Google

Pe marginea unei cărţi (X)

Written on:December 13, 2014
Comments
Add One

chipul unei femei getodace dace care a trait in TaramNumele Boemiei vine de la tribul dac al boikilor. Până în secolul XVI boikii slavizaţi au rezistat la graniţa Cehiei cu Bavaria, în regiunile Sumava (Pădurea Boemiei) şi Pădurea Bavariei. O ţară a boikilor a existat cândva în Umbria italiană. Astăzi boiki ocupă două mici ţinuturi din Transcarpatia şi Boemia. Ocoalele geţilor se regăsesc în diviziunile teritoriale numite okrug la sârbi şi ruşi sau okrie la cehi. Numele Belgradului şi a Bolgradului din Bugeac provin din cuvintele getice bel – strălucire, sclipire şi gar – curte, rămas în românescul gard. Isabela este Sclipirea Gheţii, iso însemnând gheaţă în ariană, de unde şi numele Islandei. Herodot scrie că stepele de dincolo de Don erau populate de evergeţi şi de mesageţii cărora li se mai spunea sagi, fiind adoratori ai zeul solar Sage. Rudele mesageţilor erau dahaii (dacii) din Sogdiana şi derbicii din Hyrcania, regiuni apropiate Mării Caspice. Erzii, coborâtori din evergeţi şi mordvinii, nepoţii moscilor sunt reuniţi în Republica Mordvină. Gelonii despre care Herodot credea că au venit pe vremea lui Hercule din Ţara Arimilor (Valea Mureşului), trăiau în Priazovia, la nord de Marea Azov. Băştinaşii Osetiei, urmaşi ai sciţilor, ne sunt rude. Prezenţa tirageţilor între Bug şi Don l-a covins pe Iorga că Zaporojia este pământ românesc şi că românii de acolo sunt băştinaşi. Etimologia judeţului Berezovca din Transnistria şi a satului Berezeni din fostul judeţ Fălciu, este geticul berza – mesteacăn. Arimii au migrat la Marea Baltică (Albă în limba geţilor). Drept dovadă scriitorul Ludwig Joachim din Brandemburg a fost membru al familiei von Armin. “Dicţionarul de Geografie Greacă şi Romană”, autor William Smith, localizează în Baltica insula mitică Balcia (Albă), nume ce aminteşte de Balcic. Era bogată în chilimbar şi locuită de geţii gutoni. Substantivul doina, înrudit cu sanscritul daena – gândire, deşi specific limbilor română şi getodacă în care denumeşte genul poetic naţional, apare şi în lituaniană ca daina – cântec. Numele Doina vine din sanscritul dhya – amintire. Geţii au locuit zona muntelui Ararat din Armenia Turcească, pe vârful căruia în anii 1970 a fost fotografiată din laboratorul spaţial Skylab, arca lui Noe prinsă în gheţurile veşnice. Mitologia românească populează Marea Neagră cu sirene. Regina lor, Vidra, avea un palat pe fundul mării. Piesa lui Haşdeu, “Răzvan şi Vidra”, arată că Vidra a fost nume de femeie. Are originea în arianul vodr – apă şi este înrudit cu grecescul Hydra, nume de insulă, dar şi de monstru marin. Sirenele fermecau, de aceea românii le spuneau faraoance, la fel ca ţigăncilor vrăjitoare. Ţiganii erau pentru români “faraoani”, deoarece îi credeau veniţi din Egipt, ţara lui Faraon după Biblie. De aici vine numele satului băcăoan Faraoani, închinat odinioară mănăstirii Solca, în care a trăit Fara, fiică de fierar ţigan iubită de Ştefan cel Mare. Catuzii, trib de la Gurile Dunării, erau numiţi de Pliniu cel Bătrân fermecaţi pentru că învăţaseră magia sirenelor. Erau poate aidoma locuitorilor primordiali ai insulei Rodos, telchinii, corcituri dintre oameni şi sirene. Telchinii erau urâţi, aveau “cap de câine” şi degetele unite printr-o pieliţă. Nonnus, Bacchyu-lides şi Callimarchus îi apreciază ca buni fierari. Mama poetului Pindar a fost telchină. Provincia chineză Gangsu a fost locuită de poporul alb usun (auson). Totemul usunilor era corbul, pentru că prinţul lor Liejiaomi, părăsit de copil, a fost hrănit de lupoaica Asena cu carne de corb. Asena a zămislit cu prinţul, băieţi – lup (chinocefali). Se observă legătura cu steagul dac – capul de lup şi cu legenda lui Romulus şi Remus, alăptaţi de lupoaică. Din usuni se trag triburile dulat şi sari uisin din Kazahstan. Conducătorii acestora au titlul de beg, cuvânt înrudit cu persanul baga – domn, sanscritul bhaga – nobil, rusescul bai – chiabur, getul bur – belşug şi românescul bogat.

