Google

Tradiţii

Written on:January 25, 2014
Comments
Add One

Dansuri BTUveei, Sigave şi Alo sunt trei regate din Oceania, puse sub protectoratul Franţei, lipsite de resurse economice strategice şi mult prea depărtate de traseele turistice. Au la un loc suprafaţa Bucureştiului şi jumătate din populaţia Tecuciului. Uveei cuprinde insula Wallis şi alte câteva pământuri mai mici, Sigave se întinde pe o treime din insula Foutouna, pentru ca celelalte două treimi şi insula vecină Alofi să constituie statul Alo. Bernand Villaret, medic, scriitor şi neobosit călător în cele mai ascunse unghere ale Oceaniei, Mexicului şi Perului, a făcut cunoscute lumii europene măruntele monarhii. “Insulele din Mările Sudului”, singura tradusă în limba română dintre cele 27 de cărţi scrise de Villaret, arată că în anii 1960, Uveei, Sigave şi Alo aveau împreună cea mai modernă reţea rutieră dintre toate ţările tropicale şi totodată se numărau printre teritoriile din Pacific unde cutumele tradiţionale erau bine păstrate. O lege locală dispune că nimeni în afară de rege nu are dreptul să poarte capul acoperit. Evident reglementarea nu se aplică funcţionarilor şi militarilor francezi. Altfel spus călătorul care vede pe stradă un domn cu pălărie trebuie să ştie că respectivul ori este vreun amploaiat venit din Franţa ori chiar suveranul ţării. Putem lua notă de pitorescul obicei ca o simplă curiozitate sau dimpotrivă, putem observa stranii conexiuni cu alte spaţii culturale. La daci, pileatii, denumţi de autorii antici şi tarabostes, aveau privilegiul de a purta căciulă. Spre deosebire de aceştia, comatii sau oamenii de rând purtau capul descoperit. Unuia dintre domnitorii Ţării Româneşti din secolul XV, Radu al II-lea, i s-a spus “cel Simplu” sau “Prasnaglava”, ceea ce în slavonă înseamnă “Cap Gol”. Deci în evul mediu capul descoperit era semnul umilinţei. În zilele noastre regula de bun simţ spune că în locaşurile de cult, în timpul rugăciunii, în încăperile populate, în faţa unui personaj căruia i se datorează respect sau lângă un decedat, se îndepărtează acoperământul capului. Folosim expresia “jos pălăria”, atunci când arătăm admiraţia faţă de ceva anume. Pe de altă parte ostaşii poartă caschetă ca simbol al demnităţii de militar şi stilizează prin salut gestul descoperirii în faţa superiorului. Răzeşii erau mândri că pot intra în primărie purtând căciulă, preoţii şi călugării au întotdeauna capul acoperit, aşa cum suveranii poartă coroana la ceremonii. Dintre toate cele puse pe creştet, coroana simbolizează totodată aura care înconjură capul omului şi care poate fi văzută numai în fotografiile Kirlian. Este un mister cum de ştiau vechii pictori de icoane de existenţa aurei care  încununează capetele sfinţilor, deoarece tehnica fotografică Kirlian nu a împlinit un secol de când este cunoscută. Statuile Moai, păzitoarele Insulei Paştelui, au pe creştet o căciulă de piatră. Misterioasele capete de piatră, opere ale artei olmece, descoperite în junglele din statele mexicane Tabasco şi Veracruz, poartă căşti asemenătoare cu cele de cosmonaut. Statuile antice dogu, create de  poporul jomon care a trăit în Japonia antică, par îmbrăcate în costume de astronaut, la care se adaugă o cască cu antene. Interesantă este apropierea fonetică dintre denumirile statuilor dogu şi a negrilor dogon din fostul Sudan Francez. Aceştia din urmă sunt posesorii unor cunoştinte inexplicabil de precise vizavi de stelele Sirius A şi B. Exploratorul Henri Lhote descrie în cartea “Frescele de la Tassili” desenele rupestre din masivul muntos algerian, unde pot fi văzute personaje care poartă căşti de cosmonaut. Echipaje din alte lumi, poate din sistemul Sirius, au vizitat Pământul în preistorie. Oamenii primitivi impresionaţi de extratereştrii invulnerabili în costumele lor complicate, din care nu lipseau ca accesorii căştile de protecţie ce le ascundeau chipurile, ajung să creadă că a avea capul acoperit este dreptul celui puternic. Tot din contactele cu paleoastronauţii vine obiceiul de a purta măşti întâlnit atât la căpeteniile triburilor germanice, cât şi în ritualurile şamanice din toată lumea. Pe stâncile muntelui Twyfelfontein din regiunea namibiană Kaokoland se găsesc gravuri antice care înfăţişează oameni în costume moderne. Cum extratereştrii nu purtau veşmintele noastre din secolul XX, mă întreb dacă vechea arta rupestră a boşimanilor, cei mai vechi locuitori din Kaokaland, nu conţine mărturia unei călătorii în timp efectuată  involuntar de un grup de contemporani.

