Google

Selkii

Written on:October 11, 2015
Comments
Add One

Insula netÎn folclorul Scoţiei se vorbeşte despre selki, oamenii subacvatici perfect adaptabili vieţii terestre. Purtau veşminte din piele ce le dădeau înfăţisare de focă, dar fără de care nu se puteau trăi în mare. Vara selkii locuiau pe insula Hildaland, tărâm paradisiac vizibil doar preoţilor druizi. Selkii prădau navele pescarilor, dar totuşi unii se stabileau pe uscat şi se căsătoreau printre oameni. Fiind nestatornici de felul lor, selkii părăseau adesea partenerul şi plecau în mare. Fetele selki erau iubăreţe, spun scoţienii şi dorite de flăcăi. Când le prindeau, oamenii le luau costumele din piele ca să nu fugă în apă şi le ţineau sclave. Ca paralelă culturală, în basmele malayamilor, popor indian de pe Coasta Malabar şi ale băştinaşilor Chinook de pe valea fluviului Columbia, statul Oregon, apar adeseori căsătoriile dintre oameni şi sirene. Insula Eynhallow din arhipelagul Shetland a fost pentru selki loc sfânt, dar au vândut-o până la urmă unui fermier scoţian. În 1994 doi turişti ajunşi pe Eynhallow dispar fără urmă. S-a zis atunci că erau selki pe care energia insulei i-a ajutat să se întoarcă în mare, alminteri fiind neputincioşi să o facă. Locuitorii insulei Benbecula, arhipelagul Hibridelor, ştiu că în anul 1830 străbunii lor au înmormântat o sirenă găsită moartă pe plajă. Legenda este notată de istoricul John McAuley de Harris. David MacRitchie afirmă în volumul „Mărturii şi tradiţii” că selkii erau de fapt sami de mare, neam de laponi nomazi care trăiau pe ocean. Laponii continentali, kvenii şi tormedalienii, verii samilor de mare, sunt păstori transhumanţi de reni. Laponia, patria lor, este împărţită între Norvegia, Suedia, Finlanda şi Rusia. Rude cu samii de mare sunt şi finezii de pădure, popor de vânători din provincia norvegiană Finmark. Laponii nu se tem de apă. Vara trec marea cu renii spre insulele Lofoten unde sunt păşuni fără ţânţari. S–a văzut o tânără de 14 ani care singură în caiac, mâna pe apă 3000 de reni! Teoria lui Mac Ritchie speculează aparenta dispariţie concomitentă la finele veacului XIX a samilor de mare, selkilor şi sirenelor. Opinia este criticabilă. Sirenele şi selkii nu-s totuna. Dacă selkii sunt laponi, cum crede MacRitchie, atunci aparţin rasei galbene, dar pata mongolă specifică acesteia nu a apărut la niciun scoţian urmaş de selki. Faptul că nu s–au mai întâlnit sirene, nu înseamnă că au dispărut. „Lipsa dovezilor nu este dovada absenţei” spunea Carl Sagan în volumul „Cosmos”. Cât despre selki, de curând a fost văzut unul de pe un submarin britanic. Metişii rezultaţi din căsătoriile oamenilor cu selkii sunt numiţi skiocha nan ron. Clanurile scoţiene McOdrum, McCloud şi McDuffie au ca strămoşi oameni de mare. Lumea selkilor a inspirat romancierii Michel Borderie, Elisabeth Gifford, Theresa Garcia şi Margo Lanagan. Duncan Williamson este autorul lucrării “Oamenii Mării. Basme scoţiene”, iar David Thomson a adunat în volumul „Legendele celţilor despre oamenii de mare” mărturii din insulele Hibride şi Feroe. Asemenea selkilor sunt oamenii amfibie finfolk. Vin pe uscat şi răpesc fete pe care le duc în Finfoljaheem, ţara lor tainică. Ernest Batsford şi Hermann Palsson au adunat miturile despre finfolk în cărţile „Folclorul din Orkney şi Shetland” şi „Orkney Saga”. În colindul cântat de Crăciun în satul dobrogean Războieni, apare Dulfu, personaj miraculos care trăia în Marea Neagră. Dulfu a fost om amfibie. Numele vine din latinescul dolfus–delfin.

