Google

Semn de exclamare (V)

Written on:December 5, 2016
Comments
Add One

art-pag-2-lacul-care-ascunde-comoara-kanab-statul-utah-netContinuare din numărul trecut. Căutarea comorii lui Montezuma este reluată de Scott Wolter, personaj apărut la Kanab în 1989. Wolter a observat că predecesorii ignoraseră o informaţie ştiută de pe vremea lui Cortez: tezaurul se află într-un lac. La Kanab sunt trei, toate pe terenul fermei “Trei iazuri”, proprietatea lui Brandt Child.  Cercetarea s-a axat pe iazul despre care localnicii spun că este bântuit de fantomele unor indieni. Wolter a intuit bine. Pe stânca care domină lacul sunt desenaţi în linie trei bizoni, sub ei apar trei cercuri, iar sub cercul din mijloc, o săgeată cu vârful spre lac. Bizonul semnifică bogăţia, cercul înseamnă lucrul ascuns, trei era numărul iazurilor. În adâncul lacului se deschide o grotă. Acolo este tezaurul, zice Wolter. Lacul este unicul habitat al melcului de chihlimbar, specie rarisimă. Mai era întâlnită în lacul Texcoco care scălda Tenochtitlanul, capitala aztecilor, dar care acum este secat. Wolter bănuia că aztecii au adus melcii, ca să însemne locul comorii. Toate păreau că se leagă. aşa că obţine acordul lui Child să exploreze grota. Wolter coboară sub apă legat de mal cu o frânghie de siguranţă. Imediat ce intră în cavernă, simte frânghia atârnând liber ca şi cum s-a desprins de mal. Fără frânghie era pierdut, se putea rătăci. Alarmat iese la suprafaţă. Frânghia nu fusese dezlegată nicio clipă, spun cei de pe mal. Oricum Wolter nu mai are curaj să intre în apă. Child apelează la o echipă de trei scafandri. Scafandrii coboară pe rând în tunelul de sub lac, dar toţi se întorc imediat îngroziţi. Odată ajunşi la grotă simţeau că se sufocă, deşi tubul cu oxigen funcţiona normal şi aveau halucinaţii oribile, parcă erau înconjuraţi de stafii. Au încercat iarăşi să intre în tunel, senzaţia era aceaşi. Noaptea un scafandru visează că a intrat în tunel şi a dat de un indian care l-a străpuns cu suliţa. Dimineata povesteşte camarazilor visul. Niciunul nu mai vrea să lucreze. În  dimineaţa aceea s-a mai întâmplat ceva bizar: pe lac înotau 15 gâşte sălbatice, specie care nu trăieşte în  zonă. Nu este deloc clar cum au ajuns păsările acolo, dar este cert că puteau să mănânce melcii. Autorităţile sunt sesizate, ceea ce atrage atenţia asupra lucrărilor, gâştele sunt prinse şi totodată primăria avertizează pe Child că uciderea unui melc înseamnă 50000 de dolari amendă. Wolter şi Child iau hotărârea să nu mai intre în tunel prin apă, ci printr-o gaură săpată de sus, de pe creştetul stâncii care domină lacul. Zis şi făcut, este adusă o sapă de foraj şi un sondor care să lucreze. La un moment dat sondorul cheamă pe Child şi-i face semn spre o stâncă din vecinate. Pe stâncă se vedea un indian cu o suliţă în mână, care-i privea. Imaginea se estompează uşor, până dispare. Se trece cu vederea incidentul şi în final gaura este străpunsă până la tunel. Se introduce o cameră video cuplată la un laptop. Când apar imaginile din cavitate, operatorul care manevra camera înmărmureşte. Pe ecranul laptopului se vedea o platformă uscată, aflată deasupra apei care intra din lac. În interior era semiîntuneric, apa reflecta ceva din lumina zilei. Pe platformă era un morman nedesluşit, poate comoara, în faţa mormanului stătea în picioare un indian aparent viu, cu o suliţă în mână. Operatorul terorizat, demisionează. Activitatea este oprită. Noaptea, sondorul, un bărbat de 30 de ani perfect sănătos, moare subit. În cursul zilei, la fel de inexplicabil, mor soţia şi fiul acestuia. Child renunţă la căutare. Wolter pleacă, dar ieşit din Kanab intră cu maşina într-un cal apărut pe şosea şi moare în accident. Calul nu era a niciunui localnic din Kanab şi nimeni nu ştie cum a ajuns acolo. Cei care au trecut pe şosea puţin mai înainte de accident nu văzuseră niciun cal pe câmp.  Într-una din zilele următoare Child stătea pe terasa casei.  În faţă era un câmp nisipos acoperit cu cactuşi pitici şi rari, iar mai departe un deal pietros şi golaş. Deodată vede venind spre el un indian, parcă materializat din aer. Se apropie de Child şi spune: “Comoara este a indienilor şi va fi scoasă când triburile se vor uni ca să lupte împotriva albilor”. După ce a zis, indianul întoarce spatele lui Child şi pleacă în direcţia din care a venit, călcând pe aceleaşi urme. Pe măsură ce se depărta, urmele indianului se ştergeau de la sine. Până să ajungă la baza dealului, silueta s-a topit în aer. Aceste întâmplări sunt subiectul cărţii lui Stephen Shaffer, “Comoara pierdută din Utah”.

