Google

120 de ani de la Procesul Caragiale-Caion

Written on:martie 25, 2022
Comments
Add One

Lumea literară românească de început de secol XX avea să fie zguduită de un eveniment cu larg răsunet peste timp. Sfârșitul anului 1901 arunca în presa literară o gravă acuzație de plagiat, plagiatorul înfierat fiind marele dramaturg I.L.Caragiale, iar piesa bănuită a fi de inspirație străină numindu-se „Năpasta”. Surpriza lui Caragiale nu poate fi descrisă, nu înțelegea cum de era posibil ca după mai bine de un deceniu de la publicare, să se ivească cineva care să conteste paternitatea acestei drame. Trecuseră 11 ani de la primele impresii asupra acestei creații literare, trecuseră 6 ani de când fusese tradusă în germană, jucată în limba lui Goethe la Cernăuți în 1895 și la Berlin în 1902, asimilată fiind așadar în repertoriul național și internațional, jucându-se cu o periodicitate mulțumitoare pe scenele românești dar și străine.

În 30 noiembrie 1901 Caragiale a crezut că poate fi vorba de o greșeală sau de o bizară coincidență, ochii și mintea sa refuzând să creadă că despre el este vorba în articolul „Domnul Caragiale” din paginile publicației „Revista literară”. Cu siguranță un tremur i-a străbătut inima descoperind semnatarul perfidei acuzații și amintindu-și de cel ce se ascundea sub străveziul pseudonim Caion. Cine era Caion? Un tânăr publicist pe care Nenea Iancu îl ironizase în „Moftul român” (din 6 mai 1901). Constantin Alexandru Ionescu pe numele său adevărat, folosindu-se acum de poziția de redactor șef al „Revistei literare” afirma că „Năpasta” este plagiată după „Nenorocul” ungurului Kemény Istvan, mărturisind (oare?) cum în drumurile sale la Brașov a descoperit o traducere a piesei realizată de Bogdan Alexandru în 1848: „am dat de drama lui Kemény, anul acesta când vizitam Brașovul; este dânsa foarte rară, și aceasta d-l Caragiale o știa când s-a apucat de a scris năzbâtioasa cea de Năpastă și nici gând n-avea că taman după atâta vreme plagiatul d-lui va ieși la iveală și îl va ustura ca necuratul cela de spirt, ce d-lui obișnuiește a-l pune în scrierile lui”. Obrăznicia lui Caion merge mult prea departe, limbajul său neavând nimic de-a face cu pamfletul, aruncând injurii nedemne la adresa scriitorului Caragiale, căci cum pot fi altfel catalogate viziunile lui Caion, conform cărora dramaturgul este „speță de mandarin” (maimuță) ce „înflorește în literatura românească”, iar talentul său scriitoricesc este doar „produsul capului dumnealui și al năzdravanului de rachiu”…

Înțepat în diverse rubrici de reviste mari și mici mai fusese scriitorul și berarul Caragiale, dueluri-jocuri-ironii literare stârnise și el, însă totdeauna susținute de argumente la vedere, acceptate de critica literară a vremurilor sale. Dar ce se întâmpla acum nu mai era o glumă sau o recenzie nefavorabilă, era o acuzație de furt intelectual care putea distruge întreaga carieră literară a unui scriitor de talia și faima lui Caragiale. Evident că infamantul articol a sădit neîncredere în rândul prietenilor, scriitorilor, artiștilor, clienților și cititorilor săi, Caragiale răspunzând cu răbdare și explicând tuturor cum a scris singura lui dramă. Povestea despre o excursie cu buni prieteni pe Valea Oltului, foamea și setea oprindu-i să ospăteze în satul Tigveni, pe malul Topologului. În cârciumă grupul de călători s-a minunat de frumusețea unei sătence, iar la plecare au auzit frânturi din discuțiile unor tineri care observau, sesizau, comentau că „pentru fata asta o să se facă moarte de om”. Din această peregrinare și adăstare pentru sațul trupului istovit s-a născut „Năpasta”, drama la propriu și la figurat pricinuitoare de atâtea necazuri autorului ei.

