaru a ținut perfect în echilibru cumpăna acestui rol extraordinar de alunecos între comedie bufă și fine nuanțe de dramă. În rolul lui signor Lunardo (din „Bădăranii” lui Carlo Goldoni) a știut să pună în valoare umorul în gradări subtile, mimând surpriza, nemulțumirea agasată, veselia prostească ori consternarea repulsivă. A știut să folosească o gestică bogată, bătând cu piciorul în podea, iuțind ritmul vorbirii pentru a-i da o nuanță macaronară. S-a dovedit capabil să afișeze o postură paradoxală de respingătoare grosolănie prin țâfnă și mitocănie, apoi subit pe cea de copil bătrân simpatic prin îndărătnicia-i învinsă de pișicherele doamne. Spre finalul farsei pe chipul său se așterne acceptarea resemnată, vag zâmbitoare. Din distribuție mai făceau parte Radu Beligan, Gr. Vasiliu-Birlic, G. Calboreanu, actori de prim rang ai scenei românești. Se știe că în istoria teatrului românesc „Bădăranii” este un spectacol antologic al Teatrului Național, jucat cu succes extraordinar și la Veneția, în cadrul Festivalului de Teatru din 1957 ce omagia 250 de ani de la nașterea lui Goldoni. A fost un adevărat triumf, trupa de la București entuziasmând publicul, în timp ce critica de specialitate se declara fascinată de interpretarea magistrală, ritmul de joc, reliefarea atât de adecvată a particularităților teatrului goldonian. În grădina de la Palazzo Grasso, actul al III-lea a fost urmărit pe o ploaie torențială, magia spectacolului era atât de mare, încât niciun spectator nu și-a părăsit locul. În aceeași distribuție și sub aceeași regie spectacolul avea să fie înregistrat la Radio (1959) dar și la televiziune (1960).

Vocea inconfundabilă și jocul extrem de natural l-au recomandat și în roluri de filme. Enumerăm doar câteva dintre ele pentru a putea realiza portretul actorului total: „Legenda celor două cruci” (1925), „Păcală și Tândală” (1925), „Năbădăile Cleopatrei” (1925), „Venea o moară pe Siret” (1929), „O scrisoare pierdută” (1953), „Directorul nostru” (1954), „Două lozuri” (1957), „D-ale carnavalului” (1958), „Post restant” (1961), „Haiducii” (1965), „Răpirea fecioarelor” (1968). Pe marele și micul ecran, pe scenă sau la radio, oriunde întruchipa un personaj, se contopea cu acesta de nu știai care-i actorul sau care-i personajul, cine pe cine interpretează. Rugat să povestească despre metoda sa de creație va răspunde cu falsă naivitate: „Păi, să vezi, dimineața când mă scol, mă gândesc la metodă. Dar știi, eu cresc răți, le toc varză, le hrănesc, trece timpul, fug la repetiții și nu mai am timp de metodă că mă urc pe scenă”. Era autentic în tot ce juca, întreaga lui ființă avea rădăcini puternice în solul românesc. Era natural, spontan, juca și intra în pielea personajelor sale cu și de plăcere. Se metamorfoza, își schimba expresia feței, postura corpului, starea de spirit în concordanță cu trăirile personajului. Toate aceste transformări sunt fascinante, așa încât spectatorului (de ieri de astăzi) nu-i rămâne altceva de făcut decât să-l urmeze supus și vrăjit, în timp ce triada Giugaru – actorul – rolul îl duce tiranic în lumea râsului.

A urcat în lumina reflectoarelor și la vârsta de 80 de ani, nu simțea povara multelor decenii, pe scenă se simțea tânăr. Și-a iubit cu evlavie profesia pe care a dus-o în pragurile perfecțiunii, și-a trăit gloria cu modestie părând a nu ști niciodată că marea artă se întrupează în el cu firescul cu care iarba încolțește în pământ. Iar gloria l-a însoțit mereu cu fidelitate, aducându-i pretutindeni ropote de aplauze, omagiul și recunoștința celor care l-au prețuit și l-au iubit. S-a stins în martie 1986, revistele culturale făcându-și cu prisosință datoria, critici,  prieteni, consemnând sensibile gânduri întru admirația și memoria celui ce a fost și va rămâne unul din cei mai mari actori români de comedie.

Mihaela Ochianu – Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui

Bibliografie: F. O. Fosian – 87 de artiști bucureșteni din teatru, operă și revistă: portrete, biografii, amintiri (Editura „Cultura Poporului”); Ion Cazaban –Caragiale și interpreții săi (Editura Meridiane, București, 1985); Valentin Silvestru -Elemente de caragialeogie (Editura Eminescu, București, 1979); Valentin Silvestru –Alexandru Giugaru, povestea unui geniu al teatrului (editat de Inspectoratul pentru Cultură al Județului Vaslui, septembrie 1996); Cronica (1986); Contemporanul (1986); România Literară (1986); Steaua (iunie, 1962); Universul literar (20 septembrie 1941); Almanah Cinema (1980); Biblioteca Digitală Cluj.

Sorry, the comment form is closed at this time.