Google

Româneşti/Satul cu prezentul în trecut

Written on:January 6, 2014
Comments
Add One

Romanesti povestitor copyViata satului Româneşti, judeţul Iaşi, a fost presărată cu nenumărate evenimente, poate nu de importanţa unora care au adus schimbări în ţară, dar acestea au asigurat înţelepciunea într-un loc unde cei veniţi de la oraş se întâlneau cu veşnicia.

Nunta, balul, jocul, şezătoarea, claca sau înmormântarea au fost momente care au adunat în această veche aşezare răzăşească, alături deopotrivă oamenii în vârstă cu tinerii, femeile şi bărbaţii, ţăranii şi intelectualii, indiferent de starea lor materială.

Cu toţii au ţinut treze tradiţiile şi obiceiurile dar cel mai important este că aceste momente s-au constituit în adevărate tribune unde să se întâlnească, să lucreze împreună, să povestească, să înveţe şi, nu în ultimul rând, să fie o comunitate unită. Numai aşa cântecele şi obiceiurile vechi de sute de ani au rămas mereu vii în satul Româneşti.

Am trăit cu emoţii, copil fiind, multe dintre zilele încărcate cu veselia satului, în special la şezători şi clăci, iar acele clipe au rămas foarte bine întipărite în memoria mea, de parcă ar fi fost trăite cu puţin timp în urmă.

Claca era de obicei iniţiată şi organizată pentru a ajuta tinerii însurăţei să-şi ridice o casă ori un acaret pe lângă ea, aşa cum, astfel, erau ajutate chiar famiile care-şi pierdeau averea în incendii sau alte distrugeri. În ziua şi la ora indicată se adunau câteva zeci de oameni, bărbaţi şi femei, care se îndeletniceau fie cu pregătirea materialului de lucru, de transportat şi dat la mână sau de construit efectiv “obiectivul”. În pauze, gazda sau alţi consăteni serveau truditorii cu delicatese preparate în bucătărie, precum plăcinte umplute cu brânză, mere, varză ori bostan, dar şi, neapărat, cu mălai şi alivenci. Toate stropite cu un pahar cu vin, rachiu sau bere din producţia locală… pentru că, tot conform obiceiului din mediul rural şi nu numai, trebuia stropită construcţia astfel încât să ţină cât mai mulţi ani!

Şezătorile se organizau şi desfăşurau mai ales toamna şi iarna, după terminarea muncilor agricole, de obicei în zile lucrătoare. Organizarea era făcută pe zone ale satului, una dintre ele având “sediul” chiar în casa copilăriei mele, iar eu fiind unul dintre “solii” care anunţau evenimentul. Se adunau seara, de pe la ora şase a serii respective, după ce “aranjau animalele din bătătura casei pentru noapte”, iar şezătoarea ţinea până pe la miezul nopţii.

La şezători, femeile aveau dintre cele mai diverse îndeletniciri: ţeseau la stative (război), scărmănau, torceau şi depănau lână, tricotau ciorapi, mănuşi sau pulovere din lână, coseau la macrameuri şi câte altele… Bărbaţii care participau ajutau şi ei la depănat ţinând “sculele de lână” sau chiar la rânduit spetezele de la stative, cu toţii oferind un prilej de etalare a hărniciei şi inteligenţei. Spre deosebire de clacă, în şezătoare fiecare participant lucra pentru el, dar erau situaţii când lucrau şi pentru gazda şezătorii. Obiectele folosite la şezătoare erau cele specifice prelucrării lânii: caierul şi furca (făcută de cele mai multe ori din băţul rămas din bradul de la Anul Nou), lâna, fuiorul, fusul, pieptenele, vârtelniţa, răşchitorul, scărmănătorul, cârligele, andrelele, croşetul, acul şi aţa, iar gazda avea stative pentru ţesut lăicere de perete, cuverturi pentru paturi şi ţoale de aşternut pe jos.

Gazda îi servea pe participanţi cu plăcinte, “minciunele”, mere, prune uscate, nuci şi vin iar oaspeţii contribuiau şi ei cu multe bunătăţuri aduse de acasă – prăjituri, cozonac, diferite fructe etc, dar şi băuturi alcoolice sau răcoritoare produse în propriile gospodării.

Cu toţii aveau părticica lor de contribuţie la destinderea adunării: femeile, dar de multe ori şi bărbaţii, cântau doine, balade dar şi cântece satirice, spuneau snoave, poveşti, ghicitori, strigături şi, uneori, bătrânele învăţau pe fetele tinere strigăturile tradiţionale şi cântecele specifice nunţilor şi înmormântărilor. În şezătorile ce aveau loc înaintea sărbătorilor de iarnă se repetau colindele şi urăturile, de multe ori fiind îmbunătăţite şi se discuta în amănunt despre buna pregătire a acestor sărbători. Şi, fireşte, se aduceau în discuţii tot ce se vorbea prin sat despre „unii şi alţii”…

Ce să mai spun de noi, copiii gazdei, trăgeam numai cu urechea la ce se petrece la şezătoare, de după uşile închise sau uitate deschise!, că de somn nu se putea măcar aminti…

Se ştia că în ciuda necazurilor şi a greutăţilor, oamenii din Româneşti nu uitau să se bucure în armonie de viaţă, să transforme satul într-o scenă pe care să se “producă” toţi locuitorii, fiecare după posibilităţile materiale sau intelectuale. (Nicolae POPOVICI)

Leave a Comment