Google

Subiect de meditaţie (II)

Written on:October 23, 2016
Comments
Add One

art-pag-2-turista-langa-un-ban-de-piatra-din-insulele-yap-netArhipelagul Yap din Oceanul Pacific a fost stăpânit de spanioli până în anul 1899, când este vândut Germaniei. După primul război mondial insulele trec sub tutela Japoniei, pentru ca din 1945 să fie preluate de americani, deşi în fapt, insulele Yap fuseseră concesionate de japonezi americanilor încă din 1921. Societatea din Yap este împărţită în şapte caste, dar spre deoasebire de India sau Hadramauth unde casta ţine de statutul personal, la yapezi este legată de satul în care locuiesc. Satele erau într-un continuu război unele cu altele. Cele învingătoare ocupau o poziţie dominată, ceea ce aducea locuitorilor apartenţa la o castă superioară şi dreptul satului de a primi tribut de la aşezările învinse, aflate într-o poziţie inferioară. Satele din casta a  şaptea, primeau tribut de la satele din casta a şasea, acestea de la cele din casta cinci şi tot aşa.  Sistemul din Yap este asemenea piramidei feudale din evul mediu european. În India şi Hadramauth apartenenţa la o castă este imuabilă, în Yap era schimbătoare  Satele supuse se răsculau adesea şi dacă învingeau satul dominant, îi luau locul. Foştii stăpânii, retrogradaţi în rangul de castă, le plăteau tribut. În 1910 germanii au interzis războaiele dintre sate şi de atunci, castele au rămas neschimbate. Plătitorii au rămas plătitori, iar stăpânii, stăpâni. Spre deosebire, francezii permit războaiele tribale în Noua Caledonie. Luptele dintre triburile de melanezieni, pornite de la terenurile de vânătoare, sunt asistate de jandarmii, scrie Ioan Morar în cartea “La un pas de Paradis”. Oamenii legii opresc lupta dacă apar răniri grave. Insulele Yap au avut un rege, în persoana căpitanului irlandez David Keefe, stabilit în arhipelag în anul 1871. A fost recunoscut ca suveran de băştinaşi şi era arbitru în confruntările dintre sate. Pentru spaniolii care stăpâneau pe atunci insulele, era un simplu concenionar, statut reînoit de germani. Autoritatea irlandezului nu s-a extins asupra oraşului Colonia, unde era sediul administraţiei spaniole. Keefe a făcut comerţ cu produsele arhipelagului, a ajuns bogat, a avut o vilă elegantă şi harem din băştinaşe, dar nu odată a trebuit să se apere cu arma de aventurierii americani ce vroiau să-i ia locul. În 1901 pleacă în Hong Kong pentru afaceri. Aici se îmbolnăveşte subit şi moare pe masa de operaţie. Nu a avut urmaş la conducerea insulelor, aşa că regatul se stinge odată cu el. Pe baza însemnărilor lăsate de căpitan, Lawrence Kligman publică în 1950 cartea, “Majestatea Sa Keefe”. Insulele Yap sunt celebre pentru monedele de piatră, unele atât de grele, că 20 de oameni abia le pot urni. Cele mai mari erau cele mai valoroase. Ca să le ciopleacă, yapezii aduceau calcar din arhipelagul Palau. Acolo concesionaseră cariere pentru care plăteau palauanilor cu perle şi nuci de cocos. De regulă pietrele-monedă nu erau mutate, rămâneau locului, proprietarii le însemnau doar, ca să se ştie cui aparţin. Astfel moneda de piatră dată de zestre unei fete, rămânea la socrul mic, dar cu semnul ginerelui. Dacă ginerele cumpăra un porc să zicem, piatra rămânea tot la socru,  însă cu semnul porcarului. Ultimele monede de piatră au fost cioplite pe timpul regelui Keefe. Din anul 1921 localnicii folosesc dolarul american. Monedele din Yap sunt studiu de caz în cartea lui Rath-Vegh Istvan, “Istoria culturală a prostiei omeneşti”. Scriitorul ungur este nedrept cu băştinaşii din Yap. Înainte de a-i da exemplu de prostie, trebuia să vadă că aceşti oameni au inventat plata prin virament, dar mai ales să observe cinstea lor: nimeni nu însemna o monedă  ce nu-i aparţinea, nimeni nu cerea chirie pentru monedele altor proprietari rămase în curtea lui. Creativitatea popoarelor primitive nu trebuie subestimată. Roger Frison Roche autorul cărţii “Popoare de vânători din Artica” se întreba cum de nu au eschimoşii o locuinţă mai acătării decât igloorile, bordeiele lor de zăpadă. Tot el găseşte răspunsul. Eschimoşii au descoperit casa  ideală pentru modul lor de viaţă: paka, propria îmbrăcăminte. În hainele sale eschimoşul poate dormi afară la -40 de grade, nu traspiră, iar în apă, nu se udă.

