Google

Sark şi Sealand (VI)

Written on:February 6, 2017
Comments
Add One

Michael Oliver invită americanii să devină cetăţeni ai republicii Minerva, promiţându-le o legislaţie permisivă şi fără  impozite. Preconiza că 30.000 de oameni  se vor stabili pe insulele Minerva.  Economia urma să se bazeze pe turism, pescuit, comerţ fără taxe, cazinouri, bănci, industrie uşoară, înregistrarea de companii off-shore, dar şi pe turismul sexual bazat pe serviciile polineziencelor din Tonga, lipsite de inhibiţii. Oliver trimite un ambasador la Nuku Alofa, capitala regatului Tonga, să discute colaborarea economică. Regele refuză scrisoarea de acreditare şi la 15 iunie 1972 decretează alipirea insulelor Minerva pe motiv că recifele din zonă sunt domeniul ancestral al pescarilor tongani. O navă militară comandată de rege ajunge în Minerva pe 19 iunie. Coloniştii se retrag pe insula sudică, în timp ce pe insula din nord este ridicat drapelul tongan. Pe insula sudică americanii opun rezitenţă. Unul din ei este ucis, doi sunt răniţi. La 21 iunie americanii capitulează, tonganii ocupă insula. Coloniştii sunt arestaţi, duşi la Nuku Alofa şi apoi expulzaţi. După acest eşec Oliver se retrage din afacere, însă Morris Davis, unul din colaboratorii săi, formează la Las Vegas un guvern în exil al Minervei. Vinde paşapoarte minerviene şi emite pentru colecţionari timbre şi monede, dolari Minerva, bătuţi inclusiv din aur. Dominionul britanic Fiji declară că Minerva îi aparţine, contestând dreptul regatului Tonga asupra acesteia. O navă militară fijiană distruge punctul de andocare şi balizele montate de tongani în Minerva. Ca răspuns Tonga construieşte în apropiere două mici insule betonate, Teleki Tokelau şi Teleki Tonga pe care arborează drapelul. A vrut ca astfel să capete suveranitatea asupra apelor din jur, care includ şi insulele Minerva. În 1982 Davis şi un grup de americani ocupă iarăşi insulele, dar după trei săptămâni sunt alungaţi de armata tongană. În anii următori au loc noi tentative eşuate de debarcare. La 1 octombrie 2003, o parte minervienii în exil, conduşi de Samuel Calvin, proclamă Minerva principat. Profitând de disputa dintre Tonga şi Fiji, în 2005 principele Samuel şi 40 de colonişti revin în Minerva. Au rămas, dar nu au prosperat, nimeni investeşte pe un teritoriu nesigur. La statul Minerva face referire Richard Heggen în cartea “Insulele plutitoare” şi totodată evenimentele din Minerva au inspirat romanul lui V.T. Nelson, “Fata care a stăpânit un oraş”. Despre Minerva şi despre Noua Atlantidă românii au aflat în anii 1970 din revista “Magazin”. Un grup de negri americani vrea să creeze două republici egalitariene pe platforme plutitoare ancorate lângă insulele franceze Guadelupa şi Reunion. Iniţiatorii, fani ai mişcării hippies, văd viitoarele state ca paradisuri tropicale libertine, deschise jocurilor de noroc, turismului sexual şi consumului de droguri.