“Caba” înseamnă în sanscrită “mers”, în sensul de “mers către Dumnezeu”. În latină a dat “caballus”, respectiv “cal”. Lingviştii au demonstrat că regăsim substantivul sanscrit în vechea engleză sub forma “quab”, tradus prin “pătrat”, înrudit cu latinescul “quattor”, care desemnează numeralul “patru”. Geometria sacră consideră pătratul simbolul stabiliţătii şi al Pământului. Nu întâmplător Galileao Galilei a afirmat că “natura este scrisă în limbaj matematic”. Coroborat cu toate acestea, se poate releva etimologia substantivului cabir, care în forma de plural desemnează deopotrivă zeietăţi ale Pământului, ale căror exponent era Mama Geea şi totodată preoţii care în antichitate le oficiau cultul. Urmele cabirilor sunt răspândite în Tracia, în Frigia, una dintre ţările Asiei Mici şi în insula grecească Samothrache. Numele regiunii Cabilia din Algeria de Nord le perpetuează amintirea. Unii văd în dansul căluşarilor reconstituirea coregrafică a istoriei răpirii Sabinelor de către romani, eveniment descris în opera istoricului Titus Livius Patavinus. Cele mai nobile ginţi din Roma erau urmaşele sabinelor, iar numele Sabinus era purtat cu mândrie de romani. Este moştenit la români în formele Savin, Sava şi în toponime precum Săvineşti. Se spune că dansul căluşarilor a fost adus în Oltenia de legionarii romani. O altă opinie leagă căluşarii de cultul cabirilor, în care aveau un rol magic. Jocul s-a practicat şi în Moldova secolului XVIII, după mărturia lui Dimitrie Cantemir. În “Descrierea Moldovei” se atribuie căluşarilor puterea de a vindeca bolnavii. Satele tutovene Căbeşti şi Cavadineşti sunt probabil întemeiate pe locurile în care cetele de  căluşari se adunau pentru legământ. Trebuie menţionat despre Cavadineşti, că s-a numit iniţial Cabadineşti, dar scrierea chirilică a dus la înlocuirea în vorbire a consoanei “b” cu “v”. Răspândirea căluşarilor în spaţiul românesc este relevată de un Căbeşti întâlnit în judeţul Bihor şi de numele Caba. Printre purtători se numără Teodor Caba, specialist în acupunctură. Înainte vreme, flăcăii din cartierele bârlădene Munteni şi Cotu Negru se confruntau în fiecare primăvară pe Dealul Brânduşelor. Învingătorii aveau dreptul să culeagă bulbii comestibili ai plantelor. Muntenii care au dat numele cartierului sunt ciobanii ajunşi de la munte cu transhumanţa în bălţile Bârladului – Ţara Oilor şi stabiliţi aici. Un sat vasluian numit Munteni, un alt Munteni tecucean, precum şi Ungureni, deasemeni sat tecucean, au fost întemeiate de ciobanii veniţi cu oile din munţii Moldovei şi respectiv ai Transilvaniei. Bătăliile purtate pe Dealul Brânduşelor între coteni şi veneticii munteni s-au suprapus peste un ritual antic. La romani brânduşa simboliza tinereţea şi festivalului fertilităţii, Luperpercalia. Sensul pierdut al luptei tinerilor bârlădeni este acela de a desemna favoriţii fetelor. Confruntările de pe Dealul Brânduşelor au fost ultimul ecou al  răpirii sabinelor. A fost ritualul retrăirii “illo tempore”, dincolo de timp, a unui eveniment istoric fundamental. Obiceiul poate fi reînodat astăzi sub forma paşnică a unui festival cultural sau a unor întreceri sportive.

Ultimul butuc de vie la Ghidigeni nu se culege. Este lăsat păsărilor cerului sau aşa cum se spune rămâne de „mană”. Răzbate până la noi credinţa romanilor în mani şi lari, micii zei care protejau casa şi familia. „Mana” înseamnă belşug. Despre vacile care dau lapte slab se spune că nu au mană. Un câmp bun pentru semănături este „mănos”. Numele satului tutovean Ciortolom înseamnă în slavonă Locul Negru. Nu ştiu ce întâmplări groaznice s-au petrecut acolo în vechime, dar la începutul secolului XX s-a înfiinţat aici una dintre primele orezării din Moldova de Jos. ”Tradiţiile sunt indicatoare care conduc adânc în subconştientul nostru”, afirmă ziarista şi scriitoarea Ellen Goodman. Îi dăm dreptate ori de câte ori, întâlnind pe cineva, ridicăm pălăria.

Marian Rotaru

Leave a Comment