Google

Aglae Pruteanu mare actriță a teatrului românesc

Written on:martie 22, 2021
Comments
Add One

Calendarul cultural al lunii martie îmi oferă posibilitatea de a alege dintre trei mari personalitățiale județului Vaslui. Grigore Sergiu (Bujor) Nedelcovici e legat de orașul Bârlad doar prin anul nașterii (1936), copilărind în Ploiești, studiind, scriind, muncind în București și Ploiești, cunoscând prigoana și cenzura comunistă, alegând exilul (1987) în Paris unde îi apăruseră cărți trecute clandestin peste graniță. E prea puțin al nostru (chiar de-i cetățean de onoare al Bârladului) și călător între două țări (neaparținând întru totul niciuneia) spunea cândva că nu e nici francez nici român, simțindu-se acasă doar în literatură. Mulți ani sănătoși și rodnici să se adauge vieții și creației domniei sale!

Al doilea personaj e Vasile Cireș, filolog, folclorist despre care se cunosc atât de puține fapte încât aproape te întrebi dacă a trăit. Profesor la școli din Iași, colaborator al ziarelor de dinainte de 1930, autor al unor studii lingvistice și folclorice greu de identificat în jurnalele vremii sunt singurele informații, mai mult decât sumare. Sunt convinsă că acest om va fi meritat mai multe fraze decât se pot cuprinde într-un dicționar de personalități.

Aglae Pruteanu este cea de a treia personalitate vasluiană asupra căreia ne vom opri în încercarea de a contura portretul unei artiste ce a reprezentat una din culmile artei realiste. A fost și va rămâne o mare actriță ce a strălucit decenii de-a rândul pe scena Teatrului din Iași, întregind cortegiul numeros și valoros de artiști pe care Moldova i-a aliniat pe scena teatrală românească.  A fost și va rămâne unică prin talentul excepțional, prin vibrația de o impresionantă veridicitate artistică, uimitoare prin puterea, darul de a convinge publicul din sală cât și partenerii de (pe) scenă că povestea ce se desfășura sub ochii tuturor era fărâmă de viață reală, desprinsă și derulată atunci, acolo, la timpul prezent. Să nu uităm că Vasluiul a dat actori a căror amprentă artistică este imposibil de imitat, memoria oricăruia dintre noi elogiind cu ușurință pe Ștefan Ciubotărașu,  Alexandru Giugaru, Eliza Petrăchescu, Any Brăesky, Constantin Tănase, iar din spatele scenei admirați, apreciați fiind Jean Rînzescu (regizor), Valentin Silvestru (critic de artă, teatrolog), Victor Ion Popa (dramaturg). Străluciți slujitori ai Thaliei, stâlpi ai artei teatrale românești!

O stea în lumea teatrului românesc, Aglae Theodoru se năștea în 1866 (22 octombrie) în Vasluiul care era la vremea aceea ceva mai răsărit decât un sat. Peisajul lui urbanistic-rural etala câteva case boierești protejate de umbra arborilor bătrâni iar „centrul”  orașului era (cum s-ar fi putut altfel) la întretăierea celor câtorva ulițe ce aveau înșirate de-a lungul lor prăvălii, cârciumi, băcănii dar și ateliere de tot felul. La marginea târgului,  în partea dinspre apus se ridica semeț Spitalul Drăghici având pe Constantin Theodoru în postul de intendent, administrând eficient întreaga zestre materială a „casei spitalicești”. Mama Ecaterina este cea care se va ocupa de educația timpurie a copilei Aglae, cântecele, basmele, legendele și amintirile șoptite cu voce blândă fiind primele fragmente literare exploatate în jocurile copilărești. Aglae Pruteanu își aduce aminte cum la numai 4 ani obținea primul ei succes în fața unui public constituit ad-hoc în curtea Mănăstirii Neamțului unde venise să-și cunoască și să-și amuze cu cântecele, jocuri sau gesturi bunicul călugărit. Răsplată pentru a sa producere artistică vor fi aplauzele, laudele spectatorilor și gluma unuia dintre monahi ce ar fi spus că merită ”să dai o mie de lei și s-o privești!”.

