Google

Sark şi Sealand (IX)

Written on:February 26, 2017
Comments
Add One

Franţa a alipit atolul Cliperton din estul Pacificului în anul 1858, dar fără a-l coloniza. Va fi populat la începutul secolului XX de câteva familii de mexicani. Oamenii exploatau guano, creşteau porci, culegeau nucile puţinilor cocotieri şi vânau crabi din care extrăgeau ulei comestibil. În 1917 o epidemie de scorbut ucide toţi bărbaţii în afară de Victoriano Alvarez. Acesta profitând de situaţie s-a proclamat regele insulei. Stăpânea 15 femei tinere şi un număr de copii. Femeile s-au săturat de silniciile la care le supunea Alvarez şi în final una din ele, Tirza Rendom, îl ucide. Femeile şi copii sunt repatriaţi de un vas american în 1921. Mexicul revendică atolul pe motiv că l-a colonizat, Franţa consideră că-i aparţine. Litigiul este tranşat în 1931 prin arbitrajul Vaticanului. Atolul este oferit Franţei. Ivo Masmann, Laura Restrepo şi Ana Bergua au dedicat atolului Cliperton şi celor petrecute aici, romanele: “Destine pe o insulă uitată” “Insula Pasiunii” şi “Insula Booby”. Atolul cu suprafaţa de 169 de hectare, asigură Franţei controlul unei zone oceanice bogată în ton, un peşte valoros. Parisul vrea să mărească atolului cu o insulă nouă, întinsă pe 500 de hectare, unde să construiască un aeroport, un port şi utilităţi pentru prelucrarea tonului. La nord de Cliperton se află arhipelagul Revillagigedo. Aurel Lecca nota în volumul “Pacificul” că insulele sunt locuite de câteva familii de mexicani ocupaţi cu vânătoarea broaştelor ţestoase. Din 1861 Revillagigedo aparţine oficial statului mexican Colima, dar este administrat de guvernul federal din Mexico City. Pe insule a funcţionat un post de radio. Acesta prezenta                arhipelagul ca entitate politică aparte. Disputat este şi arhipelagul Selvages din Atlantic, care patru secole a aparţinut familiei Cabral de Noronha din insula portugheză Madeira. Familia vindea licenţe pentru pescuit, pentru vânătoarea iepurilor şi a păsărilor marine din grăsimea cărora se scotea ulei. Marea afacere era iarba barila, sursă alcalină pentru industria săpunului, la fel ca sărăcica din părţile noastre. Iarba uscată era arsă, cenuşa purificată prin flotaţie şi apoi livrată fabricilor de săpun. În 1971 arhipelagul este naţionalizat şi trecut in proprietatea statului portughez. Insulele au fost mereu revendicate de Spania. Arbitrajul din 1938 asigurat tot de Vatican a atribuit micul arhipelag Selvages Portugaliei. Decizia nu-i  recunoscută  de guvernul spaniol pe motiv că nu a participat la şedinţa de arbitraj.

