Mai trist şi mai apăsător ca niciodată s-a lăsat decembrie 2010 şi peste şcoala suhăreană. Sărăcia, consacrată marcă a prezentelor vremuri, depăşită prin alte meleaguri botoşănene prin onestul pom de Crăciun, a şoptit elevilor din Suharău că, prinsă în tăvălugul problemelor capitale, comuna nu se poate implica, la nivelul şcolii, în sărbătoarea naşterii Domnului. Acest context cu aromă sumbră a fost însă salvat, la Şcoala nr 1 Suharău, printr-o activitate care a depăşit, prin rezonanţă şi consistenţă, graniţele unui demers didactic reuşit. Concret, pe 11 decembrie 2010, la Şcoala nr 1 Suharău s-a desfăşurat Cercul pedagogic al învăţătorilor din comunele Suharău şi Cristineşti. Evenimentul, obişnuit fără îndoială, a căpătat însă greutate în momentul în care propunătorul său, doamna învăţătoare Carmena Poraicu, a spart clasicele tipare ale „obositelor” ore de limba română, matematică, ştiinţe ale naturii etc, în favoarea unei activităţi extracurriculare adecvată sfârşitului de an: „şezătoarea”. Într-un cadru tradiţional autentic, prin sobrietatea ambientală creată de ţesăturile ce înveşmântau pereţii generoşi ai clasei şi de obiectele ce aminteau de străvechi meşteşuguri de pe meleagurile suhărene, învăţătoarea Carmena Poraicu a reuşit, prin mugurii săi de tezaur, elevii claselor a II-a şi a IV-a, să reînvie un crâmpei din seculara existenţă a locuitorilor din satul Suharău. Ceea ce a frapat a fost nu doar absenţa kitschului, ci naturaleţea degajată de elevi, surprinşi în „economia” activităţilor din lăuntrul şezătorii: cusut, împletit, ţesut, tors, meliţat, dar şi în probele de spirit în care, cu seninătate, se întreceau: snoave, poveşti, povestiri, proverbe, zicători şi cântece populare din zona satului şi comunei Suharău, reprezentând, în fapt, argumentele prin care „şezătoarea” suhăreană s-a impus ca un act de spiritualitate şi cultură. Mesajul care, printre rânduri, s-a degajat a fost următorul: într-o lume sufocată de domnia banului şi de aristocraţia prostiei mai există, totuşi, elemente vii ale neamului românesc ce, cu răbdare şi înţelepciune, aşteaptă să fie puse în valoare. Şansa valorizării unor astfel de elemente stă la îndemâna fiecăruia dintre noi, însă în vremurile tulburi, complicate în stupizenia lor, învăţătorul de la ţară, implicat în salvarea şi păstrarea zestrei populare, generează speranţă în sufletul pur al copiilor. Demersul învăţătoarei Carmena Poraicu a fost, înainte de toate, un act de curaj (pentru o activitate de o asemenea anvergură e nevoie de capacitatea de a fiinţa prin prisma tradiţiilor populare) şi, mai ales, o lecţie de întoarcere la rădăcinile nepervertite ale neamului românesc. Accentul pe care l-a pus pe factorul local, unde costumele populare, unele mai vechi de un secol, aveau încrustate în cusături amprenta satului Suharău, demonstrează nobleţea locuitorilor din acest colţ de lume, capabili de a asimila modernizarea satului, dar şi de a păstra fondul de civilizaţie materială şi cultură tradiţională, prin care se pot distinge în amalgamul globalizării. Şi-ar mai fi ceva: „şezătoarea” de la şcoala Suharău a arătat că, revelând impresionantul capital de tradiţie şi spiritualitate locală, comuna poate ieşi din dureroasa sărăcie promovând, la toate nivelurile, un turism inteligent, elegant articulat. Altfel, doar prin oamenii şcolii,  unde merită salutat sprijinul acordat doamnei învăţătoare de către colegii săi din învăţământul primar, preşcolar şi gimnazial, ca şi cel al preotului Adrian Nazare, şansa conservării şi valorizării zestrei tradiţionale din comuna Suharău e mai mult decât dificilă. (profesor Gruia COJOCARU)