Dulcea spontaneitate infantilă va dispărea curând, lăsând locul unei școlărițe ale cărei sensibilități emoționale ieșite din comun se manifestau mai degrabă ca un defect. Nu era tracul sau emoția induse de activitățile sau relațiile pedagogice ci era un neastâmpăr, o neliniște interioară cu mult mai greu de disciplinat. Consumul nervos, trăirile și uriașa ei capacitate de a se transpune în pielea personajelor istorice sau literare studiate în orele de istorie sau de citire o extaziau până la hohote de râs ori o deprimau până boabe mari de lacrimi rostogolite pe obrajii delicați. Termină clasele primare cu note mari la compunere, memorizare, cânt. Cum părinții nu-și pot permite să-i asigure instruirea la pensionul din Vaslui, va lua lecții în particular cu o profesoară de franceză, vecină și prietenă de familie. Dragostea de literatură va fi alimentată și de nașul ei, maiorul Cazacliu, om cu frumoase calități, care se îngrijește de trimiterea regulată de cărți și reviste, astfel încât Aglae se bucură de aparițiile editoriale ale „Convorbirilor literare” dar și ale „Contemporanului”. Încercările de a urma „Școala Centrală” de fete din Iași sunt sortite eșecului, nevoită fiind să urmeze pentru scurt timp școala profesională „Sf. Sava” . Nu finalizează cursurile de croitorie, bugetul modest al familiei determinând intenția unui aranjament marital, ce se va izbi de refuzul categoric al Aglaei. Cam asta era soarta fetelor, puțină școală și apoi măritiș cu forța, însă vasluianca noastră se opune acestor obiceiuri înrădăcinate convingându-și și obținând acordul părinților de a-și continua studiile de acasă. Sinceră să fiu, nu înțeleg acest sistem de pregătire, nu știu dacă respecta niște norme ale ministerului de învățământ, nu am cunoștință despre modul în care se făcea dovada studiilor (examen, certificat, diplomă) cum nu mă pot exprima dacă nu cumva din pricina lipsurilor financiare nu e vorba mai degrabă  de abandon școlar.

Cert este că odată cu mutarea în capitala Moldovei, în 1885, Aglae Pruteanu se înscrie în anul I la Conservatorul din Iași. Stârnise admirația profesorului Mihai Galino ce întrezărise calități cu totul excepționale, ambiție, inteligență, ușurință de a învăța. Supusă  unui regim de muncă intensă își va însuși în mai puțin de un semestru tehnici de recitare, mimică și mișcare scenică fiind promovată a-și face stagiul direct pe scena teatrului, jucând alături de elevi ai anilor II și III. În timp ce studenții de anul I continuau să învețe teorie, solfegiu și dedicau ore bune exercițiilor de dicție, Aglae urca pe scena Teatrului Național din Iași evoluând încă de atunci în roluri de ingenuă, interpretând personajele principale. Rolul Anei Primăvărescu din „Odă la Eliza” (V. A. Urechia) a înregistrat un succes remarcabil, publicul întrebându-se „ cine e noua artistă” nebănuind că o tânără studentă în anul I poate dovedi talent și experiență asemănătoare unui artist consacrat. Pentru Aglae Pruteanu încheierea primului an de studiu (1886) va însemna nu doar serbarea de sfârșit de an (tot pe scena teatrului) ce-i va aduce recunoașterea talentului său de către întreaga asistență (profesori, studenți), nu doar acordarea premiului I pentru ale sale rezultate excepționale, ci mai ales frumoasele vorbe și încurajări ale maestrului Galino. Profesorul va afirma public că „din punctul său de vedere, de aici înainte, nu-i mai poate fi de folos decât ca sfătuitor în calitate de coleg mai vârstnic, pentru viitoarele creații de pe scena teatrului”, socotind-o virtual absolventă și îndemnând-o să facă cerere pentru a ocupa locul cuvenit în rândul actorilor ieșeni. Promițător se întrezărea viitorul artistic iar absența unei diplome care să demonstreze parcurgerea celor trei ani de specializare nu părea să ridice atunci majore inconveniente!

