Oneşteanca revendicată în iubire de moldoveni visa să zboare

„Visam să zbor! Fugeam, fugeam şi la un moment dat zburam!…” Este visul unui copil care a uimit lumea, Pasărea Măiastră ce a zburat printre barele paralele, neatingându-le parcă, spre a nu fi o oprire, aidoma unui fluture uşor, alb; Zeiţa de la Montreal încleştată pe „puntea suspinelor”, trasând prin aer, ca o trestie contorsionată, răsuciri cu o fixitate şi precizie şi angelice şi demoniace, milimetrice şi suple, cu zvâcniri şi planări acrobatice sau alunecări pe fâşia de lemn, de numai zece centimetri, asemenea unei mici hermeline. Este visul gimnastei balerine, executând la sol o avalanşă de unduiri, cu repeziciunea neperceperii ochiului, încât să închipuie un vals constelat de porumbei albi, într-o gingaşă rotire! Este visul miresei heruvimilor plutind între crini albi, ca lumânările de nuntă, ce a preschimbat gimnastica în artă şi a rescris istoria ei, sub jurământ că astfel arta şi viaţa sunt una! Este visul Nadiei Comăneci, regina neasemuită în candoare, în execuţiile fine, simfonizate, ale unor elemente de gimnastică, inedite, dăruitoare de mare frumuseţe, cuceritoare şi sfredelitoare în inimi, ca o intrare pieptişă în nepătruns, în misterul şi splendoarea nemaiaflate până la ea şi care, de atunci, de la Montreal, a tins să devină imaginea rostului frumuseţii în lume.

Puritatea, misterul, desăvârşirea, nobleţea inepuizabile, sobrietatea nelămurită şi întrutotul unică, la acea vârstă, i-au adus Nadiei primul zece olimpic din lume, pentru exerciţiul la paralele, la Montreal Quebec, în anul 1976, când avea numai 14 ani (în acelaşi an mai primise nota zece la sărituri şi paralele, în concursurile din SUA şi Japonia). Dar iată că a împlinit 49 de ani! Când oare a trecut timpul?! S-a născut pe 12 noiembrie 1961, la Oneşti, fostul Gheorghe Gheorghiu Dej, din judeţul Bacău, fiind fiica lui Gheorghe şi a Ştefaniei Alexandra Comăneci. Legenda gimnasticii româneşti şi mondiale a primit un nume predestinat: „Nadejda” înseamnă „speranţă” şi e un nume nerostit decât ca o mângâiere, ca un clinchet auzit de departe şi venit la inimi pentru că recheamă visul de iubire! Numai numele Nadia pare un cântec neânchipuit de dulce, un izvor, o ghirlandă de flori, un cântec neînchipuit de pur, o iubire uluitoare, care a inundat orice inimă şi a tăiat răsuflarea tuturor, în clipele zborului Păsării Măiastre pe aparatele gimnasticii dar şi în clipele interminabile ale aşteptării notei, a primei note olimpice de zece venită după ce răbdarea inimilor ajunsese să se frângă ca o coardă întinsă mai mult decât putea opune rezistenţă.

Adoraţia pentru Nadia nu a durat numai până a doua zi, ea a rămas ca o amintire de înflorire, ca o amintire întotdeauna nouă şi nesfârşită a zilei în care a venit la Montreal, din pragul dealurilor Oneştiului, ca o coloană albă pierdută în cer, o regină a gimnasticii. În acea zi, audienţele posturilor de televiziune americane au fost 19, aproape egale pe o scară de la unu, la zece, cu momentul aselenizării omului, al păşirii pe Lună a lui Armstrong.

Destinul acestei regine s-a intersectat cu al celor care au descoperit-o şi format-o, Bela şi Marta Karoly. Ei au purtat-o spre împlinirea visului de zbor! „Doream să alerg, să mă învârt, să fac salturi duble şi să nu mă ţină nimic legată de pământ, deoarece fusesem născută să zbor”, mărturiseşte gimnasta de altădată, de sidef, crinul cu crengi diafane pe care numai Ceauşescu şi Securitatea nu l-au putut iubi atât cât merita frumuseţea lui, pentru că tiranii nu aveau iubire nesfârşită în inimi. Nadia însă era Pasărea Măiastră, niciodată nu a fost o pasăre speriată, aşteptând ultimul ei zbor. Cu inima în visare, dar niciodată liberă să nu simtă realul din jur, într-o zi regina gimnasticii mondiale şi-a zis: that’s it – asta e viaţa şi în noaptea de 27-28 noiembrie 1989 a trecut hotarele româno-maghiare iar după un şir de riscuri şi suplicii a ajuns în Statele Unite – via Austria – unde a cerut guvernului american azil politic. Faptul s-a repercutat asupra opiniei publice din România şi din lume. Canalul american de ştiri CNN şi-a întrerupt emisia pentru a transmite în direct sosirea Nadiei pe aeroportul din New York. A fost un eveniment care a zguduit din temelie regimul dictatorial de la Bucureşti. Altminteri nici că se mai putea! Succesul uriaş al Nadiei Comăneci devenise în ţara lui Ceauşescu o sursă a finanţării bugetului statului comunist şi al Federaţiei Române de Gimnastică precum şi pentru Ceauşescu însuşi, acoliţii lui şi oficialii din sport. Nu e mai puţin adevărat că până astăzi se câştigă bani fără acordarea drepturilor cuvenite fostei stele a gimnasticii, de către diverşi!