În lucrarea “Epopea navelor”, Alexandru Retinschi redă printre altele, sistemul de navigaţie folosit de negri pe râurile din Camerun. Barcagiul stă ridicat şi ţine vâsla între coapse, folosind propriile picioare ca puncte se sprijin. Manevrarea bărcii în acest mod este din cale afară de grea, aşa că barcagii din Camerun pot fi exemplu în  cartea lui Rath-Vegh. Omul de ştiinţă rus Pavel Baranov participă în 1954 la un congres de botanică ţinut la Paris. În final gazdele au oferit participanţilor o excursie în Guineea Franceză. Era de aşteptat ca în cartea “Prin Africa Tropicală” unde povesteşte excursia, Baranov să înfiereze colonialismul francez, în definitiv era cetăţean sovietic, iar în 1954 războiul rece era în toi. Nu a făcut aşa,  era un om cinstit.  Dimpotrivă, rusul laudă realizările administraţiei franceze: infrastructura modernă, exploataţiile agricole şi industriale, aclimatizarea unui soi de orez adus din Cochinchina, cu randament superior celui african. Pe de altă parte remarcă lipsa de inventivitate de care dau dovadă negrii. În pieţe se vindeau faguri de miere recoltaţi din junglă. Oamenii cumpărau fagurii, îi mestecau şi apoi scuipau ceara pe jos. Timp de milenii, nimănui nu i-a trecut prin cap să confecţioneze lumânări din ceară, deşi singura sursă de lumină în colibele negrilor erau tăciunii din vatră. Indiscutabil colonialismul european a adus civilizaţia în Africa. S-a zis că în Africa europenii i-au oprimat pe negri, oameni simpli şi buni. Teza este falsă, contrazisă fiind de situaţia din Liberia, republică întemeiată în 1822 de negrii aşa zişi americani, dar africani de origine, eliberaţi din sclavie. Deşi reprezintă doar 2% din populaţie, negri americani deţin întreaga putere economică şi politică în Liberia şi-i tratează pe fraţii lor băştinaşi, ca pe sclavi. În Africa de Sud negrii Zulu îi dispreţuiesc pe semenii lor Pondo. Spun că aceştia  nu pot fi decât gunoieri. Asemenea mostră de segragaţionism negru este surprinsă de Jack Cope în “Casa Fermecată”, roman dedicat răzbiului anglo-zulus din anii 1905-1906. Triburi africane precum Ashanti din Coasta de Aur, Yoruba din Nigeria, Imbangala din Angola, ori Nyamwezi din Tanganika se specializaseră pe vânătoarea de sclavi şi la fel arabii din Zanzibar. În Zanzibar sclavia a fost abolită în 1896, după ce în urma unui război care a durat 38 de minute, cel mai scurt din istorie, sultanul insulei a acceptat protectoratul britanic. Până prin 1950 Etiopia, imperiu african creştin, trimitea expediţii în ţările vecine ca să captureze sclavi şi dealtfel robia în Etiopia încă nu era desfiinţată în anii 1960, arată Marcel Pollaud Dulian în cartea “Sclavia în zilele noastre”. Etiopia vindea sclavi în Arabia Saudită. O tânără negresă preţuia în regatul saudit 6000 de dolari. Se ştie cazul din anii 1950 a unui şeic din tribul Falata, Sudanul Anglo-Egiptean, care a mers în pelerinaj la Meca cu 200 de supuşi. Odată ajuns îi vinde ca sclavi. Cu banii câstigaţi cumpăra o vilă pe Coasta de Azur şi un automobil Mercedes. Generalul rus Avram Ganibal, care pe vremea lui Petru cel Mare a fortificat insula Kronstadt din Marea Baltică, era negru. Ganibal este bunicul poetului Alexandru Puşkin. Poetul îi semăna, era brun, cu părul creţ ca africanii şi a dedicat înaintaşului de care se mândrea, romanul “Arabul lui Petru cel Mare”. Exploratorul englez Henry Salt scrie în cartea “Voiaj în Etiopia, 1809-1810”, că generalul Ganibal s-a născut în satul Lago din Eritrea, vecină Etiopiei. Istoricul Diodonne Gnamankou din Camerunul Francez, arată în volumul “Puşkin, Camerun şi Avram Ganibal”, că dimpotrivă, generalul s-a născut în actualul sultanat  Lagone-Birni din Camerun. A fost răpit de etiopeni, făcut sclav şi încreştinat, iar mai departe prin jocul sorţii, a ajuns aristocrat rus. Marian Rotaru

Leave a Comment