Când în 10 decembrie același Caion revine cu un al doilea articol în „Revista literară” spunând că doar titlul piesei este schimbat „restul este furat de-a-ntregul” singurele lui dovezi în acest sens fiind rezumatul celor două piese și transcrierea în două coloane paralele a unor replici corespunzătoare din piesa românească și cea maghiară, Caragiale se înfurie. Concluzia articolului îl determină pe scriitor să gândească atent, să nu treacă cu vederea o astfel de impertinență. Noua acuzație „Caragiale nu a plagiat, a copiat” îl face să ceară sfatul prietenului, scriitorului și avocatului Barbu Ștefănescu Delavrancea. Iată ce- i scria: „Dragă Barbule, nu știu dacă ai citit al doilea articol care este o îndrăzneală fără pereche în publicistica românească. Dar să vedem ce vor face când vor trebui să răspundă pentru faptele lor. Mă stăpânesc, însă nu mai merge, e prea-prea, ca să nu zic foarte-foarte, așa cum trebuie să fie cu acești scribuleți…”. Delavrancea îi acordă sprijinul și îl ajută să depună o plângere Președintelui Curții de Jurați de Ilfov pentru „defăimare și calomnie”, așa încât actul de chemare în instanță a jurnalistului Constantin Alexandru Ionescu și a directorului (Th. Stoenescu) „Revistei literare” poartă data de 18 decembrie 1901, la doar 18 zile distanță de primul articol și 8 zile așteptare față de al doilea articol. Acesta trebuie să fie momentul în care Stoenescu se autosesizează și-i cere lui Caion dovada plagiatului, iar în fața unui fals grosolan (două foi scrise cu caractere chirilice, îngălbenite pe la colțuri cu flacără de lumânare) îl destituie și-l îndepărtează definitiv din redacția ziarului său.

E bine de subliniat că demisionarul este primit cu brațele deschise de „Forța morală”, efemer ziar (28 octombrie 1901- 17 februarie 1902) condus de Alexandru Macedonski. Ziarul și conducătorul lui se vor asocia acuzațiilor lui Caion. Decembrie, ianuarie și februarie sunt lunile în care noi articole calomniatoare semnate de Lucius (Macedonski) și Caion încearcă să extindă plagiatul în opera lui Caragiale. Despre „Scrisoarea pierdută” cei doi afirmă că „nu este altceva decât o copie a piesei Rabagas a francezului Victorien Sardou”, iar despre „D-ale carnavalului”  titrează negru pe alb că „este copiată după piesa franceză Le Carnaval d’un Merle Blanc a lui Chivot et Duru”, promițând „o viitoare expozițiune a întregii literaturi kemeniste”, adică plagiate. Mai mult chiar, la jumătatea lui februarie 1902 Macedonski conferențiază la Ateneul Român expunând în fața unei numeroase asistențe ideile sale cu privire la „Teatrul și literatura”, îndreptându-și grindina unui aspru rechizitoriu nu doar asupra lui Caragiale ci și asupra întregii direcții junimiste. Ziarul „Epoca” de a doua zi informa: „Conferențiarul s-a văzut nevoit în cele din urmă să părăsească tribuna Ateneului în mijlocul fluierăturilor și huiduielilor generale”! De ce? Participanții au reacționat întrerupând discursul conferențiarului ce calomnia un important segment de scriitori junimiști (Creangă, Vlahuță, Maiorescu, Eminescu), au strigat „jos calomniatorii”, iar câteva ore mai târziu în Piața Teatrului Național s-au adunat într-o manifestare de simpatie pentru Caragiale. Așadar, toată avalanșa de calomnii a avut darul de a lumina opinia publică sătulă deja să aștepte dovezi inexistente! Opinia publică devoratoare la acea vreme de știri pe aceeași temă, dezbătute rațional sau nu în cotidianele anului 1902, discerne acum cu maturitate adevărul! Atacul lui Macedonski se lovește de apărarea „Evenimentului” de la Iași, de replicile acide ale lui Ranetti („Kemény este copilul făcut de Macedonski cu Caion”), de disprețul presei naționale care va stigmatiza cutezanța ambilor calomniatori. Teatrele din București parcă sunt vorbite căci pun în scenă piesele franceze dar și piesele lui Caragiale, invitând publicul să le vadă și să aprecieze de sunt sau nu plagiate…