În primul an de muncă Aglae Pruteanu joacă pe Geta din „Fântâna Blanduziei”, Julieta din „Kean” și „Venețiana”, Luiza din „Două orfeline”, Maria din „Ștrengarul din Paris” iar aprecierile sunt elogioase. Tânăra actriță apare în roluri principale sau secundare, smulge ropote de aplauze și obține critici favorabile în publicațiile vremii, uimind nu doar prin interpretare actoricească ci și prin timbrul, muzicalitatea vocii. A avut norocul să joace avându-i ca parteneri pe Grigore Manolescu și Aristizza Romanescu, reputați artiști ai teatrului bucureștean, care văd în ea calități necesare nu „numai pentru o ingenuă” ci mai ales „un puternic talent pentru rolurile prime de dramă și tragedie”. Sub îndrumarea acestora, Aglae desfășoară o muncă rodnică, având mult de câștigat în ceea ce privește experiența scenică. Stagiunea din 1888-1889 va fi una din cele mai frumoase perioade ale teatrului ieșean, avându-l în postura de director de scenă pe Manolescu impunând un ritm sever și o disciplină profesională dură însă absolut obligatorii unei activități organizate. Crease Manolescu „un curent sănătos de regenerare intelectuală” sădind în cei tineri dorința de a face să triumfe conduita artistică în locul celei funcționărești, arătându-le prin exemplul personal cum dincolo de nevoile materiale munca de actor este „chemare” nicidecum o meserie „oarecare” pierdută în rutina zilnică.

Cu aceste bune practici și învățăminte de viață teatrală, Aglae Pruteanu pornește pe drumul marilor ei creații. În stagiunea 1893-1894 va străluci în cinci roluri din tot atâtea piese, fiind Sonia (Crimă si pedeapsă) în seara premierei din 24 ianuarie 1894, la scurt timp jucând pe Nușa (Manevrele de toamnă) sau Eliza (Ștrengarul din Paris). Afișele lunii februarie păstrează mărturia prezenței sale în piesele „Avarul”, „Bolnavul închipuit”. Stagiunea următoare se deschide cu „Despot Vodă” a lui Alecsandri în care juca pe Anca, iar la puțin timp după aceea apare în rolul principal din „Martha” a lui Georges Ohnet. La 18 martie împrumută Luluței din „Chirița la Iași” acea notă de ingenuitate zglobie, voioasă, caracteristică personajului conturat de bardul de la Mircești. Presa nu rămâne indiferentă la asemenea revărsare de talent, elogiile sunt consecvente și unanime, Aglae Pruteanu fiind considerată „mai presus de orice laudă”, devenind pentru aceasta „copilul răsfățat al publicului”.

