Google

Stranietate (VII)

Written on:May 4, 2015
Comments
Add One

Lunca Bârladul la Ghidigeni. Dincolo de râu se întinnde  domeniul Chrissoveloni netPrintre membrii fondatori ai Academiei Bârladene în 1915 s-a numărat scriitorul Vasile Voiculescu, pe atunci medic la Spitalul Militar. Enciclopedia Română ediţia 1938 enumera la Bârlad spitalele Elena Beldiman, Militar, Evreiesc şi TBC, societatea Salvarea, două dispensare, o colonie pentru copii tuberculoşi, două orfelinate si un azil. În 1938 Bârladul şi comuna suburbană Crâng aveau la un loc 26.153 de locuitori. Straniul din proza lui Vasile Voiculescu nu este rupt de realitate, dovadă sunt întâmplările demne de opera marelui buzoian pe care le redau aşa cum le-am auzit. Într-o zi de vară opreşte la poarta Mănăstirii Sâmbăta de Sus din Ţara Făgăraşului un autocar cu tineri. Băieţii şi fetele aflaţi în vacanţă doreau să viziteze locaşul. Intrarea era păzită de un călugăr bătrân. “Domnişoarelor, chiar dacă suntem cu toţii copiii Domnului, vă rog ca în mănăstire să intraţi îmbrăcate decent”. Fetele, toate cu veşminte străvezii şi foarte sumare, chicotesc. “Nu vă rog pentru mine. Eu sunt vârstnic, dar fraţii mei sunt bărbaţi în putere. Nu-i ispitiţi. Respectaţi-le calea aleasă”. Majoretele nu sunt deloc convinse. Păşesc pe lângă bătrân persiflându-l şi schiţând gesturi nelalocul lor. Părintele le lasă în pace. Interiorul mănăstirii părea pustiu, monahii se zăvorâseră în chilii. Vizitatorii s-au plimbat în voie până când se retrag plictisiţi. Autocarul reintrat pe şosea ajunge din urmă un camion cu buşteni. Se angajează în depăşire, dar chiar atunci trunchiurile rău legate se prăbuşesc. Excursioniştii ajung cu toţii la spital. Un tânăr pleca în excursie cu prietenii. “Mergeţi cu Domnul” îi urează mama când iese pe uşă. ”Suntem cinci, nu este loc decât în portbagaj”, răspunde fiul nechibzuit. Abia porniţi la drum tinerii au accident. Maşina este distrusă, mai puţin portbagajul rămas intact. ”Moare femeie” spune medicul ţărăncii. Pe hol o aştepta soţul bolnav. Veniseră la consult toamna târziu când au terminat treburile câmpului. În primăvară doctorul constată uimit că omul se însănătoşise. “V-am ascultat. Am băut toată iarna moare de varză”. Pe ţărăn l-au vindecat încrederea în Dumnezu şi moarea cu efect anticancerigen.