O enumerare a medaliilor conferite Nadiei şi atunci când ardea în focul competiţional, dar şi acum, pentru activitatea ei rămasă debordantă şi pasională, în planul gimnasticii şi nu numai, este anevoie a fi realizată şi nu e nici frumoasă, în forma cantitativă, pe cât este în fondul sentimental, pentru că în fiecare medalie este viaţa geniului sportiv al Nadiei transfigurat în arta şi splendoarea gimnasticii. De la prima participare în concurs, în anul 1970, alături de o echipă de gimnastică a Oneştiului şi până la finalul competiţional, gimnasta Nadia a rămas strălucitoare, ca un nestemat pe şiragul pietrelor preţioase ale gimnasticii mondiale. Retrăgându-se a rămas însă în lumea magnifică a sportului căruia i s-a dăruit şi care, la rându-i, i-a oferit culmea neajunsă a unui succes pur, câştigat, consfinţit şi păstrat spre a îmbogăţi gimnastica lumii cu o frumuseţe unică. Este în continuare în centrul activ al gimnasticii mondiale, participă la tot ce înseamnă spectacol sportiv în gimnastică. În acelaşi timp dezvoltă afaceri de succes, întreprinde diverse activităţi caritabile în întreaga lume. Logodită în 1994 cu gimnastul american Bart Canner, campion olimpic în anul 1984, apoi, în aprilie 1996 căsătorită cu el, la Bucureşti, au împreună un copil, pe Dylan Paul, născut pe 3 iunie 2006.

Multe destine s-au ţesut pe aripile visului de la Nadia. Chiar şi Michelle Obama a mărturisit că Nadia a fost pentru ea un model, înaripându-i gândul de a deveni gimnastă, dar mărimea picioarelor primei doamne a Americii ar fi fost nepotrivită pentru acest sport. „Nu cred că înălţimea ar fi împiedicat-o ca să facă gimnastică”, a replicat Nadia.

Chiar dacă, după Montreal, cel puţin 150 de fete născute în Canada au primit numele Nadia, dacă s-au fabricat păpuşi Nadia, dacă fetiţele erau tunse cu breton, ca Nadia, nu ajunge pentru a oglindi amploarea valului de admiraţie ivit după apariţia celei mai adorate gimnaste a lumii, din toate timpurile, Zeiţa de la Montreal. Pe când Nadia zbura la paralele şi pe puntea suspinelor, pe când valsa pe covorul de la sol care i-a sărutat picioarele, aşa cum a făcut-o ţara Făgăduinţei, primind-o cu inima friptă, fugară din propria-i ţară, pe când făcea salturi de antilopă albă, cu ochi arzători, pătrunzători, gimnasta Nadia Comăneci avea o vrajă romantică, exerciţiile pe aparate aveau o simfonizare unică, de vis şi splendoare. Acum gimnastica este altfel, complexă, cu aparate mult mai sigure pentru gimnaste, s-a schimbat echipamentul şi nu mai există magnificul zece, fiind un alt sistem de notare.

Au trecut anii! Pe 12 noiembrie 2010, Zeiţa de la Montreal a împlinit 49 de ani. Oneştiul acoperit de bruma toamnei şi a supărărilor nesfârşite surâde şi îşi încălzeşte inima, de dragul Nadiei, al Loredanei, Carmen Rădulescu, Gil Ioniţă, care s-a stins într-un decembrie tragic!… Acestea şi încă şi altele sunt iubirile oneştenilor, ale românilor, pe care nu le poate smulge din piept niciuna dintre chinuri. Iar Nadia este ocean de iubire revărsat peste Planeta Albastră este Zeiţa de la Montreal, Zeiţa gimnasticii mondiale, mirabilă, suavă, revendicată în iubire de moldovenii de la Oneşti! (Aurel V ZGHERAN)