Dumitru Brăneanu – Vară târzie

Profunzimile se spun greu în cuvinte! Parcă muzica o poate face mai uşor,  netrebuindu-i întotdeauna forma flexionară a cuvântului, pentru că ea aprinde  lampadarele astrale şi înalţă la ele pe om. Dar, cuvântul şi muzica împreună îl fac pe visător peregrin prin seva şi patima frumuseţii. De aceea, cândva, într-o neconstrânsă libertate de visare, a unei seri târzii de iarnă, când explodase pe cer o broderie de stele, cu rostul de a lumina pe coclauri spre a face mai sinistre pustiurile, m-am apucat să citesc Vară târzie, a poetului Dumitru Brăneanu, întâi pentru că mă gândeam la muzică şi voiam să recitesc Stelă de nea, dedicată lui Gil Ioniţă şi muzicii lui, apoi, ca să simt vara, chiar şi târzie, atunci, pe ger, când plesnea stânca. Nu ştiu cum se făcea că tocmai scrisesem şi eu Chitara a tăcut prea curând?! Iarna nu îmi explic prin verb de ce a tăcut chitara lui Gil, ci, întocmai ea, iarna, chimia sufletească a iernii crâncene, îngheţate, ce fulgeră în verva morţii şi împietreşte făptura constelată de viaţă, îmi spune că omul e diafan şi prin el se străvede calea pe care moartea zănatecă îl caută, până când îl găseşte ca să îl strămute dintr-o lume, în alta. {i aşa, iarna, cu un abuz asupra liniştii, îmi amintesc de cei peste care s-au aşternut torente albe de moarte, iar eu sunt loc al libertăţii de a primi în gând, cu tot chinul, sufletele asfinţite. Gil Ioniţă reintră în amintirile mele mereu şi, fără nici cea mai mică surprindere, l-am regăsit şi în poezia lui Dumitru Brăneanu: “era floare/şi stelă de nea/mai tristă/cu un suflet…”/ În clipa împresurată în vuiet de amintiri, cu Gil Ioniţă, după citirea versurilor acestea, m-am apucat să răsfoiesc prin carte. Am întrezărit că “un om umblă/ printre cuvinte/ dă obol chitarei/ doar plânsul clopotului/ şi-o petală sărăcită de lacrimi/. Era Gil!

“Să mai desfac vreun cuvânt/ Din cartea ca o păstaie/ Să umplu golul de pământ/ Cu umbra tristă din odaie/”, sunt gândurile poetului, pe care le-am desluşit mai departe prin pagini; într-o peşteră de odaie, ce altceva rămâne de făcut, decât să dezghioci “păstaia”, cartea în care se află rodul inimii: cuvintele!… Părându-mi-se că poezia lui Dumitru Brăneanu îşi cere dreptul de a deveni un univers, fără a problematiza viaţa, ci preschimbând versul în argumentul vieţii, mi s-a însufleţit gândul să caut ce cursivitate are biografia lui Dumitru Brăneanu în întocmirea unei structuri lirice, din care să decurgă viaţa alunecată în poezie, pentru că poezia se subordonează faţă de idee, fără să se ajungă la autopastişare, ci luând de la viaţă şi vis sprintul. Aşa am descoperit că poezia a fost pentru Dumitru Brăneanu calea de detensionare, că ea a fierăstruit spinii inimii sale în formă de flori şi s-a crenelat ca o cetate din care poetul să scruteze, neprimejduit, semicercul depărtării depărtărilor. S-a născut la Hârtop – Suceava, în anul 1953. A urmat un liceu horticol, la Fălticeni şi a absolvit apoi Facultatea de Horticultură din Iaşi, devenind inginer în domeniu şi apoi profesând, în această calitate, la Bacău. Între 1981-1984 s-a specializat la {tefăneşti – Bucureşti, iar în 2002 şi-a luat doctoratul, pentru ca între 1990-1996 să intre în administraţie şi politică, devenind deputat în Parlamentul României şi vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Bacău. A debutat în literatură la Editura Conexiuni, în anul 2000, cu volumul de poeme “Suntem fiii acestui timp”, apoi în 2003 Editura Junimea I – a tipărit “Însemnări de pe acoperişul vieţii”. “Vară târzie” s-a publicat la Editura Casa Scriitorilor, în 2006, iar volumele “A obosit lumina” şi “Pe muchie de poem” au apărut la Editura Ateneul Scriitorilor în anii 2007 şi 2008. Din 2009 devine membru al Uniunii Scriitorilor din România. Versurile lui Dumitru Brăneanu provoacă o slăbire a rezistenţei înverşunate dintre om şi sensibilul interceptat în om – ca ideologie de viaţă, expirată în plâns şi lacrimă. E uşor de întrevăzut la Dumitru Brăneanu că plânsul caută o supapă prin care să izbucnească negăsind-o întotdeauna în colţurile pleoapelor. {i atunci, poetul însuşi e lacrimă ce trebuie să se scurgă ca un izvor, din prezent, în neant, din oprimare, în emoţie, din înfrângere, în destin: “Tânjesc/ mereu aud chemări/ în mine curge/ un adânc ce mă zideşte-ntr’nsul…”/