A avut șansa ca traseul său profesional să fie influențat de potențialul artistic al unui alt regizorcare a avut încredere în talentul ei, oferindu-i roluri ce au făcut-o celebră. Borelli este regizorul, directorul de scenă care va stimula natura creatoare a actriței noastre, mărginindu-se să-i indice liniile absolut generale ale rolului, lăsându-ilibertate de concepție în compunerea personajului. Cunoștea Borelli că Aglae are intuiție profundă și exactă, sensibilitate care făcea sala să vibreze la șoapta și privirea ei, se convinsese italianul că Pruteanca noastră era înzestrată cu un ascuțit simț critic ce o ajuta să selecționeze și să dozeze toate manifestările personajului interpretat. Scoțând la lumină aceste calități, Aglae Pruteanu avea să se impună definitiv ca o tragediană de mare forță, jucând rolul Ofeliei din Hamlet (1895). A ezitat la început în a accepta propunerea Comisiei de teatru, dar nu din teama eventualelor comparații cu rolul realizat la București de Aristizza Romanescu ci din neîncredere în forțele proprii. Cum totuși îi plăceau provocările, se va dedica mai întâi studiului personajului înțelegând că trebuie să arate publicului inocență, simplitate, sinceritate. Trebuia să demonstreze scenic că Ofelia era o ființă ideală despre care fratele ei Laerte spunea „toate gândurile negre, toate pasiunile infernului ea le preface în tot ce poate fi grație și duioșie”. Sinceră și duioasă a fost Ofelia Aglaei Pruteanu în seara premierei (2 februarie 1895), artista dezvoltând armonios imaginea eroinei, adâncind trăirile personajului grație neobișnuitei sale sensibilități. Nu i-a fost ușor să exprime tinerețea și nevinovăția căci nu era la îndemâna niciunui actor facilitatea de a exterioriza toate comorile unui suflet inocent dar frământat în același timp de sfâșietor tragism. Aglae Pruteanu reușește să aducă în jocul ei gravitatea și puritatea, închegându-le prin surâsuri și suavități fără pic de ostentație, fără niciun fel de crispare, astfel încât  „fiecare mișcare, fiecare atitudine” capătă „o formă plastică, fiecare frază, fiecare cuvânt” devine „o imagine expresivă ”. Piesa aceasta a rămas timp de două decenii în repertoriul Teatrului Național din Iași, înregistrând succes la fiecare reprezentație, a fost jucată și pe scena Teatrului Național din București (1912). Arghezi și-a arătat atunci uimirea că această minune artistică „preferă să pâlpâie la Iași în loc să ardă la București”. Nu știa făuritorul „cuvintelor potrivite” că teatrul bucureștean făcuse demersuri în a o aduce pe Aglae aici prin 1903, nu știa că actrița refuzase nevoind sa se despartă de orașul care a propulsat-o în lumea artistică. Trebuie amintit și Topârceanu, critic teatral exigent și zgârcit în elogii, drămuindu-și circumspect aprecierile care va scrie tot în 1912 rânduri pline de laudă și respect. „Iașul trebuie să fie mândru de această artistă în stil mare, care în Hamlet ne-a dat o Ofelie incomparabilă. I-am admirat cu deosebire glasul patetic, apoi grația și plasticitatea atitudinilor, pe care aș fi vrut să le văd eternizate pe pânză sau în marmură”.

De la un an la altul, stagiune după stagiune, cu fiecare rol și fiecare piesă jucată,  Aglae Pruteanu e tot mai cunoscută și apreciată nu doar în Iași, faima ei ajungând în toate centrele teatrale din țară. Turneele o poartă prin localități din Moldova trupa ieșeană poposind la Roman, Vaslui, Huși,iar în anii de început ai secolului XX (1903-1906) prezența ei fiind cerută la Craiova. În 25 februarie 1903 „o stea de întâia mărime pe cerul scenei românești” era grandios sărbătorită la Iași. Nu doar marele public, intelectualitatea universitară și presa cotidiană îi murmură numele, revista „Carmen -Sylva” îi dedică în întregime numărul din 20 februarie, tipărind articole semnate de poeți, publiciști, oameni de artă. Iată ce vorbe frumoase scrie condeierul V. Scânteie: „Dacă la noi artiștii ar fi răsplătiți cu câte o cunună de câte ori se afirmă într-o creațiune, d-na Pruteanu ar trebui să-și cumpere o casă proprie în care să-și țină cununile și pe frontispiciul clădirii ar trebui să scrie Palatul succeselor”.  În aplauzele nesfârșite ale publicului i se oferă un album omagial purtând în paginile lui dedicații, versuri, aprecieri aparținând unor nume celebre acelor timpuri.