În anii 1920 Albert von Le Coq si Sir Aurel Stein găsesc în mănăstirile budiste din Turkestanul Chinez şi Sin Kiang, fresce ce înfăţişau oameni albi, tokarienii şi manuscrise în limba acestora, apropiată de getodacă, vechea germană şi scoţiană. Tokarienilor le poartă amintirea numele ţinutului Tokaristan şi legendele uigurilor consemnate de scriitorul Paul Bailey, despre seminţia cu păr roşcat şi ochii verzi care a locuit cândva regiunea. Explorările lui Folke Bergman şi Sven Heddin, incitate de cărţile „Comorile din Turkestan” şi “Explorări în Asia Centrală, Kansu şi Persia de Est”, publicate de Le Coq şi Aurel Stein, duc la descoperirea în 1934 a ţinutul Tarim din nordul Tibetului, ştiut până atunci doar de nomazii uiguri. Bergman a scris „Călătorie în Mongolia şi Sin Kiang”, iar împreună cu Sven Heddin, „Istoria expediţiei în Asia 1927 – 1935”. Tarim este celebru pentru cimitirul cu mumii de rasă albă datat în sec. XVIII î. de Hr. Modelele îmbrăcăminţii şi trăsăturile dovedesc că morţii au fost geţi, crede autorul George Valah. În sprijinul ipotezei vin „Istoriile” lui Herodot unde sunt consemnaţi thysageţii, locuitorii ţinutului răsăritean aflat dincolo de un pustiu “străbătut în şapte zile”, deşertul Takla Makan. Constantin Olariu Arimin, autorul lucrării “Adevăruri ascunse” arată că în tracă takla însemnă dezvăluire, makan – câmpie. Din makan a derivat românescul masă (mobilier), iar din takla, taclale – vorbe. Spaniolii spun la câmpie meseta. Paul Lazăr Tonciulescu citează în „Ramania. Paradisul regăsit” părerea prusacului Heinrich von Klaproth că tadjicii sunt urmaşii mesageţilor (geţilor de câmpie). Pe baza studiilor făcute în Caucaz, Buhara, Tadjikistan, Bactriana, Siberia, Transoxiana şi Tokaristan, Klaproth a publicat „Călătorie în Caucazul de Nord şi Georgia”, „Memorii din Asia 1824 -1828”, „Istoria Asiei” şi „Popoare din Asia”. Răposaţii din Tarim zâmbesc. Ştiau ca toţi geţii că moartea nu există. Geţii petreceau morţii cu veselie, noi glumim la priveghi. Învăţatul prinţ al Buharei, Mişkin Baba, visează că Dumnezeu îl va călăuzi spre o insulă sfântă. O găseşte pe Dunăre, la Cazane, în anul 1739. Mişkin aşează pe ostrov turci şi ridică o moscheie. Lăcaşul va primi daruri scumpe, printre care covorul de 1500 kilograme oferit de califul Bagdadului. Prinţul a ridicat fortificaţiile ce vor inspira, se spune, toponimul Ada Kaleh – Insula Cetăţii, tiza Insulei Cite de pe Sena, fala Parisului.Posibil ca Ada Kaleh să fie nume arian. În sanscrită se spune adala plantelor fără frunze, rare de felul lor. Cuvântul adal are în elină, celtă şi slavonă, înţelesul de lumină sau speranţă. Germana l-a moştenit ca adelige – nobil, preţios. Din adelige au derivat femininele Alina, Adelina, Adela, Anda, Adina, Ada, Delia, Ina. Elinul kalo înseamnă bun, frumos. Ada Kaleh era Buna Speranţă. Adanlâii, locuitorii insulei, vorbeau un amestec de turcă, română şi sârbă. Ada Kaleh trece în 1918 sub protectoratul României, recunoscut de Turcia în 1923. Emiratul Buhara a fost desfiinţat de bolşevici şi alipit Uzbekistanului în 1924. “Un mit este un fel de a privi lumea”. Este observaţia scriitorului şi omului de ştiinţă maltez Edward de Bono. (Marian Rotaru)

Leave a Comment