Preponderenţa sentimentalului atinge deplina expresivitate poetică, de multe ori în stăpânirea sensibilului anulând fondul raţional, în versurile lui Dumitru Brăneanu: “şi totuşi, un izvor umblă prin mine/ printre aceleaşi maluri/ surpate de dor”/. Etapa esenţialului coincide în această poezie cu etapele grave ale slăbirii ardoarei pentru viaţă şi iubire : ,,Suntem mai singuri şi mai goi / Cu sufletu-agăţat în cui”/. Preţiozitatea ideii de durere constă în argumentul că durerea doare: “şi-n mine toate durerile dor”/. În acest context timpul a exclus învelişul apreciativ iar “vara târzie”, nu face decât să răsfoiască frunze veştede, să verse culori pietrificate, să ucidă vise, să reteze fervoarea; şi-atunci, nici nu e vară târzie, e chiar miezul toamnei, galbene, livide, bolnave! Dar, oricâtă remuşcare este în glasul poetului şi oricât dispreţ pentru perspectiva greutăţilor legate de picioare, ale vârstei care va veni, poetul e demn, nu se lasă culcat la pământ de nimicnicie ; poezia sa e un releveu al problematicii esteticii, a vieţii şi iubirii care coexistă în raportul dintre viaţa ideilor şi viaţa fizică, finită, născând o tipoligie a sensibilului: “a trăi trăind trăire/ a iubi iubind iubire/ a gândi rostind gândire/ a zidi zidind zidire/ a visa visând visare/ duh înălţând înălţare/ şi peste toate-nserare”/. Prin poezia lui Dumitru Brăneanu poţi vedea ţinând pleoapele coborâte. Dumitru Brăneanu este fratele norului, fratele valului, nu ţine cu mâna de prezent, jinduieşte cu privirea orizontul, spre a se confunda cu depărtarea străină. E “fântână fără cumpănă”, cum însuşi spune, pentru ca izvorul să cutreiere numai în adânc, fără a fi zvârlit în noroiul plămădit afară sau, cumva, pentru că e la răspântia vieţii necumpănite şi difuzată în jocul hazardului… Si cum e o Vară târzie?! E aşa: “din privirea ta ţâşneşte/ realitatea aprinsă de vise/ vara mirosind a iluzii/ rugineşte blândeţea ierbii/ prin cuvinte amăgite de rouă/ se lasă înserarea în gânduri/ când reptile deversează/ singurătatea unui înger”/. Nu există ore fixe pentru începutul şi sfârşitul verii, dar în verile târzii rugineşte iarba. Nici ore fixe pentru tinereţea omului nu sunt, dar pe cap răsar şuviţe de hermină şi-atunci visele lui sunt aripi din care cad pene! “Vară târzie” este o toamnă prevestită de poet, când nu e capătul poeziei însă  pentru om e “ultima loterie la capăt de drum”. De la apusul până la răsăritul soarelui, fiecare oră de toamnă e o speranţă, de la răsărit, până la apus, fiecare clipă e o îndurare. “Vară târzie” e un volum de poezie în care “vara” vieţii e curmată de rugina toamnei, dar versul este un drum croit pentru neant, în el exaltă mândria primăverilor cu ninsori de cireş! (Aurel V ZGHERAN)