În 1555 spaniolul Juan de Gaetano zăreşte la est de Japonia un grup de insule numit arhipelagul Arhiepiscopului şi-l descrise sumar în cartea “Călătorie în Insulele de Vest”. Insulele nu au interesat Spania, aşa că sunt uitate. Toyotomi Hideyoshi, suveranul principatului japonez Hida, scria în aubiografia publicată în 1727 că în anul 1593 samuraiul Ogasawara Sadayori aflat în slujba familiei sale, descoperise în Pacific un nou arhipelag. Lordul oferă insulele lui Ogasawara Sadato, strănepotul lui Sadayori. Găsirea insulelor date de lord a fost pentru Sadato o problemă ce nu a putut-o rezolva. În autobiografie Toyotomi, citând documente de familie, descrie vag insulele pe care le numeşte Ogasawara în cinstea descoperitorului şi le poziţionează imprecis la est de Japonia. La est de Japonia sunt într-adevăr nişte insule ale căror resurse le exploatau atunci pescarii din principatul japonez Kisarazu, vecin cu oraşul Tokyo. Pescarii le spuneau Bonin, adică Pustii şi nu vroiau deloc să le cedeze lui Sadato. Fuseseră descoperite de strămoşii lor. Prima descriere a insulelor Bonin apare în volumul “Călătorie în trei ţări” publicat în 1785 de japonezul Hayashi Shisei. Un exemplar a lucrării este adus în Anglia de Isaac Titsingh în 1796. Titsingh a dedicat Japoniei două cărţi de călătorie: “Ilustraţii din Japonia” şi “Descrierea insulei Hokaido”. Primii europeni care descriu Boninul sunt englezul Sir Frederick Beechey în volumul “Voiaj în Pacific.1825-1828” şi prusacul Friedrich von Kittlitz în cartea “Vederi din Pacific.1826-1829”. Sir Beechey observă că arhipelagurile Bonin, Ogasawara şi Arhiepiscopului nu seamănă în descrieri şi deci sunt entităţi diferite. Dealtfel statul japonez nici nu a recunoacut clanului Ogasawara posesiunea asupra arhipelagului Bonin descoperit de pescarii din Kisarazu. Totuşi cu diplomaţia tipic orientală, în 1890 guvernul nipon oferă clanului un domeniu în insulele Bonin, domeniu pe care familia Ogasawara îl are şi azi. Arhipelagurile Ogasawara şi Arhiepiscopului au intrat în rândul enigmelor geografice. Deşi fantomatic, arhipelagul Ogasawara este revendicat de comunitatea Aoga în baza unor temeiuri juridice alambicate.  Insula Aoga, aflată la nord de Bonin, are 598 de hectare şi 200 de locuitori în satul Mura, ocupaţi cu pescuitul şi extragerea sării marine. Aoga nu aparţine niciunei prefecturi japoneze, este o comunitate independentă subordonată guvernului. În 1827 Marea Britanie ia în stăpânire insulele Bonin, dar nu le colonizează. Prima colonie din Bonin o întemeiază în 1830 americanul Nathaniel Savory pe insula Peel. În 1853 guvernul american cumpără de la Savory insula Peel, pe el numindu-l guvernator. Japonia se declară suverană asupra arhipelagului Bonin în 1862 şi înfiinţează o colonie pe insula Hachijo. Actul este recunoscut de SUA în 1876, dar nu va fi recunoscut niciodată de Anglia. În 1882 colonia americană din insula Peel intră sub control japonez. Lionel de Cholmondeley scrie în  “Istoria insulelor Bonin” că amestecul dintre japonezi şi americani a dus la formarea unui popor metis cu propria limbă, bonineza. Arhipelagul este vizitat  în 1893 de Jack London, mărturia lăsată fiind cartea de călătorie, “Insulele Bonin”. În 1945, odată cu capitularea Japoniei, Bonin intră sub tutela SUA. Decizia americanilor de a prelua arhipelagul a fost influenţată de romanul “Bonin” publicat în 1943 de Digby Gerahty. Cartea este istoria romanţată a insulelor, susţine prioritatea americană în arhipelag, demască abuzurile japonezilor asupra coloniştilor albi şi evidenţiază mulţimea toponimelor englezeşti din Bonin. Gerahty s-a folosit de relatările strănepoatei lui Nathaniel Savory. În 1970 Bonin este retrocedat Japoniei. Ocupaţiile boninezilor sunt vânătoarea balenelor, a broaştelor ţestoase şi albatroşilor din grăsimea cărora extrag ulei, producţia de zahăr din trestie, banane şi ananas, exploatarea pădurilor de santal, mahon şi lemn de trandafir. La fel ca boninezii sunt şi alte naţii exotice cu rădăcini europeane. Redlegs, locuitorii insulei Montserat, colonie britanică din Antile, sunt urmaşii deportaţilor irlandezi şi ai sclavilor africani. Ei păstrează întocmai tradiţiile irlandeze. Atolul Palmerston din Pacific stăpânit de Noua Zeelandă, este locuit de marsters, strănepoţii unui englez stabilit aici în 1863 cu cele patru soţii polinezience. Marsters produc ulei de cocos, cacao şi trepang. Trepangul sunt moluştele numite castraveţi de mare, adunate din lagună şi uscate la soare. Referinţe despre Palmerston sunt cărţile “Croazieră de vis” şi “Robinson în Pacific”, scrise de Ralph Stoc şi William Wyatt Gill. La sud de Bonin se află insulele Palau. O componentă a arhipelagului este bancul de nisip numit Tranzit. Bancul aparţine statului Tobi, unul din cele 16 câte alcătuiesc republica Palau, pusă sub tutela SUA. Insula Tranzit nu apare pe hartă pentru că nu a fost găsită de topografi, totuşi băştinaşii nu-i pun la îndoială existenţa şi zic că merg acolo să vâneze broaşte ţestoase. La 50 de kilometri de locaţia insulei Tranzit este insula Helen, la fel inclusă statului Tobi. Helen are 25 de hectare, este acoperită de cocotieri şi este nelocuită. Pe insulă stau trei agenţi cu misiunea să interzică accesul pescarilor străini în laguna unui atol  vecin. Nu-i uşor de răspuns la întrebarea ce atol apără vitejii tobiani! Pe hartă nu apare şi sigur nu există la vedere de vreme ce ostaşii stau pe altă insulă. Cum niciun guvern nu apără un teritoriu fantomă, probabil e vorba de un atol submers, a cărui lagună scufundată este bogată în vietăţi comestibile. Marian Rotaru

Leave a Comment