Revenind la ceea ce presa deja numea „Procesul Caragiale-Caion”, instanța stabilește ca primă înfățișare data de 5 martie 1902, solicitând în același timp lui Caion să prezinte traducerea „Nenorocului” lui Istvan Kemény. Caragiale nu se lasă în seama plăsmuitorului de dovezi, nu lasă zilele să se scurgă zadarnic. Va pune în mișcare prieteni ardeleni, scriitori mult mai familiarizați cu literatura maghiară, va iniția astfel o campanie de cercetare referitoare la Istvan Kemény și la opera acestuia. Se studiază Catalogul tuturor tipăriturilor de la Brașov (Kronstaedler Drucke) întocmit de profesorul bibliotecar Jullius Gross, se analizează pagină cu pagină acest document cuprinzător a tot ce fusese tipărit aici în perioada 1535-1866. Nici urmă de Kemény! Iar Bogdan Alexandru, traducătorul nu era de găsit căci nu existase! Caragiale va cere și părerea reputatului profesor de literatură maghiară de la Universitatea din Budapesta, dr. SinnyeiIozsef, autor al lexiconului „Viața și operele scriitorilor maghiari”. Lucrarea universitarului evidenția prezența în literatura maghiară a 33 de autori cu numele Kemény, din care doi se numeau și Istvan însă nu erau dramaturgi. Nu exista nicio dramă „Nenorocul” atribuită vreunui Kemény! Caragiale și Delavrancea vor avea grijă să litografieze cele 19 pagini „Kemény” (fascicula 46, coloanele 1.411-1.452 inclusiv), rezultând un caiet ce va fi legalizat la Consulatul Austro-ungar din București (2 martie 1902) și prezentat instanței ca probă a colosalei minciuni.

5 martie 1902. Artiști, actori ai Teatrului Național, scriitori, boieroaice din protipendada românească se înghesuie în sala de judecată. Curtea este prezidată de G. Flaiștean, la apelul nominal se prezintă inculpații Th. Stoenescu (asistat de avocații Șontu, Moldoveanu), Constantin Al. Ionescu (asistat de avocații Otetilișanu, Mitescu, Băileanu). Constituit parte civilă, Caragiale este susținut și apărat de Delavrancea și Grădișteanu. Apărarea lui Caion recurge la o diversiune, cerând amânarea procesului pentru a putea aduce traducerea din franceză a piesei „La puissance des tenebres” (Puterea întunericului) a lui Tolstoi, considerat a se ascunde sub pseudonimul Kemény. De altfel, perseverentul calomniator, proaspăt colaborator al revistei „Rodica” (colecția rezumându-se la doar 4 numere) afirmase fără urmă de ezitare în minora publicațiune din 2 martie 1902: „dacă spuneam de la început că Tolstoi a fost influențatorul lui Caragiale, domnia sa era să tacă tot așa solemn, ca și atunci când am probat până la evidență că Scrisoarea pierdută nu-i decât Rabagas. Am preferat să deschid cursa și d-l Caragiale s-a repezit la bucățica de carne, numită Kemény. Așadar, azi în ajunul procesului meu mă simt dator a spune că Leon Tolstoi se ascundea sub pseudonimul Kemény, azi așa celebru”.

