Google

Piticii

Written on:April 27, 2014
Comments
Add One

Pitic. Desen din Cronica de la Nuremberg 1493Elinii au denumit oamenii foarte scunzi “pigme”, cuvânt care înseamnă “cot”. La bărbaţii pigmei media înălţimii este de 120 centimetri, iar la femei cu zece centimetri mai mică. Aparţin raselor neagră, malaeză şi galbenă. Seminţiile de pigmei sunt răspândite în Africa Centrală, Rio Muni, Gabon, Camerun, Congo, Uganda, Rwanda, Burundi, Rhodesia de Nord, Namibia, Angola, Bechuanaland, Papua, Irianul de Vest, Noua Guinee, în arhipelagurile Andaman, Nicobar, Palau şi Solomon, în sultanatele malaeze Kedah, Kelantan, Pahang, Perak şi Terengganu, în insulele filipineze Mindanao şi Luzon, înŢara Ulu, regiune din statul Sarawak şi în statul Kochin din Burma. Pigmei au fost descoperiţiîn statul venezuelean Bolivar, în provincia argentiniană Misiones şi în Queensland. Cazuri aparte sunt oamenii mărunţi ham şi dropa din Tibet, cu certă origine extraterestră şi bambuti din Congo, metişi din pigmei şi negri bantu. Referinţe găsim în volumele “Pigmeii”, “Papuaşii”, “Geografie Distractivă”, “Zanzabuku”, “Ulu. Capătul Lumii”, “Pigmeii şi visul uriaşilor”, “De la Atlantic la Oceanul Indian”, “Africa Neagră”,“Pygmonia. Ţara Secretă a Pigmeilor”şi “OZN. O problemă modernă”, scrise de Horia Matei, Aurel Lecca, Lewis Cotlow, Jeorgen Bitsch, Kilton Stewart, Nicolae Coman, Henry Morton Stanley, Peter McAllister şi respectiv Florin Gheorghiţă. Mai scunzi decât pigmeii sunt piticii a căror statură măsoară între 30 şi 80 centimetri. Pot fi chiar mai mici. Astfel pe muntele Ida din Frigia trăiau daktylii, oamenii – deget, scrie Ovidiu în “Metamorfoze”. Cadavre de umanoizi lungi de 10 centimetri, probabil semenii legendarilor daktyli, au fost găsite nu demult în Mexic şi Chile. Piticii aparţin rasei albe. Ca excepţie notăm piticul negru prins de călugarii unei mănăstiri din Bavaria. Apar în folclorul tuturor popoarelor. Locuiesc sub pământ, păzesc comori, sunt meşteri în prelucrarea metalelor şi stăpânesc ştiinţa plantelor de leac. În“Istoria popoarelor nordice”, publicatăîn anul 1555 de Olahus Magnus, se spune căîn Groelanda trăiesc pitici vânători de berze. Aceeaşi informaţie apare în paginile “Cronicii de la Nuremberg” ediţia 1493, a lui Hartmann Schedel. Ecoul acestor scrieri transpare în credinţa naivă că “berzele aduc copii”. Poveştile eschimoşilor din Groenlanda de Est redate de Paul Emile Victor în volumul “Boreal. Bucurie în noapte”, vorbesc de piticii din ţinutul îngheţat Sermersuaq, ocupaţi cu vânătoarea potârnichilor de zăpadă. Un pitic care luptă cu stârcii este desenat într-un mormânt antic descoperit în Crimeea, pe muntele Mithridat din regiunea Bosforul Cimerian. Piticii sunt prezenţi în operele lui Homer, Aristotel, Pliniu cel Bătrân, Apoloniu din Tyana şi Lucius Flavius Philostratus. După părerea anticilor patria oamenilor “de un cot” este Trispithami, ţară plasată fie în India, pe fluviul Gange, fie în Etiopia. Iliada lui Homer spune că pitici din Etiopia vânează cocori, în timp ce “Istoria Naturală”, opera lui Pliniu cel Bătrân, susţine că aceştia merg la malul oceanului, unde culeg ouă şi prind pui de barză. Piticii locuiesc în colibe făcute din coji de ou, crede Aristotel. Sir Jehan de Mandeville, peregrin din secolul XIV şi autor al lucrării “Călătorii în Orient”, i-a întâlnit în India. Eddele, poeme medievale islandeze, indică ţara piticilor nordici numită Svartalfaheimr. Cadrul acţiunii romanului “Călătoriile lui Gulliver” scris de Jonathan Swift este societatea mărunţilor liliputani din insula Laputa. De aici a preluat vorbirea curentă termenul “liliputan” atribuit persoanelor, statelor, fiinţelor şi obiectele foarte mici comparativ cu entităţile similare. Cele mai cunoscute romane din literatura contemporană dedicate piticilor sunt “Hobbitul” şi trilogia “Stăpânul Inelelor”. Pentru scrierea lor, autorul John Ronald Reuel Tolkien a consultat documente oculte, arată un articol din “Revista Misterelor”. Legendele irlandeze pomenesc alături de Emain Ablach, Insula Femeilor Amazoane, pe afanici, sau “duhurile apelor”. Erau pitici ichtiofagi care trăiau în bălţi şi pe malurile râurilor. Ichtiofagii, mâncătorii de peşte, apar în scrierile lui Homer, Herodot, Strabon, Diodor, Pausanias, Pliniu cel Bătrân, Claudius Ptolemeu şi Nearchus. După Odiseea ihtiofagii trăiesc pe o insulă din Mediterana, Herodot îi localizează pe coasta Etiopiei, Nearchus pe litoralul Belucistanului, Pausanias pe ţărmul Hejazului, iar ceilalţi autori pe Coasta Piraţilor din Golfului Persic. Tradiţia irlandeză face deasemeni referire la piticii războinici fianna, locuitori ai pădurilor. Legendele cu fianna au fost adunate de James Stephens în volumul “Poveşti Irlandeze”. Lucrările geografilor antici chinezi spun că insula Wa din Marea Chinei era locuită de pitici. Cronicile japoneze consemnează în munţii din insula Honshu poporul numit sugestiv koro – pok – guru, adică “oamenii din brusturi”. I-au exterminat triburile ainu. Antropologul Debbie Martyr relatează în cartea “Indonezia”, întâlnirea cu orang – pendek, piticii primitivi din Sumatra, înalţi de 80 de centimetri. În insula Flores, spun băştinaşii, trăiesc foarte scunzii ebu–gogo. Au culcuşurile sub pământ şi sunt extrem de discreţi. Exploratorul australian Steve Hanter povesteşte într-un articol publicat în 1958 că a fost atacat în jungla din statul birmanez Shan de arcaşi pitici înalţi de 30 de centimetri. În regiunea rusească Voronej şi în Cappadochia s-au descoperit complexe subterane în care nu puteau trăi decât oameni cu statura de cel mult 80 de centimetri. Oameni de o şchioapă ajută pilotul unui avion rusesc prăbuşit în Manciuria. Aceştia îl adăpostesc în subsol, unde locuiau şi îl îngrijesc până la vindecare. Este justă observaţia scriitorului Victor Martin că “pentru pitici, ca şi pentru uriaşi, oceanul e la fel de albastru”. Toţi sunt oameni. (Marian Rotaru)

Leave a Comment