Venirea lui Sadoveanu la conducerea Teatrului Național ieșean a fost de bun augur pentru ulterioara activitate a instituției culturale, mai ales datorită acordării unei atenții sporite în selectarea repertoriului. Aglae Pruteanu apreciată ca „cea mai valoroasă actriță din țara noastră” are prilejul să abordeze roluri de o anvergură artistică și de o profunzime neobișnuită. Anii ce au urmat i-au adus roluri care i-au pus în valoare talentul impresionant. A repurtat un succes deosebit în Anna Karenina, privitorii admirând deopotrivă forța cu care erau interpretate scenele dramatice cât și spontaneitatea, expresivitatea deosebită. Julieta lui Shakespeare a întrunit sensibilități și gingășii, farmec și poezie, până la ea nicio artistă nu a rostit mai dulce și armonios din balconul împodobit cu ghirlande de flori acel cuvânt magic: Romeo… În „Dama cu camelii” palida și fermecătoarea eroină va muri pentru dragoste, toată durerea unei inimi stinghere, tot focul unei tinereți zbuciumate topindu-se în mistuitoare dragoste fără noroc, aducătoare de chin supraomenesc și dătătoare de moarte. Agale Pruteanu oglindi în fața publicului nu cochetăria ci noblețea Margueritei, sacrificiul și suferința acestei femei care reușește să arate că sentimentele sale sunt demne de respect chiar dacă o întreagă societate o disprețuiește. În Sofia din „Patima cea mare” Aglae Pruteanu a devenit pentru câteva ceasuri o femeie puternică, mândră de cochetările ei, jucând ca și cum și-ar fi trăit propria viață. Marchiza de Pompadour e ironică și tăioasă, mândră și disprețuitoare, e o femeie energică al cărei glas răsunător lovește ca un bici, iar în scena finală se prăbușește patetic și spectaculos de la înălțimea unor trepte, asistența și partenerii înmărmurind de teamă căci o credeau sleită de puteri. Nici vorbă de așa ceva, naturalețea, perfecțiunea jocului teatral se desfășuraseră pe scenă, era acolo agilitate fizică și încordare neobișnuită! Momentul prăbușirii producea emoții puternice, aplauze frenetice obținea cu acest dificil rol.

Aglae Pruteanu era în stare să înfioare prin gingășie stranie, prin sinceritate, farmec poetic în toate celebrele eroine shakespeariene, știa să convingă prin vigoare, măreție și în personajele istorice din piesele naționale, căpătând vervă și strălucire în vodevilurile lui Alecsandri. Juca cu plăcere rolurile din piesele românești manifestând sensibilitate pentru acele creații ce purtau amprenta artei naționale promovând încrederea, valorile și virtuțile morale ale poporului nostru. De neuitat vor rămâne Zâna Florilor (Înșir-te mărgăritare), Viorica (Baba Hârca), Mărioara (Chinul), Anca (Năpasta), Oana (Apus de soare), Doamna Clara (Vlaicu Vodă), în toate fiind încântătoare.

Intensitatea activității ei atinge pragul maxim în cursul stagiunii 1911-1912, jucând în cele șase luni destinate reprezentațiilor pe scena din Iași nu mai puțin de 22 de roluri principale în piese scrise de Alecsandri, Victor Eftimiu, Hașdeu, Schiller, Shakespeare, Dumas, Racine, Tolstoi, Robert de Flers, Paileron. Chiar dacă unele erau reluări, trebuie să ne gândim la capacitatea psihologică a transpunerii în pielea atâtor personaje pe cât de dificile pe atât de diferite. Nu uitați turneele anuale, obositoare tocmai pentru că se parcurgea țara în lung și-n lat începând cu amărâtele târgurile moldoveneștiși ajungând până la Turnu Severin, Târgu Jiu, Giurgiu, Galați, Sulina. Peste tot spectacolele teatrului din Iași erau așteptate, biletele se epuizau imediat, căci toți voiau să vadă adevărată desfășurare, perindare de roluri și prestigioși actori din a căror mulțime se evidențiază Aglae Pruteanu. Același ritm intens și obositor îi rezervă stagiunea anului următor, până la jumătatea lunii februarie evoluând în 15 roluri mari, urmate de un șir de spectacole la Craiova cucerind încă din nou admirația fără limite a publicului din cetatea Băniei. Cu toată agitația concentrărilor militare și a zvonurilor de război, 1915 rezervă artistei rolul „copilei Oanei” din „Apus de soare”, regina din Ruy-Blas, alături de personaje din „Baba Hârca”, „O carte de vizită”.  Ziarele consemnau tot mai des cum în toate personajele interpreta noastră „emoționează cu putere până la magie”, că în toate rolurile (veselă, tristă, fericită, nefericită după cum îi impune personajul) nu vezi niciodată artista ci sufletul în care vibrează pasiunile omenești. „Ați observat vreodată privirea ochilor ei atât de expresivi? E atâta mânie, revoltă în supărarea lor sau dragoste si patimă reală” .