În fața unei asemenea întorsături, Curtea se retrage spre a delibera. Reîntrunită la orele 3,10 consideră că proba este interesantă și cum nici partea civilă nu se opune, cere ca inculpatul Caion să depună în termen o traducere fidelă în limba română, legalizată de Ministerul Afacerilor Străine. Procesul e amânat pentru luni, 11 martie 1902. În jocurile avocățești, înlocuirea unei acuzații cu alta asemănătoare însemna că, în cazul de față, Alexandru Ionescu își recunoștea falsul, cele două foi arse cu lumânarea și implicit plagiatul Kemény-Nenorocul… Această reorientare a acuzației de plagiat demonstrează clar că în spatele lui Caion era Macedonski, căci la adăpostul pseudonimului Sallustiu tot el insinua în „Liga ortodoxă” din 3 noiembrie 1896 că „două din intrigile comediilor lui Caragiale sunt o decalcare a unor alte comedii franceze” (decalcare=copiere),  pretinzând tot atunci că „Năpasta a scris-o înaintea d-lui (Caragiale), Tolstoi în La puissance des tenebres”. Înțelegem ușor că nu poate fi vorba de un adevăr uitat și redescoperit în 1902 de Caion, nu e nicicum vreo faptă intenționat colbuită ce prin patriotismul lui Caion urma a fi adusă în fața celor interesați spre a fi iarăși demonstrată, judecată, pedepsită. Nu era nici pe departe vreo simplă  coincidență, era doar ura nestăpânită a lui Macedonski și el smotocit și ironizat de Caragiale pentru ale sale șchiopătări literare. Și bineînțeles era dorința de răzbunare a lui Caion. Se temeau mulți de usturătoarele aprecieri critice lansate de Caragiale, nu scăpase nici Delavrancea! Trilogia „Apus de soare”, „Viforul”, „Luceafărul” fusese catalogată drept prognoză meteo, Caragiale afirmând că „aceea nu e o trilogie, e meteorologie”! Dar unii îi rămâneau prieteni asemeni lui Delavrancea, Vlahuță, alții îi deveneau potrivnici și dușmani neînțelegând care era scopul criticii…

Din punct de vedere juridic această nouă calomnie ar fi trebuit să devină alt proces, alt dosar, însă nu așa ceva ne interesează acum. Apărarea lui Caragiale a preferat să meargă pe aceeași speță, eliminând etape de înregistrare ce ar fi dus doar la noi amânări. Delavrancea va explica această sincopă judiciară astfel: „De această nouă calomnie nu ne-am plâns justiției. Am putea să trecem peste noua dovadă de perversitate și să ne oprim numai la primele articole publicate în Revista literară. Dar nu, domnilor, voim să spulberăm toate clevetirile, toate acuzațiunile, toate calomniile pentru ca deciziunea ce veți lua, pronunța să fie întemeiată nu atât pe imprudența acuzatului, cât pe dovezile noastre zdrobitoare”. Așadar, Caragiale consimte amânarea, chiar dacă inițial avocații lui sesizează Curtea precizând că inculpatul ar fi trebuit să vină pregătit a dovedi noul plagiat. Ba mai mult, tot Caragiale se va preocupa de traducerea „Puterii întunericului”, plătind atât traducătorul cât și legalizarea volumului astfel constituit. În 48 de ore drama în cinci acte era tradusă! Altă munca, altă alergătură, timp și bani pentru a-și demonstra nevinovăția! Iașul cultural se află alături de denigratul nostru dramaturg, pe scena Teatrului National din Iași se joacă în martie 1902 și „Năpasta” și  „Puterea întunericului”, demonstrându-se absoluta neasemuire.

