Google

Subiect de meditaţie (III)

Written on:October 31, 2016
Comments
Add One

art-pag-2-turista-in-insulele-lofoten-netO lume fără infractori, o lume omenoasă, cinstită, pare o utopie şi totuşi sunt exemple care arată că se poate. Puşcăria din San Marino a fost goală din 1860 până în 2009. În această periodă  mica republică nu a avut hoţi. Acum sunt doi detinuţi. Au la dispoziţie bibliotecă şi sală de  sport. La fel de paşnic este principatul Liechtenstein. Americanul Bill Bryson notează în volumul “Călătorii prin Europa”, că în 1983 când a vizitat principatul, penitenciarul avea în custodie un singur deţinut. Numai pentru el nu lucra bucătăria puşcăriei, aşa că individului i se aducea masa de la restaurantul de peste drum. Pe de altă parte principatul nu-i chiar un model de toleranţă. Acordă greu cetăţenia celor care nu sunt de naţie germană şi abia de curând comunitatea de italieni din Liechtenstein, stabilită în principat de două secole, a primit drepturi egale cu germanii. Radu D. Rosetti povesteşte în cartea “Spre capătul Pământului”, periplul pe care l-a făcut cu vaporul în vara anului 1909 prin fiordurile Norvegiei. Vasul naviga noaptea, iar ziua turiştii făceau excursii pe uscat. Printre pasageri se număra un norvegian. Omul voia să profite de excursia din ziua aceea ca să ducă un colet cuiva. Nu se simţea bine, aşa că roagă pe Rosetti să-l ajute. “Bine, dar nu trecem prin acel oraş”, spune scriitorul. “Nu, dar veţi trece peste un râu. Lasă coletul pe capra podului. Destinatarul va veni să-l ia”. “Dar dacă îl ia altcineva?” exclamă Rosetti. “Cum să-l ia? Am scris pe colet a cui este!”, răspunde celălalt mirat de întrebarea românului. Rosetti a văzut în Norvegia pe marginea drumului bidoane cu lapte lăsate de fermieri. Scria pe fiecare a cui este. Nici vorbă să fie furate. Un camion al fabricii de lapte le aduna, iar fermierii primeau banii prin poştă. Stâncosul arhipelag norvegian Lofoten nu are alte resurse decât peşte şi ceva păşuni, unde vara laponii pasc renii. Pescarii din arhipelag, scria Rosetti, dădeau zilnic statului, fără să crâcnescă, un kilogram de batog, peşte uscat. Statul vindea batogul, iar cu banii finanţa serviciul de meteorlogie ale cărui buletine erau vitale pentru pescarii din Marea Norvegiei. Rosetti descrie o lume curată şi bine rânduită, de care azi suntem aşa departe. Înainte la ţară, în satele Tutovei, oaspeţii erau primiţi cu dulceaţă de casă şi apa rece. Nu se mai face aşa. Acum avem fursecuri şi bere străină din supermarket. Mi-au trezit nostalgia rândurile lui Ion Brad din “Muntele Catârilor”, unde spune că într-o zi caldă de septembrie ajuns la schitul românesc Prodromu de la Sfântul Munte, a fost dus în pridvor la umbră şi servit cu struguri, dulceaţă şi apă de izvor. O tihnă Dumnezeiască pe care noi am pierdut-o! Marinarul-scriitor Jean Bart povestea în “Schiţe Marine” că  într-un local din Trapezund, port turcesc la Marea Neagră, a primit cafeaua la nisip cerută şi totodată hangiul a pus pe masă un bol mare cu dulceaţă. I-a făcut semn să mănânce cât vrea.  Turcul a făcut gestul din ospitalitate, fără interes comercial. Ştia că străinul nu-i va mai călca pragul, dar îi mulţumea că a făcut-o. Trapezund este străveche cetate grecească, capitală a regiunii Pont din Asia Mică, cucerită de turci în anul 1461.