„Coana Aglaia” îi spuneau deopotrivă colegii și admiratorii, sub acest ton familiar împăcându-se dragostea și respectul celor ce-i erau în preajmă zi de zi. Toți o considerau un talent excepțional, căci trecea cu ușurință de la un gen la altul, marcând fiecare rol cu uriașa ei personalitate artistică. Nu precupețea nimic când era vorba de teatru, era gata să-și cheltuiască și ultimul strop de energie pentru prestigiul scenei, dăruind timp, ani, sănătate. Plătea din leafa lunară costumele de scenă, cumpăra adesea cărți a căror lectură îi ajutau a descoperi mai lesne personajul întruchipat. Construia personajul citind, studiind temeinic, cerceta și căuta dincolo dialogul impus de scenariul piesei, reușea a-și desluși variate comportamente  psihologice, date istorice,  elemente de cultură și civilizație specifice popoarelor și epocilor din care veneau personajele din drame/ comedii. Predispoziția analitică a actriței este demonstrată de prezența în cabina sa a numeroase volume cu titluri precum „Observații și experiențe în artă”, „Cum îmi învățam rolul”, „Psihologia artistului înainte de spectacol”, „L’expression des emotions”, „La physionomie et lessentiments” alături de scenariul și opera literară. Pătrundea în intimitatea simțirii și gândurilor fiecărei eroine, reușea să se confunde cu acestea,  resimțea un fel de voluptate, de dulce fericire contopindu-se cu eroina, uita adesea de ea însăși. Aglae Pruteanu avea o memorie și o putere de asimilare de-a dreptul uimitoare, lucrând adesea într-un ritm infernal impus de schimbarea afișului de 2-3 ori pe săptămână. Juca uneori 14-15 premiere pe stagiune, asta însemnând tot atâtea roluri principale redate niciodată doar în baza memorării automate sau a intuiției sigure a talentului și meșteșugului acumulat de-a lungul carierei. Avea grijă să nu lase impresia unui joc elaborat, artificial creat și regizat, era mereu proaspătă, nouă, aducând de la rol la rol alte mijloace de expresie actoricească mergând de la patetismul versului retoric la interiorizare, jocul mut al ochilor, al mâinilor, al atitudinilor, la exprimare murmurată a stărilor incerte, la accente scoase dintr-o profundă trăire a situațiilor de încordare. Trecea cu ușurință de la expresia sentimentelor la sublinierea clară a problemelor adânc umane. „Când mă gândesc și mă uit în urmă la tot ce am jucat, mă ia groaza” avea să mărturisească în cartea sa „Amintiri din teatru”, dar nu panica pentru atât de multe roluri frumoase puse în scenă ci pentru impresionanta energie și putere de care a dat dovadă, întrebându-se „cum de a fost cu putință?”, cum a fost în stare să reziste ani de-a rândul „unei munci peste măsură, unde nervii și creierul sunt veșnic puși la contribuție”, nefiind nici ușor nici fără pericol.