La cea de-a doua înfățișare din 11 martie 1902 Curtea are la îndemână spre judicioasă analiză cele două foi plăsmuite de Caion (îngălbenitele falsuri prezentate lui Stoenescu), rezultatul cercetărilor lui Caragiale cu privire la scriitorul și opera lui Kemény Istvan, completate de scrisorile profesorilor budapestani Iancso Benedek și Iosef Bayer. Este depusă și piesa „Puterea întunericului ” în traducere românească (pusă la dispoziție de Caragiale). Lipsește Caion care trimite un certificat medical menționând diagnosticul „gripă cu formă nervoasă”, pretextând că starea de sănătate îi este afectată, pentru refacere necesitând ședere la pat, solicitând încă o dată amânarea procesului. Curtea refuză asemenea tertip și se hotărăște judecarea în lipsă. Este scos de sub acuzare Th. Stoenescu, directorul „Revistei literare” care declară că regretă apariția calomniilor în publicația sa, desolidarizându-se de fapta colaboratorului său, demis de altfel încă dinaintea începerii procesului. În cursul dezbaterilor Delavrancea rostește una din cele mai frumoase pledoarii din câte a susținut în toată a sa cariera avocățească înaintea juraților. Cu o argumentare strânsă și pasionată relevă josnicia plăsmuirii, nimicește argumentul disperat invocat în instanța că „Năpasta” s-ar fi inspirat din „Puterea întunericului”. Analiza dramei tolstoiene ocupă o bună parte din pledoaria lui. După ce înfățișează juraților foile îngălbenite la flacără ca să capete caracter de vechime, Delavrancea profită și trece în revistă alte numeroase delicte publicistice ale inculpatului precum prezentarea unor nuvele fals atribuite lui Ibsen, plăsmuirea unor documente istorice referitoare la Mircea cel Bătrân, chiar plagierea unei nuvele a lui Maupassant, tipărirea unei broșuri despre „Isus” cu publicarea unor lucrări închipuite (Essais sur la decadence romaine, Eduteshistoriques, Le culte de Bacchus) tipărite în edituri franceze care au negat editarea pretinselor volume. Nu acceptă și înlătură scuza tinereții, califică faptele lui Caion prin logica perversității. Are grijă să scoată în lumină rolul educativ al operelor lui Caragiale, stăruie asupra caracterului lor binefăcător,respinge acuzațiile ce li s-au adus.

Mă simt datoare a vă înfățișa un fragment din spectaculoasa pledoarie: „Cum domnilor? Un popor întreg îl admiră pe Caragiale! Admirațiunea trece peste Carpați! Bunul lui nume trece peste hotarele neamului românesc. Și pe acest om să-l acuzi, sprijinit de falsuri, că operele lui sunt jafuri literare?  Dar asta înseamnă a izbi în credința, în admirațiunea și în fala românilor! Și ce s-ar fi întâmplat dacă criticul impostor nu ar fi fost prins? Ce s-ar fi întâmplat dacă nu adunam noi o mulțime de probe? O mândrie a țării ar fi fost vestejită, nu numai Caragiale înfierat! Și ce idee și-ar fi făcut străinii de noi românii? Că suntem un popor care ne sărbătorim pungașii, că gloriile noastre se întemeiază pe jaf, că geniul nostru e o rușine, că n-avem conștiință și nici demnitate!”. Pledoaria avocatului este un act de adevărată prietenie, Delavrancea dezvăluindu-și  nemăsurata lui iubire față de Caragiale.

Studierea probelor îl incriminează definitiv pe Caion, dezbaterile ulterioare arată fără tăgadă calomnia lui Caion, așa încât după o scurtă deliberare  Curtea îl condamnă (conform art. 294 și 279 din codul penal) la trei luni de închisoare corecțională, 500 de lei amendă în folosul statului, dar și 10.000 de lei daune morale lui Caragiale. Sentința era cât se poate de dreaptă, se recunoștea calomnia, iar calomniatorul era sancționat. Ziarele jubilează căci dreapta decizie fusese luată, „divina judecată” intervenise ca întotdeauna, în Moldova redactorii ieșeni anunțau ca pe un triumf personal faptul că „pe scena unui teatru din Berlin se montează pentru prima dată o piesă românească: Năpasta lui Caragiale”.