Sir Wilfred Thesinger a fost un mare prieten al beduinilor, păstorii nomazi din deşerturile Arabiei. A trăit printre ei cinci ani, intre 1945-1950, pe parcursul misiunii de explorare întreprinse în pustiul Rub al Kali, Hadramauth şi sudul Arabiei Saudite. În volumul “Nisipuri Arabe”, dedicat expediţiei, Thesinger nu ascunde admiraţia pentru onestitatea şi ospitalitatea beduinilor. Pentru musafirul său, beduinul taie şi ultima camilă. Fără să ceară voie, străinul  ajuns într-un trib beduin poate să mulgă orice cămilă şi să bea lapte pe săturate, fără să-l oprească cineva şi fără să  plătească. Cu toate acestea beduinii sunt cruzi, triburile lor sunt într-un continuu război unele cu altele. Tribul învins este jefuit, mai ales de cămile, toată partea bărbătească ucisă, chiar şi copii, însă beduinii cruţă femeile. Există triburi care prin tradiţie sunt veşnic neutre. Ele mijlocesc pacea vremelnică între duşmani şi tot ele asigură tranzitul caravanelor pe teritoriul inamic. Caravana unui trib poate trece în siguranţă pe pământul adversarului, dacă printre drumeţi se află reprezentantul unui trib neutru. Acesta nu poate fi atacat, iar după legea deşertului membrii caravenei sunt solitari. Ori sunt atacaţi toţi, ori niciunul. Imunitate deplină au Sayzii din Aden, o castă formată din urmaşii lui Mahomed. Thesinger remarcă că în ciuda religiei islamice, la beduini şi chiar în unele sate de agricultori arabi, femeia se bucură de libertate nemaiîntâlnită în oraşe. Pare de necrezut în Arabia Saudită, dar la vremea aceea în regiunea Tihana, Thesinger a vazut că fetele nu se sfiau de bărbaţi şi munceau câmpul nu numai cu chipul, dar şi cu sânii dezveliţi, aşa cum umblă indoneziencele din Bali şi Borneo. Sir Harry Philby, cunoscut pentru jurnalele sale de călătorie: “În Inima Arabiei”,“Ţara Madian”, “Arabia Wahabită”, “Fiicele Sabei” etc., scria că în sultanatul Nejd, parte a Arabiei Saudite, un drumeţ găseşte un sac pierdut şi-l predă la primul post de poliţie. “Ce-i în sac?” este întrebat. “Mei”, răspunde omul. I s-a tăiat mâna dreaptă pentru că a deschis sacul. Gestul drumeţului a fost considerat gestul tentativă de furt. În Arabia Saudită furtul este pedepsit cu decapitarea. “Homo homini lupus”, omul se comportă ca lupul faţă  de semeni, spunea dramaturgul roman Plaut în secolul II î.Hr.. Constatarea este şi azi valabilă, iar exemple sunt multe! În secolul XIX marinarii englezi descoperă în Oceanul Indian, la sud de insula indoneziană Java, atolii Ashmore, Cartier şi Hibernia. Au alipit aceste petice de pământ Imperiului Britanic. În 1930 Marea Britanie şi Olanda, care pe atunci stăpânea Indonezia, au încheiat un acord prin care javanezii puteau pescui liber în lagunele atolilor, bogate în faună marină, fără ca englezii să-i oprească, ori să ceară taxă. O singură limitare exista, să nu facă pescuit industrial, ci cu mijloace tradiţionale. Marea Britanie cedează atolii Australiei în 1934. Australia a respectat acordul o vreme, dar din 2010, fără motiv întemeiat, a interzis javanezilor să pescuiască în apele atolilor, deşi acelor oameni li se lua mijlocul de subzistenţă. În provincia columbiană Guainia autorităţile au creat rezervaţii pentru indienii băştinaşi. Acestea inseamnau doar colibele indienilor şi câţiva metri în jur, restul pământului l-au luat fermierii albi. Dar fermierilor li s-au părut prea mari şi aceste rezervaţii. Au rezolvat problema cu mălai otrăvit cu arsenic oferit “cadou” indienilor. Colegii lor din Uganda au pus la hotarul plantaţiilor de ceai pancarde pe care scrie în engleză “proprietate privată”. Băştinaşii pigmei nu ştiu ce-i acea proprietate privată, nu ştiu să citească şi binenţeles nu ştiu engleza. Intră pe plantaţii ca să vâneze, dar îi aşteaptă gloanţele paznicilor. Tribul Pwo din Burma, statul Karen, este o populaţie de agricultori paşnici, supusă unei servituţi rar întâlnite. Când oamenii pwo termină de adunat orezul, coboară din Munţii Dawna războinicii tribului bghai, care iau aproape toată recolta şi lasă ţăranilor pwo doar atât cât să nu moară de foame. Oamenii Pwo nu se opun, plătesc docili tributul. Tribul pwo este ceea ce Marcel Pollaud Dulian numeşte în cartea “Sclavia în zilele noastre”, un popor captiv.  Alt neam de războinici prădători din Burma este tribul Wa din Munţii Patkai, statul Chin. Despre tribul Wa, George Scott notează în cartea “ În Burma şi în afara ei”, legenda că străbunele sunt două femeii amfibii: Htawm şi  Htai, născute în lacul mitic Nwang, dar care locuiau în peştera Pakala din ţara legendară Nam Tao. Într-o zi fetele prind un bărbat şi-l mănâncă, rămân gravide, iar din copii născuţi se trag oamenii Wa. Legenda de-a dreptul bizară nu poate fi decât amintirea unui experiment genetic făcut de  nepământeni. Marian Rotaru

Leave a Comment