Despre sistemul de învăţământ românesc „ne dăm toţi cu părerea”. E un sport naţional „să-ţi dai cu presupusul” despre un domeniu atât de complex, precum cel al Educaţiei. Problema însă nu constă în aceea că sistemul în sine este analizat, disecat şi atacat din toate părţile, ci în faptul că tocmai hibele sale reale sunt ignorate atât de mass-media, cât şi de decidenţii politici. Aşa se face că, de pildă, puţină lume ştie că unul dintre obiectivele unui cadru didactic cu ceva experienţă la catedră este legat de obţinerea gradaţiei de merit, care reprezintă 25% din salariu şi se acordă la un procent de 16% din personalul din învăţământ, pe o perioadă de 5 ani. Motivaţia e limpede, iar totul ar fi în regulă dacă s-ar respecta în profunzime principiul valorii. Dar cum stau concret lucrurile? Din start sunt anapoda: primeşti criteriile aferente grilei de evaluare în aceeaşi lună în care trebuie să-ţi depui dosarul în cauză la registratura Inspectoratului şcolar; cu alte cuvinte, dacă tu te-ai străduit vreme de un an să strângi la dosarul personal anumite piese, care erau valabile în anul precedent, te poţi trezi că efortul a fost în van, întrucât în noua grilă de evaluare nu se mai regăsesc acele criterii, dar în schimb apar altele noi la care, deloc întâmplător, s-a gândit doar o anume comisie delegată de inspectorat. Dacă stupizenia s-ar opri aici, încă tot ar fi bine! Presupunând că totuşi ţi-ai depus dosarul pentru acordarea gradaţiei de merit, vei descoperi că, sub raportul reprezentativităţii, învăţământul rural e aproape inexistent, pentru că valoarea e, în opinia inspectoratelor şcolare, o coordonată specifică doar urbanului. Iar urbanul a învăţat lecţia cantităţii, care constă în a vâna hârtii peste hârtii, după o regulă consacrată: eu iniţiez şi derulez un proiect, vă dau şi vouă documente prin care v-aţi implicat, iar voi, la rându-vă, prestaţi aceleaşi „servicii”. Acest fapt a generat un soi de tribalizare a sistemului educaţional, de vreme ce membrii comisiei de evaluare recunosc că grupuri întregi de aspiranţi la gradaţie au seturi întregi de documente identice. Însă spectacolul atinge cotele grotescului, la Botoşani şi nu numai, atunci când, spre exemplu, un inspector îşi depune dosarul pentru gradaţie, iar unul dintre subordonaţii săi îl evaluează… Fireşte, primul loc îi este garantat, deoarece „Dreptatea leului” n-a suferit prefaceri de la La Fontaine încoace, măcar că invocăm profesionalismul şi onestitatea. N-are nicio importanţă că doamna/domnul inspector, în absenţa activităţii directe la clasă, nu-şi poate justifica punctajul (curba ascendentă din pregătirea elevilor, diplomele obţinute cu aceştia etc), pentru că, cine îndrăzneşte să conteste rezultatul de la concurs? După regulile din sistem, doar candidatul însuşi poate să-şi conteste „evoluţia”, care-i urcă spre zenit, aşa că totul se opreşte aici…

Se naşte însă întrebarea: din moment ce la baza principiilor de acordare a gradaţiei de merit stau vânătoarea de hârtii şi cultivarea unor relaţii strânse cu decidenţii, de ce să nu anulăm, prin legislaţie, acest spor salarial şi să-l introducem în salariul de bază al fiecărui om din învăţământ. Măsură comunistă! ar urla unii. Nu! Ar fi un semn de însănătoşire a sistemului de Educaţie românesc, un semn că n-am transformat profesia de cadru didactic într-o afacere, ci într-un argument al fiinţării verticale, într-o societate arivistă, debusolată şi bolnavă.

De la astfel de realităţi trebuie să pornim când disecăm sistemul educaţional, concentrându-ne poate şi pe dascălii (fără gradaţie) care, mai ales în mediul rural, într-un registru al modestiei, creează adevăratele conştiinţe umane, iar din modestul lor venit contribuie la bunăstarea şi sporirea prestigiului şcolii. Îi caută cineva?…  (profesor Gruia COJOCARU)