Google

Proiectul Pygmalion

Written on:February 9, 2015
Comments
Add One

copii necajitiÎn cartea sa „Personalitate şi temperamente” psihologul american David Keirsey afirmă că „a fi părinţi de succes implică a ne înţelege atât copiii, cât şi pe noi înşine, măcar în linii mari.

În măsura în care înţelegem personalităţile copiilor noştri, precum şi propriile idei şi intenţii preexistente în privinţa creşterii lor, avem şanse mari să devenim părinţi eficienţi sau funcţionali, adică putem avea succes în funcţia noastră de a stimula o imagine de sine pozitivă la copiii noştri. Dacă ambii părinţi sunt funcţionali în această privinţă, atunci întreg sistemul familial devine funcţional, copiii nevând nici o dificultate în a dobândi o imagine de sine suficient de bună pentru a le permite să devină adulţi independenţi şi realizaţi.

Pentru ca părinţii înşişi să fie funcţionali în procesul de educaţie şi formare a copilului, este nevoie ca ei înşişi să aibă o relaţie de cuplu în care să respecte modul celuilalt de a fi şi de a nu încerca să-l transforme într-o copie a sa. Aşa cum, în antichitate sculptorul grec Pygmalion a creat statuia ce a fost animată de zeiţa frumuseţii şi cu care apoi s-a căsătorit. Suntem tentaţi să ne modelăm partenerul de viaţă după valorile, aspiraţiile, proiecţiile noastre proprii în aşa fel încât să ne semene cât mai mult. Psihologul american numeşte această modalitate de ne raporta la ceilalţi „Proiectul Pygmalion”

„Proiectul Pygmalion, aproape inevitabil în relaţiile de cuplu, este o tentaţie şi mai mare atunci când suntem părinţi.

Cei mai mulţi părinţi consideră cu sinceritate că este responsabilitatea lor să-şi educe copiii, să aibă un rol activ în a-i ghida sau chiar în a-i controla pe drumul spre maturitate. Chiar mai mult decât în relaţia soţ-soţie, relaţia părinte –copil este caracterizată de un puternic factor de manipulare interpersonală aparent intrinsecă, aproape ca o prevedere a fişei postului de mamă sau tată.

Din păcate, acest model coercitiv de responsabilitate parentală – indiferent de cât de bune sunt intenţiile din spatele lui – duce cel mai adesea la certuri şi rebeliune.

Adevărul este că odraslele cu temperamente diferite se vor dezvolta în direcţii complet opuse, indiferent de ceea ce vor face părinţii pentru a descuraja o direcţie în favoarea alteia.

Încercarea de manipulare a dezvoltării este riscantă.

În zelul nostru de a împiedica dezvoltarea imoralităţii, riscăm să descurajăm însuşirea valorilor morale, armele parentale înfluenţând atât părţile bune, cât şi pe cele rele, fără discriminare.

Rădăcina problemei este faptul că părinţii se bazează pe presupunerea că odraslele lor seamănă foarte mult – extensii ale propriei personalităţi, care le vor călca în mod firesc pe urme. Dar teoria temperamentelor sugerează că în multe cazuri copiii sunt în mod fundamental diferiţi de părinţii lor şi au nevoie să se dezvolte în direcţii complet diferite, astfel încât personalităţile lor mature să ajungă la forma predestinată. Într-adevăr, părinţii cu alte temperamente care presupun ce trebuie să facă copiii lor în viaţă – că ştiu ce vor sau au nevoie, ce gândesc sau simt – de obicei greşesc foarte mult. Sau mai rău decât atât. Acţionând în baza acestei presupuneri, părinţii bine intenţionaţi vor desconsidera de cele mai multe ori mesajele pe care le transmit copiii lor, la fel cum vor atribui propriile atitudini copiilor lor şi poate chiar le vor invada spaţiul personal cu propriile planuri. Aceşti părinţi nu realizează că, încă de la început, copiii lor sunt persoane distincte – Artizani, Gardieni, Idealişti, Raţionali – şi că desconsiderarea, atribuirea sau intruziunea, indiferent în ce măsură, nu le vor modifica structura înnăscută.

