Google

Semn de exclamare (I)

Written on:November 6, 2016
Comments
Add One

art-pag-2-la-marginea-unui-fiord-norvegian-netMeşteşugarii antichităţii ajunseseră la o mare măiestrie, unele din creaţiile lor depăşind cu mult posibilităţile epocii şi prin urmare sunt inexplicabile. Exemple se pot da robotul android, de formă umană, pe care l-ar fi avut poetul roman Marţial (sec.I-II d.Hr.), lentila de telescop confecţionată cu trei milenii înainte de Hristos şi găsită în ruinele cetăţii asiriene Nimrud, sau elicopterul de lemn cu elicele acţionate de  pilot descris în anul 317 d.Hr. de chinezul Ge Hong în “Cartea Maeştrilor Simplităţii”. Craniile de cristal descoperite în Guatemala au vechime necunoscută şi nu pot fi confecţionate cu tehnica de azi. Se crede că puteau fi şlefuite cu oxid de ceriu, dar acest material nu era cunoscut în antichitate, iar lucrul ar fi durat multe generaţii. Dacă se aplică o rază laser într-un anume punct de pe craniu, ochii acestuia se luminează, ori acea lumină transmite informaţii care nu pot fi decriptate. Printre ciudăţeniile lumii vechi se numără uriaşele statui moai din Insula Paştelui care înfăţişează “oameni cu urechi lungi”. Seminţia moailor este enigmatică si nu s-a putut explica cum au fost transportate aceste statui de la carieră la malul mării. Pe plăcuţele rongo găsite în peşterile din insula Paştelui scrie că moaii au mers singuri. Ne întrebăm dacă nu cumva strămoşii pascuanilor controlau gravitaţia, sau deplasau coloşii cu putea gândului! Aşezaţi pe malul mării, moaii trebuiau să apere insula, dar cum? Cine s-ar fi speriat de nişte statui?În Praga secolului XVI rabinul Loew a creat Golemul. Era o statuie de lut pe care rabinul o însufleţea după dorinţă, rostind formule din cabala. Golemului era menit să ucidă. În acelaşi  scop ţigăncile animau cu descântece o momâie de lut cu formă de om, numită samca. Sunt indicii că legenda rabinului Loew este adevărată şi atunci e posibil ca moaii să fie asemenea Golemului. Prin voinţa cuiva prind viaţă, se deplasează şi ucid. De curând s-a văzut că moaii sunt mult mai mari, cam 10 metri stau îngropaţi sub pământ. Pe piept au o inscripţie cu semne necunoscute. Probabil conţine formula care odată verbalizată, îi însufleţeşte. Băştinaşii dayaci din insula Borneo, războinici temuţi, îi evocă pe moai alungindu-şi lobii urechilor cu inele grele şi tot în amintirea moailor se poartă cercei. În mod ciudat vechii geografi chinezi plasau în Marea Galbenă o insulă locuită de oameni cu urechi lungi. Noi spunem că “s-au lungit urechile aşteptând”, sau că “s-au lungit urechile de foame” tot aşteptând masa. Lungitul urechilor este asociat cu scurgerea timpului. Timpul de aşteptare, aparent interminabil, este comparat cu timpul lung care a trecut de când urechile lungi umblau printre oameni. În 1687 corsarul Edward Davis descoperă în Pacific o insulă mare căreia i-a zis Davisland. Exploratorul William Dampier vede Davislandul în 1704 şi notează în jurnalul său intitulat “Călătorie în jurul lumii”, că pe ţărm erau clădiri şi statui uriaşe de piatră. Iacob Roggeveen trece pe lângă Davisland în 1722 şi ceva mai la nord descoperă Insula Paştelui. Remarcă desigur moaii de pe ţărmul pascuan, asemănători cu statuile din Daviland. Insula este consemnată în jurnalele de călătorie ale lui Felipe de Ahedo(1770) şi François de LaPerouse (1786), dar totuşi  pe Davisland nu a debarcat niciun explorator. Au motivat că insula era înconjurată de o încâlcitură de bancuri de nisip, dar poate că vina o are teama căpitanilor faţă de ce credeau ei că s-ar afla pe uscat. Davislandul, probabil ultima patrie a moailor, dispare din sec.XIX. Civilizaţia moailor este legată de continentul Mu, pământ mitic din estul Pacificului, leagăn al civilizaţiei, de a cărui urmă a dat James Churchward în scrierile indiene. Două statui mari de piatră, foarte erodate, au fost găsite, deşi parcă nu acolo le era locul, pe insula Mas a Tierra din arhipelagul chilian Juan Fernandez, vecin cu locaţia insulei Davisland.

