Google

Psihologul de serviciu/Proiectul Pygmalion

Written on:March 8, 2015
Comments
Add One

ora+Ö S-âveniÎn cartea sa „Personalitate şi temperament: descriere şi compatibilităţi” psihologul David Keirsey foloseşte mitul grecesc despre sculptorul Pygmalion pentru a ne transmite mesajul simplu, dar adesea fără transpunere în practică, faptul că suntem diferiţi şi că relaţiile de cuplu sunt bune dacă ţinem cont şi ne purtăm în aşa fel încât să respectăm acest mod de a fi; diferiţi! Adică a fi noi înşine. Tu şi Eu

Tu eşti întrebarea, iar eu răspunsul. Tu eşti dorinţa, iar eu sunt împlinirea ei. Tu eşti noaptea, iar eu sunt ziua. De ce anume mai e nevoie ? Este perfect. Este cât se poate de perfect. Tu şi eu. D.H. Lawrence

Relaţiile de cuplu

„Scopul nostru nu este să devenim identici, ci să ne recunoaştem unul pe celălalt, să învăţăm să ne vedem unul pe altul şi să ne respectăm pentru ceea ce suntem”. Hermann Hesse

Certificatul de căsătorie pare a fi intepretat ca o licenţă de sculptor, oferindu-i fiecăruia dintre parteneri dreptul de a ciopli, conform unui proeict Pyagmalion, încercând să se transforme unul pe celălalt în imaginea în oglindă a sculptorului. Şi, din păcate, sentimentul nostru de reuşită a căsătoriei este direct proporţional cu nivelul de transformare pe care avem impresia că îl determinăm în celălalt.

Nu înseamnă că ne dorim ca partenerii noştri să îşi abandoneze propria natură complet. Ne

dorim pur şi simplu să ne preia sarcinile alături de ale lor, deoarece toţi presupunem că scopul nostru în viaţă are valoarea cea mai mare pentru toată lumea. Totuşi, ceea ce nu reuşim să înţelegem este faptul că partenerii noştri nu pot prelua obiectivul nostru ca şi cum ar fi al lor, cel puţin nu fără a-şi încălca propriul caracter. De exemplu, Artizanii, care caută senzaţiile, pur şi simplu nu sunt interesaţi de siguranţa socială şi economică urmărită de Gardieni, nici de căutarea identităţii de către Idealişti ori de căutarea de cunoştinţe folositoare a Raţionalilor. Şi acest lucru este valabil pentru toate cel patru temperamente. Poate că vor încerca să mimeze interesul pentru anumite scopuri de dragul partenerilor lor – un timp – , dar nu le vor accepta niciodată ca şi cum ar fi ale lor. Asemenea diferenţe pot fi înglobate într-o căsnicie, însă nu într-o persoană. Leopardul nu-şi poate schimba petele.

Deşi nu există nici o şansă să ne schimbăm partenerul în noi înşine, cu toţii părem dornici să

facem acest lucru, care poate fi atât de distructiv.

„Cioplindu-ne „ partenerul, îi spunem practic că „nu eşti suficient de bun. Te vreau altfel decât eşti „.

Este cel mai potrivit moment să recunoaştem că există un mic Pygmalion în fiecare dintre noi, o dorinţă omenească de a-i controla pe cei apropiaţi şi dragi, de a-i modela conform dorinţelor noastre.

Haideţi să luăm în considerare scenariul ironic al acestui deziderat. În condiţiile în care iniţial am fost atraşi de diferenţele existente între noi şi ei, nu vom fi dezamăgiţi atunci când vom reuşi să-i transformăm în noi înşine ? Cu alte cuvinte, dacă reuşim să câştigăm bătălia – şi este o bătălie – de a ne schimba partenerii, nu cumva pierdem de fapt o mare parte a satisfacţiei din relaţie ?

Sau dorinţa noastră de a-i controla este mai satisfăcătoare decât acceptarea şi iubirea lor pentru ceea ce sunt ?

Nu spunem că ar trebui să ne căsătorim numai cu persoane care ne seamănă foarte mult. Multe dintre bucuriile complementarităţii – scânteile minunate care ies din reconcilierea unor stiluri diferite, s-ar pierde cu siguranţă dacă ne-am căsători cu imaginea noastră în oglindă.

Într-adevăr observaţiile arată că este foarte puţin probabil ca tipurile care seamănă foarte mult (de exemplu doi Inspectori Gardieni ISTJ –Introvertit, Senzorial, Raţional (thinking engl.) Judicativ sau doi Inventatori Raţionali ENTP- Extrovertit, Intuitiv, Raţional, Perceptiv ) să se căsătorescă.

Părem să-i preferăm pe opuşii noştri la anumite niveluri, iar proiectele Pygmalion sunt preţul pe care trebuie să îl plătim.

Dar să presupunem că devenim conştienţi de impulsul natural de a ne schimba partenerii, că îl înăbuşim de fiecare dată când apare şi ne muşcăm limba: atunci este posibil să apară un fenomen foarte interesant. De exemplu, dacă am putea să ne reprimăm eforturile de a ne reforma partenerii de cuplu, astfel încât să fie exact ca noi înşine – pentru a deveni mai aventuroşi, mai demni de încredere, mai introspectivi sau mai raţionali -, atunci s-ar putea să ne amintim să apreciem ceea ce ne-a atras la început. Şi abia tunci, şi în măsura în care putem face asta, ar putea temperamentele diferite să trăiască fericite împreună până la adânci bătrâneţi, …poate.

Nici unul dintre temperamente nu este imun la impulsul Pygmalion.

Nu încearcă Artizanii să-şi înveselească partenerii?

Nu încearcă Gardienii să îşi facă partenerii mai responsabili?

Nu, încearcă Idealiştii să îşi inspire partenerii de cuplu să fie mai idealişti?

Şi nu pun presiune Raţionalii pe partenerii de cuplu pentru ca aceştia să devină mai logici?

Dacă mergem pe prezumţia că proiectele Pygmalion sunt în mod inevitabil parte a relaţiilor de cuplu, atunci sarcina noastră a tuturor este să ne păstrăm coerciţia la un nivel scăzut, cât se poate de afectuos, empatic şi jucăuş.

Dacă nu reuşim – dacă manipularea noastră devine cicălitoare ori predicatoare (anticipatoare ) sau intimidantă – , atunci trebuie să ne aşteptăm ca partenerii noştri să se apere, iar acest lucru poate fi numit „bătălia tipurilor „ , un conflict mult mai serios decât „bătălia sexelor „.

Personalitate şi temperament: descriere şi compatibilităţi/David Keirsey; trad. de Andreea Hrab.- Iaşi: Polirom, 2009

Mircea Rotaru, psiholog principal, tel. 0753/527503, e-mail: mrotaru2009@gmail.com

Leave a Comment