Entuziasmul general este repede anulat căci așa cum orice parte implicată într-un proces are dreptul la recurs, așa și Caion va cere instanței superioare să verifice legalitatea și temeinicia hotărârii judecătorești emisă de Curtea cu Jurați din Ilfov. L’Idependece roumanie își informează cititorii la începutul lunii aprilie că junele student „Caion a făcut către grefa Curții cu juri Ilfov o întâmpinare contra arestării cu care fusese condamnat că l-a calomniat pe Caragiale în presă”, iar peste alte două săptămâni anunța scurt: „Afacerea Caragiale-Caion a fost pusă pe rol pentru 10 iunie”. Se va institui un alt juriu, cei drept tot cu 12 jurați, care însă în vara lui 1902 au decis să-l achite pe Caion, tot scandalul fiind caracterizat „o impertinență de copil”. A fost un verdict de clemență, în care argumentul sentimental al tinereții inculpatului a fost intens dezvoltat. Avocații lui Caion nu au putut dovedi nici acum plagiatul lui Caragiale, dar au minimizat vina lui Caion, susținând cu cinism că toți oamenii de știință și de litere de la noi se plagiau unii pe alții, etern nepedepsiți rămânând. Se spune că „impertinentul” Caion s-ar fi bucurat de suport în cercurile liberale, beneficiind de experiența și talentul lui Tanoviceanu, avocat renumit în a demonstra „că negrul este alb” și din acest motiv a fost achitat. Caion a fost declarat nevinovat fiindcă la cele trei întrebări puse de președintele Comisiei a putut răspunde negativ. Nu era vinovat de apariția articolelor în Revista literară, nu a cauzat prejudicii materiale lui Caragiale, cuantumul prejudiciilor era inexistent.

Caragiale a acceptat senin decizia Curții, nedorind condamnarea penală sau materială a lui Caion, considerând ieșirile calomniatoare în presă impertinențe asupra cărora nu trebuie insistat. „Bine că l-au achitat! Nu vreau răzbunare și nici câștig moral. Am avut satisfacția dorită iar fapta lui n-am condamnat-o decât ca pe o impertinență”. Se poate considera că întreaga „afacere Caion” cu toate întorsăturile ei a constituit până la urmă o victorie pentru Caragiale. Că a rămas cu un gust amar, autoexilându-se la Berlin, murind în străinătate (iunie 1912), revenind în țară jumătate de an mai târziu (noiembrie 1912) spre a fi îngropat cu cinstea ce se cuvenea unui mare scriitor știu din ce în ce mai puțini dintre noi. Rugat să se întoarcă acasă spre a fi sărbătorit la împlinirea a 60 de ani, îi scria lui Vlahuță următoarele rânduri: „Pentru nimic în lume n-aș părăsi acest loc de viață străină pentru a mă reîntoarce în patrie. Să mai văd ceea de am văzut, să mai sufăr pentru ceea ce am suferit, aceleași mutre, aceleași fosile care conduc viața publică, otrăvindu-te cu privirile lor stupide si bănuitoare, aceeași jurați care pierd intenționat procese sau achită pe nedrept. Nu dragul meu! M-am exilat și atâta tot. Aerul de aici îmi priește, sunt mulțumit cu ai mei, și nu am ce căuta într-o țară unde lingușirea și hoția sunt virtuți, iar munca și talentul sunt vicii demne de compătimit!”.

Că atacurile lui Caion au continuat, publicând după achitare o broșura cu titlul „Originalitatea lui Caragiale – doua plagiate” adunând toate articolele din „Forța morală” nu fac decât să arate caracterul josnic al unui jurnalist, întărind convingerea tuturor că nimic nu scuză nici purtarea lui Macedonski și nici pe cea a lui Caion. Poate că pedeapsa supremă a venit în 1972, când celebrând cultura națională, Muzeul Literaturii Române revizuia această cauză juridică, rejudecând (sub formă de piesă de teatru) procesul Caragiale-Caion, transformând numele-pseudonimul plăsmuitorului într-un banal substantiv comun, sinonim al cuvintelor defăimător, calomniator.

Mihaela Ochianu – Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui

Bibliografie: Manuscriptum (1972/3); Limbă și literatură (1986/3); Caragiale și copiii (Editura Porțile Orientului, Iași, 1997); Șerban Cioculescu – Viața lui I.L. Caragiale (Editura Institutului Cultural Român, București, 2005); Historia (2015/12); Romulus Vulpescu -Procesul Caragiale-Caion: scenariu (Muzeul Literaturii Române, București, 1972); Biblioteca Digitală a Bucureștilor.

Leave a Comment