Ştim că demult am coabitat cu alte rase de umanozi, fie ei pământeni sau nepământeni. Dovadă sunt legendele din Mărginimea Sibiului despre cetăţile Orlat şi Sibişel construite de uriaşi, gigantul fosilizat înalt de patru metri găsit în 1885 la Antrim în Irlanda de Nord, dar şi scheletul de pitic a cărui craniu avea caracteristici nemaivăzute la altă specie umană, găsit în 1930 într-o mină din statul mexican Chihuahua. Ebu gogo este o rasă de pitici care ar trăi prin grotele din insula indoneziană Flores. Sunt o specie primordială, cu apucături canibale, victime le cad mai ales copii. De aici şi denumirea lor, în limba băştinaşilor din Flores înseamnă “bunica care mănâncă tot”. Spunându-le bunică, se vede că indigenii au intuit vechimea acestei rase. Pe muntele Kilimanjaro din Tanganika locuieşte un neam de pitici. După descriere sunt australopiteci, rasă umanoidă primitivă, un fel de oameni-maimuţă. Asemenea oamenilor din Flores, băştinaşii masai spun piticilor de pe Kilimanjaro, “bunicii oamenilor”. Un pitic mumificat, lung de câţiva centimetri a fost găsit în deşertul chilian Atacama. Mitologiile greacă şi chineză atestă existenţa unor umanoizi lungi de o palmă. Pentru a ilustra micimea acestora, grecii le ziceau dactyli, adică degete. Umanoizii fabuloşi nu lipsesc din folclorul niciunui popor. Pongo bunăoară sunt o rasă de oameni sălbatici întâlniţi se spune, în jungla din Congo. Sunt canibali, iar femeile lor, uneori foarte frumoase, atrag bărbăţii din alte triburi şi-i  mănâncă. Se spune că unii bărbaţi sunt lăsaţi cu viaţă, iar femeile pongo le devin amante. Copii rezultaţi sunt tot canibali. În mitologia sârbilor apar psoglavii–oamenii cu cap de câine care ar fi trăit în vremuri foarte vechi. Om cu cap de câine (chinocefal) a fost exploratorul chinez Xu Fu, care a ajuns în America, pe ţărmul statului mexican Oaxaca, cu multe secole înainte de Hristos. Turiştii care vizitează fiordurile Norvegiei sunt duşi în locuri unde cu ceva noroc pot  întâlni acei umanoizi fabuloşi din legendele localnicilor, numiţi troli. Posibila prezenţă a trolilor este semnalizată pe marginea şoselelor cu indicatoare rutiere de atenţionare. Trolii sunt uriaşi canibali, asemenea căpcăunilor din folclorul nostru, urâţi, înceţi şi nătângi. Se tem de soare, trăiesc în cete alcătuite din membrii unei familii şi stau aciuaţi prin păduri, stâncării, ori prin peşteri. Poetul Bragi Boddason din secolul IX, aflat într-o “anume pădure” a dat peste o femeie trol, dar a scăpat teafăr de vreme ce a consemnat evenimentul într-un poem. În volumul “Istorie supranaturală”, John Lindow crede că teama de lumină a trolilor are legatură cu legenda lui Thor, zeul vikingilor care se lupta cu uriaşii jothnar aruncând asupra lor fulgere. Thor, la fel ca Jupiter. zeul suprem al romanilor, era stăpânul fulgerelor, atribut dat de pământenii primitivi străinilor din Cosmos care-i terorizau cu armele lor de foc. Au existat trolii cu adevărat? Multe toponime din. Norvegia le indică prezenţa, se văd stânci antropomorfe despre care se spune în popor că sunt troli împietriţi, s-au găsit rămăsiţe de uriaşi cu înfăţişare deloc plăcută, judecând după oasele faciale. Trolii împart pădurile Norvegiei cu şireţii rubezahi, pitici cu puteri magice care locuiesc sub tumuli de pământ şi cu huldrele, fiinţe asemenea omului, dar care au coadă. Femeile huldrelor sunt frumoase, seduc bărbaţii şi în final îi ucid. Huldrele corespund în folclorul japonez, vulpilor care se preschimbă în femei fatale, lebedelor maiden din mitologia germană, ori fetelor moura din folclorul Galiciei. Când se scaldă lebedele maiden leapădă penajul şi capătă atunci înfăţişarea unor fete frumoase şi binenţeles, goale. Flăcăii le pândesc şi fură penele vreuneia din ele. Aceea îi devine soţie. Zânele Moura stau pe lângă fântâni, stăpânesc magia şi comunică cu “cealaltă lume”, cum spune poporul bănuitului univers paralel. Moura păzesc intrândurile în tainiţele subpământene unde piticii maruhino, prietenii lor, au ascunse comori de nestemate. Marian Rotaru

Leave a Comment