Incaşii credeau că sirenele, fie acele saqras indiferente faţă de oameni, răuvoitoarele chucchu, ori bunele compa, trăiesc în lagunele de la ţărmul oceanului. Folclorul incaş dedicat femeilor–peşte a fost studiat de Daniel Cossios, autorul lucrării „Bestiar peruvian”. Stirpea femeilor subacvatice nu era străină nici mayaşilor. O sirenă mumificată cumpărată în anul 1822 de Samuel Barrett în arhipelagul Fiji din Pacific a preocupat literatura de frontieră. Cazul a fost analizat în volumele „Oameni şi legende”, autor A.H. Saxon, „Secretul seducţiei”, scris de Joe Nickell şi „Sirena fijiană”, a lui Jan Bonsenson. Primii locuitorii ai insulei Rhodos au fost telchinii, urmaşii zeiţei Geea şi ai zeului Mării Negre, Pontos. Consideraţi oameni de mare, se spune că aveau înotătoare în loc de mâini. Cum erau buni fierari aveau desigur mâini, dar cu degetele unite printr–o pieliţă, ca adaptare la înot. Despre telchini au scris anticii Nonnus, Bacchyulides şi Callimarchus. Mama poetului Pindar aparţinea spiţei telchinilor. Povestea scrisă de Hans Cristian Andersen şi înfăţişarea balerinei Ellen de Plane au născut în 1913 statuia „Mica Sirenă”, simbolul Danemarcei. Opera este aşezată pe o stâncă artificială la câţiva metri de ţărm. Prima copie a Micii Sirene a fost instalată pe lacul Baldwin din oraşul Greenville, statul Michigan. Nu întâmplator, Greenvile este o veche colonie de danezi. Replica Micii Sirene amplasată pe un iaz din localitatea Napier, Insula de Nord a Noii Zeelande, este statuia „Pania pe recif” ce reprezintă o sirenă în variantă maori, numită pania. În mitologia maorilor, băştinaşii Noii Zeelande, sirenele pania au picioare şi nu cozi de peşte. Folclorul Oceaniei este bogat în relătari despre rasele alternative de umanoizi, fie că sunt căpcăunii din arhipelagul Marshall, giganţii din insulele Solomon care locuiesc în tuneluri, ori sirenele din arhipelagul Palau care aduc pe plajă perle, asemenea faraoancelor din Marea Neagră. La fel ca maorii, micronezienii cred că coada de peşte a sirenelor este accesoriu vestimantar pentru înot. Strabon şi Straton spuneau că în vremurile vechi sirenele locuiau pe un arhipelag din cinci insule, vecin Coastei Amalfitane din Italia. Insulele Sirenelor, cum le spune tradiţia, au aparţinut marchizilor de Positano până în 1950, când sunt confiscate de stat. Acesta vinde una dintre insule, Isca, scriitorului Eduardo de Fillipo. Arhipelagul este zugrăvit în cărţile “Pe o insulă din mare” şi “Verde de Capri”, scrise de Isabela de Fillipo şi Shirley Hazzard. Virgiliu credea că sirenele sunt femei–pasăre (harpii), că trăiesc pe insulele Strophade din Ionia şi că au venit din Hiperborea. După Apoloniu harpiile sălăşuiesc pe trei insule zise ale Sirenelor, vecine Siciliei şi insulei Lestrigonilor locuită de canibali uriaşi. În basmele ruşilor harpile sunt numite sirene. Fetele-lebădă apar în mitologia germană. La scăldat lepădau penele şi aripile. Dacă acestea le erau furate nu mai puteau zbura şi erau prinse. Japonezii au mitul fetelor-barză. Basmul chinezesc al ciobanului Niulang are tentă paleoastronautică. Niulang surprinde o tânără venită din constelaţia Vega pe când se îmbăia şi îi fură costumul de zbor. Fata devine soţia lui. Japonezii cred că vulpile se transformă în fete care iau minţile amanţilor, indienii Choktaw din Oklahoma povestesc de fetele bizon, iar în provincia portugheză Estremadura, fata–şarpe arăta iubiţilor comori ascunse. Antropomorfizarea necuvântătoarelor în basme este ecoul totemurilot tribale care cinsteau animalul considerat strămoş al clanului. (Marian Rotaru)

Leave a Comment