În sec. IV î.Hr. geograful grec Pytheas a făcut celebrul său voiaj către nord, descris  într-o carte de călătorie. A ajuns pe pământuri minunate, precum insulele Casiteride, bogate în cositor şi în Insulele Chihlimbarului. Locaţia acestora este o enigmă. Probabil că insulele Chihlimbarului erau în Marea Baltică şi astăzi Lituania şi Prusia Orientală, ţări baltice, sunt mari producători şi în magazinele lor de suveniruri nu lipsesc obiectele din chihlimbar. Din chilimbarul prusac s-au făurit panourile care împodobeau camera de chilimbar din palatul ţarinei Ecaterina de la Ţarskoe Selo, Rusia. Panourile au fost furate de nemţi în al doilea război mondial şi li s-a pierdut urma. Se zice că ar fi ajuns în Canada. Comoara a inspirat romanul lui Steve Berry, “Camera de chilimbar”. Despre insulele Casideride, Herodot spune în lucrarea “Istorii”, că sunt situate în golful Biscaya, lângă ţărmul de azi al Asturiilor. Posidoniu şi Diodor scriu că erau nişte insule mici, iar Strabon adaugă în opera sa “Geographia”, că pe insulele Casiteride se găsea şi plumb. Bogată în cositor era şi insula Mictis, vizitată de Pythes şi deasemenea intrată în rândul misterelor geografice. Pliniu scrie în “Istoria Naturală” că celţii din Britania navigau şase zile până la insula Mictis cu bărci făcute din piele tăbăcită de bovină. Informaţiile lui Pliniu provim din “Istoriile” lui Timaios, contemporan cu Pytheas. Diodor arată în  lucrarea “Biblioteca de Istorie” că mare producător de cositor era insula Ictis. Învăţatul face trimitere la o carte a lui Pytheas, astăzi pierdută. Diodor relatează că belerionii, un popor din Britania, mergeau pe Ictis să extragă cositorul din filoanele care străbat solul stâncos. Spărgeau roca şi extrăgeau metalul prin topire. Pe insula Ictis se putea ajunge numai în timpul fluxului, continuă autorul. Probabil că la reflux, când marea se retrage, insula rămânea înconjurată de nisipuri mişcătoare ce puteau înghiţi pe cel ce se încumeta să le treacă.  Diodor a trăit în secolul I î.Hr.. Se zice că a străbătut lumea ca spion roman, agent al serviciului secret Curiosa-Curioasa, a cărui siglă era urechea. Spion sau nu, Diodor a lăsat umanităţii “Biblioteca”, lucrare din 40 de volume. Într-o carte despre ţările celţilor, geograful Posidoniu spune că Ictia era centru important pentru comerţul cu cositor. Cartea lui Posidonius este pierdută, dar ştim de ea din lucrarea “Germania” a istoricului roman Tacitus, din opera lui Iulius Cezar, “De Bello Gallico” şi din  “Geographia” lui Strabon. Se ridică întrebarea dacă insulele Mictis, Ictis şi eventual Ityers, sunt totuna. Ityers este o  insulă mitică din Atlantic care figurează pe hărţile medievale. Geografii moderni au căutat să identifice aceste insule fie cu Wight, cea mai mare insulă a Angliei, fie cu Saint Michael, o insulă munte de lângă coasta ducatului Cornwall,  ori cu insula Looe, apropiată de Saint Michael. Insula Looe şi Insulă Mică, din  imediata vecinătate, au aparţinut baroneţilor Trelawny până în 1921, când sunt cumpărate de surorile Babs şi Evelyn Atkins. Îndrăgostite de peticul de pământ, cele două au scris cărţile “Am cumpărat o insulă” şi “Amintiri din insula noastră”. În 2004 Evelyn Babs lasă moştenire insula Looe unei societăţi de binefacere din Cornwall care să o exploateze turistic, iar Insula Mică o dăruieşte familiei Trelawny. În Cornwall se spune că Iosif din Arimatea a poposit pe insula Looe însoţit de Iisus, pe vremea când Mântuitorul era adolescent. Legenda e redată în volumele “Istoria  insulei Looe”, “Cornwall şi Crucea” şi “Locuri din Cornwall şi Arhipelagul Scilly” scrise de David Clensy, Nicholas Orme şi Craig Weatherhill. Pe Looe, singura care seamănă cu Ictis descrisă de autorii antici, nu se găseşte cositor. De aceea alţi istorici plasează  Ictis pe coasta comitatului englez Devon, dar fără a găsi corespondenţa cu un pământ cunoscut. Mai sigur este că Ictis se afla  departe în Atlantic, până acolo trebuiau şase zile de navigaţie. Insula munte Saint Michel este proprietatea conţilor Saint Levan. Pe insula se află un sat cu 250 de locuitori, trei scoli. trei cluburi şi castelul lorzilor. Cluburile, destinate activităţilor culturale, au fiecare bibliotecă şi sunt frecventate inclusiv de cetăţenii veniţi din Cornwall. Din anul 1900 castelul este legat de  ţărmul mării printr-o linie ferată subterană. Insula este condusă de comitetul capilor de familie, prezidat de conte. Richard Johnson scrie în “Vechi legende englezeasti” că Arhanghelul Mihail venea pe insulă şi că pe vârful muntelui avea un tron de piatră. De acolo se arăta pescarilor. În cronica lui John de Worcester (secolul XII), se spune că într-o peşteră din insula Mount Saint Michael locuia un uriaş înalt de şase metri care teroriza un ţinut de pe coasta Cornwallului, întins pe sute de kilometri pătraţi, astăzi scufundat în mare. Uriaşul a fost ucis de un păstor din Cornwall numit Jack. Ciobanul a scăpat oamenii de năpastă, dar nu a găsit ceea ce căuta: comoara ascunsă de gigant în peştera sa. Atras de legenda  comorii, Joachim von Ribbentrop,  ministrul de  externe al Germaniei a vrut în 1935 să cumpere insula de la conţii Levan. Peisajul insulei Saint Michael populat de imaginaţia poetului John Milton cu satyri, umanoizi fabuloşi din mitologia greacă, este cadrul poemului “Licydas”. Marian Rotaru

Leave a Comment