La fel comorile Imperiului Incaş sunt bine ascunse şi nimeni nu a dat de urma lor. În volumul “Comorile incaşilor”, Patrick Braun relatează că urmaşul împăraţilor incaşi trăieşte modest în California, deşi este custodele tezaurului imperial şi ştie unde este ascuns. Nu profită de comoară şi nu-i divulgă taina. Tezaurul aparţine viitorului Imperiu Incaş renăscut. Atitudinea prinţului înseamnă patriotism, sentiment din păcate tot mai străin nouă românilor de azi. Un personaj din scrierile lui Jean Bart, aflat pe Dunăre, se adresa unuia îmbarcat pe o navă cu pavilion turcesc: “De ce dai banii la turci, în loc să călătoreşti cu un vapor românesc?”. Am cunoscut un druz din Israel, student în Iaşi. Tocmai se terminase anul universitar, era într-o marţi. Îmi spune că abia aşteaptă să plece acasă vinerea următoare, adică peste 10 zile. “De ce tocmai vinerea următoare?”, întreb. “Atunci zboară avionul companiei israelene Telal, eu nu dau bani la străini”, îmi răspunde. Amicul cumpăra alimente numai de la magazinul comunităţii evreieşti din oraş. Erau de bună calitate. Sucul de portocale,  tulbure şi uşor gălbui, era făcut chiar din portocale într-un kibutz şi era de apreciat vinul de smochine preparat la Mănăstirea Carmel. Druzul citea toată presa românească “Daca voi fi solicitat în Israel, să pot da relaţii despre România”, spunea. Am văzut în Germania poliţiştii înarmaţi până în dinţi. Poliţistul britanic nu poartă armă. Fiind poliţistul Majestăţii Sale, impune respect, ori respectul valorilor tradiţionale înseamnă patriotism. În spiritul acestor valori perene, miniştrii britanici încheie orice scrisoare adresată cetăţenilor cu formula: “Servitorul Dvs.”! În vestul american circulă şi alte poveşti despre comori. Este vorba de minele de aur pierdute: Mina Germanului, Mina Apaşilor şi Mina Peralta, localizate în Munţii Superstiţiei din Arizona. Legenda despre mina germanului pleacă din anul 1870, când un neamţ, Jacob Waltz, este găsit mort în deşertul Arizonei, iar lângă cadavru zăceau saci cu pepite de aur. Legenda minei apaşilor a pornit de la relatarea doctorului Thorne din Phoenix, capitala Arizonei. Acesta în 1850 a îngrijit un apaş rănit. Drept mulţumire indianul îl duce pe  Thorme să vadă o mină de aur neînchipuit de bogată. Thorne a văzut, s-a minunat, dar nu s-a putut reîntoarce deoarece excursia a făcut-o legat la ochi. În sfârşit baronul Pedro de Peralta, care pe la 1600 guverna Noul Mexic în numele Spaniei, ar fi avut o mină de aur secretă. Urmaşii săi nu au exploatat mina, nu se ştie de ce, însă au păstrat taina. În 1912 Gonzales de Peralta, strănepotul guvernatorului, scapă de puşcărie ca prin urechile acului graţie avocatului Adolph Ruth. Recunoscător Gonzalez îi oferă harta cu amplasamentul minei. Ruth pleacă în munţi să o caute. Nu s-a mai întors, osemintele sale vor fi descoperite după două decenii. Procurorii au găsit în haina lui Ruth un bilet unde acesta nota ca a găsit mina. Moartea avocatului nu a fost elucidată. Despre comorile din Munţii Superstiţiei a scris o monografie John Wilburn, iar despre cazul avocatului Ruth există volumul lui John Ramses, “Adolphe Ruth şi misterioasa sa moarte”. În 1540 spaniolul Cabeza de Vaca nota în jurnalul de călătorie povestea indienilor Navajo despre cele Şapte Cetăţi de Aur din ţara Cibolei, ţinut ascuns în deşertul Arizonei. După câţiva ani, Vasquez de Coronado consemna în cartea “Relatare despre ţara Tiguex” spusele unui indian pe care-l numea Turcul, dar căruia nu-i specifica tribul, că în Nevada se află o cetate plină în aur, numită Quivira. Acestor locaţii legendare Russell Estlack le-a dedicat cartea “Cetăţile Aurului”. Marian Rotaru

Leave a Comment