Atunci cum trebuie să fim în calitate de părinţi ?

Nu trebuie să începem un proiect Pygmalion, să ne lăsăm conduşi de dorinţa atât de omenească de a modela persoanele apropiate conform propriei imagini.

Dacă copiii noştri ne seamănă din naştere – aşchia nu sare departe de trunchi -, atunci ei nu au nevoie să fie modelaţi; dacă nu, schimbarea lor poate avea doar rezultate dezamăgitoare. Nu, proiectul nostru nu trebuie să fie unul Pygmalion, ci conform mamei natură, ceea ce înseamnă că trebuie să le permitem copiilor noştri să se dezvolte aşa cum le dictează potenţialul lor; cu alte cuvinte, trebuie să lăsăm natura să-şi urmeze cursul, dându-le copiilor noştri suficient spaţiu pentru a-şi construi un caracter matur firesc.

Maturizarea

Un individ matur este cel ale cărui atitudini şi acţiuni s-au dezvoltat la nivelul lor maxim şi au devenit obişnuinţe.

Mama natură nu va permite unui copil să vină pe lume nediferenţiat şi fără o formă temperamentală ca o tablă goală- aşa cum nu ar permite unui fulg de zăpadă să fie asimetric.

Bebeluşii din pătuţ arată predispoziţii incipiente – părinţii şi asistentele medicale pediatre se referă la ei ca fiind copii „activi” sau „iritabili”, copii ”alerţi” sau „calmi” etc. Apoi, pe măsură ce încep să interacţioneze din punct de vedere social, copiii arată în mod evident că au trăsături de caracter distincte. Probabil diferenţele sunt cel mai uşor de observat în societate.

Să ne amintim că maturizarea tuturor acestor aspecte ale caracterului este un proces evolutiv, de dezvăluire, de specializare, de diferenţere şi dezvoltare. Schimbarea progresează de la brut la rafinat, astfel încât personalitatea ca şi anatomia, ia o formă din ce în ce mai distinctă. Copiii pot apărea identici la naştere, cel puţin pentru un observator neavizat, dar până când ajung la vârsta adolescenţei trupurile lor au luat o formă din ce în ce mai matură şi la fel se întâmplă cu caracterul lor.

Am învăţat din psihologia organicistă că nu ne maturizăm de-a lungul timpului de unii singuri, ci că maturizarea este indusă prin stimulare, ceea ce înseamnă că dezvoltarea caracterului nostru trebuie stimulată, trezită şi ademenită să se producă în mediul social. Într-adevăr, în absenţa stimulării maturizarea nu se produce.

Aceasta înseamnă că sarcina părinţilor este stimularea. Dar stimularea este de un anumit tip: e vorba despre acea stimulare făcută la timpul potrivit şi relevantă pentru atitudinile şi acţiunile pe cale să apară. În psihologie, acest timp se numeşte „momentul învăţării „; în domeniul afacerilor, „fereastra către oportunitate”.

Aceasta înseamnă că supavegherea proiectului mamei natură – maturizarea – le solicită părinţilor să devină supaveghetori ai copiilor, nu modelatori ai acestora, acţionând doar atunci când remarcă un moment potrivit de învăţare sau o oportunitate de a încuraja dezvoltarea unei anumite atitudini sau acţiuni consecvente temperamentului copilului.Totuşi pentru a putea face acest lucru, părinţii trebuie să înţeleagă ce sunt aceste atitudini şi acţiuni. Doar atunci ei vor putea găsi modalităţi prin care să-i ajute să se dezvăluie şi să se dezvolte. Dacă părinţii nu ştiu care este obiectivul final – structura internă a caracterului copilului lor – , atunci nu vor şti nici ce mijloace sunt potrivite pentru a-i stimula.

Părinţii trebuie să fie capabili să răspundă la următoarea întrebare :

Ce tip de persoană este copilul meu şi ce pot face eu ca să îl ajut să se dezvolte în acea direcţie ?

(continuare în numărul viitor )

Mircea Rotaru / psiholog principal

Leave a Comment