Un coleg a cunoscut în tinereţe o tătăroaică din Mangalia. S-au plăcut şi după un timp el o cere în căsătorie. “Dacă ai avea fie şi numai o picătură de sânge tătărăsc, te-aş lua de soţ. Altfel nu se poate. Noi tătarii suntem puţini în Dobrogea şi nu vrem să ne piară neamul. De aceea evităm căsătorile mixte”. A urmat despărţirea. Mulţi ani mai târziu colegul merge pentru tratament la sanatoriul din Agigea. Aici se împreteneşte cu un îngrijitor tătar. “Mă uit la ochii dumitale şi zic că sunteţi tătar de-al nostru”. “Nu se poate. Sunt din judeţul Vaslui. Acolo nu au trăit tătari”. “După tată aveţi nume de român, dar cum o chema pe mama?” insistă îngrijitorul. “Cehan” vine răspunsul. “Păi vedeţi, Cehan este nume tătărăsc”. Tătarii din Bugeac au dat Moldovei două familii domnitoare înrudite: Cehan (Racoviţă) şi Cantemir. Familiei Cehan îi aparţine savantul Emil Racoviţă. Constantin Cantemir şi fii săi Dimitrie şi Antioh au purtat coroana ţării. Dimitrie s-a născut în anul 1673 la Ciocani pe valea Tutovei, iar Antioh la Bârlad în 1670. Tatăl lor a ocupat între 1664-1668 vornicia Ţării de Jos cu reşedinţa la Bârlad. Dimitrie Cantemir, personalitate cu preocupări multiple, este bunăoară inventatorul haşurilor folosite în desenul tehnic. Constanţa, mama savantului George Emil Palade, s-a născut Cantemir. Familiile Cantemir şi Palade se înrudesc în 1727 prin căsătoria Anei Cantemir cu Toader Palade, bunicul lui Constantin Palade, primul boier din Ghidigeni. Strămoşii Pălădeştilor sunt dorienii din Palene, capitala regiunii greceşti Arcadia. Cu 60 de ani înaintea războiului troian coloniştii din Palene au fondat cetatea Palatia pe o colină din Latium. Colina, una din cele şapte ale viitoarei Rome, se va numi Palatină. Tătarii nu sunt singura etnie măruntă din spaţiul românesc. Foarte puţini sunt croaţii caraşoveni din ţinutul bănăţean Caraşova, pemii, cazacii zaporojeni, germanii de la Marea Neagră şi arabii dobrogeni. Pemii sau cehii bănăţeni locuiesc în cinci sate. Aşezările lor s-au condus până în 1950 după propriile legi. Germanii de la Marea Neagra, buni gospodari, au avut în Bugeac şi Transnistria sate înfloritoare. Din căzăciile Zaporojana şi Zadunaiska înfiinţate în secolul XVIII de cazacii zaporojeni pe malul lacului Razelm au rămas satele Sarachioi şi Dunavăţ. Cazacii zaporojeni sunt români slavizaţi. Cronicile medievale lituaniene şi poloneze îi numesc “dacii de pe Nipru”, iar patria lor Zaporojia este teritoriu de etnogeneză românească, arătau Nicolae Iorga, Ion Nistor şi Dumitru Stăniloaie. Arabii dobrogeni (harapii) erau de rasă neagră. Dealtfel în folclor harap este sinonim cu negru. Românii i-au cunoscut demult, dovadă este insula Harapului de lângă Brăila şi personajul de basm cu nume voit contradictoriu, Harap Alb. Originea harapilor este necunoscută. La mijlocul secolului XIX locuiau în cinci sate din Cadrilater, judeţul Durostor. Guillaume Lejean vizitează ţinutul harapilor în anul 1861 şi-l descrie în “Etnografia Turciei Europene”. La începutul secolului XX aproape se turciseră. În 1913 mai exista doar un cătun cu 14 harapi notat de Eugene Pittard în lucrarea “Călătorii şi Istorie”. Satele Slava Cercheză si Cerchezu din Dobrogea amintesc cerchezii aduşi de turci. Erau conduşi de bey (prinţi). Deşi în Cerchezia caucaziană sunt păstori paşnici, în Dobrogea tâlhăreau satele românilor şi mai ales coloniile germanilor dobrogeni. În 1879 statul român i-a expulzat. Charles Berlitz scria în volumul “Fenomenele stranii ale lumii” că în 1947 s-a produs o ploaie cu peşti într-o localitate din statul Louisiana. Tatăl meu a văzut în copilărie un fenomen similar la Ghidigeni. O tornadă scoate apa din râul Bârlad. Coloana lichidă s-a aplatizat într-un nor întunecat. La scurtă vreme o ploaie repezită umple satul cu broaşte. Fenomenul se petrecea des când luncile erau pline de bălţi, de unde vorba “plouă cu broaşte”. La Ghidigeni râul Bârlad se răsfira în numeroase gârle, dar braţul principal de lângă pădure avea vârtejuri şi adâncime de 8 metri. Vară de vară râul lua tributul de vieţi. Când trupul înecatului nu era găsit se recurgea la o metodă infailibilă. Pe o scândură lăsată să plutească se punea o pâine cu o lumânare aprinsă. Ajunsă deasupra înecatului scândura se învârtea pe loc. Misterioasele energii subtile sunt ştiute la ţară. Se spune de unii că au “mână bună” când plantează pomi sau pun ouă la cloşcă. Fenomenul este numit “efectul degetului maro”. “Existenţa contemporană se consumă între două infinituri în care nu ajungem niciodată să ne cunoaştem”, scrie în “Carte cu amintiri din Cadrilater” Camelia Cristescu – Săvescu. (Marian Rotaru)

Leave a Comment