Privindu-i viața e simplu de aflat răspunsul! Pentru Aglae Pruteanu munca era singura rațiune de a fi, munca în teatru era unica ei motivație de existență. Scena devenise pentru ea spațiul și realitatea unde se simțea trăind cu intensitate. Exista chiar un contrast între prezența perpetuu activă și tulburătoare a actriței în spectacole, repetiții, discuții despre teatru și înfățișarea ei în viața de toate zilele. Era cunoscută pentru simplitatea, modestia, sihăstria în care trăia. Dincolo de luminile rampei, dincolo de porțile teatrului aproape nimic nu-i aducea bucurii și satisfacții. Soțul moare în 1904, războiul îi răpește nepotul, State Dragomir partenerul de scenă dispare din lumea fizică în 1920, foștii îndrumători se stinseseră demult, mari actori ai generației sale erau dați uitării. Pierduse oameni dragi, pierduse artiști-camarazi, era singură și înstrăinată, durerile sufletești și lipsurile materiale lăsându-i răni nevindecate în suflet și în trupul firav. Dar când regizorul da semnalul de intrare în scenă, Aglae Pruteanu leapădă dintr-o dată griji, preocupări, neliniști, amărăciuni, mizerie și intra în lumina reflectoarelor transfigurată, plină de încântare și farmec.

După 1918 aparițiile ei sunt tot mai rare, dar când pășește pe scenă e sărbătorită de public cu ovații și aplauze minute în șir. Avea puțin peste 50 de ani darmai avea încă vigoare artistică. Era ascultată cu religiozitate căci oferea momente  de artă sublimă făcând uz de aceeași figură de „statuă antică”, aceeași voce admirabilă, aceleași gesturi clasice. „Aș fi putut continua multă vreme (arată artista) dacă… demonul spiritului meu critic nu mi-ar fi șoptit la cele dintâi semne de oboseală sfatul înțelept – trebuie să te oprești la timp”. S-a retras treptat, discret, cu eleganță, lăsând loc tinerilor ce veneau din urmă, fiindu-le sfătuitor și îndrumător ce se putea lăuda cu experiența celor 44 de ani de teatru și a celor peste 300 de roluri interpretate. Retragerea oficială determinată de pensionare (1931) va fi marcată prin reprezentația din 23 mai, Aglae Pruteanu dăruind pentru ultima oară iubitorilor de artă teatrală ultimul act din „Dama cu camelii”… Același joc ce a făcut-o inimitabilă, imprimând eroinelor sale explozie de sentimente și pasiune deosebită, grație în mișcări și un glas vibrând de înfiorări tragice.

Nu renunță la comunicarea cu publicul, împărtășindu-și experiența artistică prin intermediul preocupărilor literare. Din acest imbold apare volumul „Amintiri din teatru” dar și câteva încercări în dramaturgie „Trei fete de măritat”, „Altădată și acum” piese într-un act. Trebuie menționate și manifestările publicistice, existând numeroase articole, interviuri și studii ale interpretei, risipite în ziare și reviste ale anilor 1910-1938, intervenții ce demonstrează nu doar dragoste pentru teatru ci și implicarea în dezbateri publice a unor aspecte sociale. „Spicuiri din istoria teatrului din Moldova”, „Din întunericul satelor”, „Pentru sănătatea morală și fizică a poporului” sunt doar câteva titluri enumerate spre a exemplifica sfera de preocupări publicistice ale actriței noastre. Glasul ei vibrant s-a stins definitiv și iremediabil într-un început de primăvară, mâna ei delicată a încetat să mai aștearnă trăiri și sentimente într-o mohorâtă zi de 28 martie a anului 1941. Murea o mare actriță, mult apreciată de contemporani nu numai ca cea mai valoroasă, proeminentă personalitate artistică din vremea sa ci una din cele mai mari interprete de teatru pe care le-a avut țara noastră.

Mihaela Ochianu –  Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui

Bibliografie: N. Barbu – Aglae Pruteanu (Editura Meridiane, București, 1965); Bran Dumitru, Zugravu Aurel, Bauman Ion – Schiță monografică a orașului Vaslui (Comitetul Județean de Cultură și Educație Socialistă Vaslui, 1975); Mihai Ciobanu, Alexandru Andronic, Petru Necula – Cronica Vasluiului: documente, locuri, oameni, fapte (Publirom, 1999); Dacia literară: revistă de reconstituiri culturale (Nr. 2, 2017); Petre Sturdza – Amintiri: 40 de ani de teatru (Editura Meridiane, București, 1966).

Leave a Comment