Google

Pe marginea unei cărţi (I)

Written on:October 12, 2014
Comments
Add One

img08243Prietenul meu, poetul Chiriac Samoilă, mi-a propus să fac recenzia lucrării „Doi români la curtea lui Attila”, datorată profesorului bârldean Gheorghe V. Cârlan. Prin subiectul abordat, ausonii, misterioşii strămoşi ai geto-dacilor, cartea este unicat în peisajul literaturii româneşti de specialitate. Domnul Cârlan preocupat de istoria noastră străveche, pe cât importantă pentru viitor şi de misterioasă, pe atât de puţin cercetată, se afiliază grupului de autori curajoşi şi nonconformişti, dintre care exemplific pe Bogdan Petriceicu Haşdeu, Nicolae Densuşianu, Grigore Tocilescu, Alexandru Papadopol Calimah, Adrian Bucurescu, Paul Lazăr Toncilescu, Lucian Iosif Cueşdean. „Doi români la curtea lui Attila” amprentează cugetul. Gheorghe Cârlan stârneşte interesul străinului, dar mai ales sensibilitatea românului. Acesta din urmă se vede obligat să mediteze şi apoi să pătrundă prin fereastra deschisă de paginile cărţii pentru a căuta mai departe. Cercetarea nu-i gratuită, ci dimpotrivă, fiecare descoperire oferă satisfacţia revelaţiei. Insuflă fiecăruia simţământul tonic şi mândria de a fi parte a uneia dintre cele mai vechi şi nobile naţiuni. Volumul nu cere o recenzie, ci o discuţie, o dezvoltare. Subiectul este vast, ramificabil spre direcţii nebănuite şi de aceea imposibil de închis într-o singură pereche de coperţi. De-a lungul unui şir de articole voi căuta să aduc un plus de informaţii care să susţină demersul domnului profesor.

Vechimea presupune continuitate ori ontinuitatea noastră este dovedită prin cele mai neaşteptate obiceiuri, inclusiv culinare. La fel ca geţii, localnicii din Ghidigeni mâncau în miezul verii castravete cu miere, aliment vitalizant. O făceau de Sfântul Ilie, urmaş în mentalul colectiv al războinicului zeu trac Gebeleizis, stăpânul fulgerelor. Geţii răspundeau tunetelor trimise de Gebeleizis la vreme de furtună ţintind cu arcul norii. Pornirea belicoasă a strămoşilor îndreptată asupra naturii dezlănţuite este originea obiceiului, păstrat la Ghidigeni, de a înfinge securea în pământ ca să stea ploaia torenţială. Ecoul ameninţărilor cu securea adresate cerului de unde cade grindina sunt focurile de armă trase în noaptea de anul nou pentru a alunga relele celui trecut. Bătrânii din Ciocani îşi aminteau de jintiţa stuparilor, făcută prin fierberea larvelor de matcă în lapte îndulcit cu miere. Preparatul este sanogen şi a fost cândva agreat de vracii geţi. Din larvele reginelor de albine se extrage astăzi apilarnilul, panaceu universal. Celţii şi geţii credeau că norii alcătuiesc o ţară plutitoare în oceanul aerian. Celţii îi spuneau Magonia. Pentru geţi ţara fantomatică din văzduh era Tărâmul Celălalt unde colindau magii kapnobatai ca să săgeteze balaurii văzduhului născători de furtună. Vremea rea o invocau cu păpuşi din cârpă, numite moine. Se spune şi acum moină la vremea umedă, ceţoasă. Kapnobataii sunt strămoşii solomonarilor, vrăjitori aducători de ploaie, consideraţi de unii ca fiind doar personaje mitologice, pe când ţăranii din Transilvania şi Bucovina îi cred reali. Pentru că zburau, solomonarilor li se mai spunea hultani, denumire rămasă în vorbele bătrânilor din Ghidigeni. Pentru că vin de la obârşii, tradiţiile conferă identitate poporului, iar cei care le păstrează trebuiesc apreciati. Am fost plăcut surprins să văd calfe pe aeroportul din Dusseldorf. Breslele meşteşugarilor nu au dispărut din Germania. Înainte de deveni meşter, calfele pleacă în lume pentru un an ca să lucreze gratuit la alţii. Capătă experienţă şi culeg idei. De la Ion Slavici avem mărturia că obiceiul l-au avut inclusiv saşii din Transilvania. Calfele din Germania merg în grup, poartă uniforma breslei, au joben pe cap, iar la aeroport se ţin izolaţi de ceilalţi pasageri. O sală de aşteptare le este anume rezervată.

Pentru a face cunoştinţă cititorilor cu ausonii profesorul Cârlan apelează la raportul ambasadorului Priscus adresat cancelariei Imperiului Roman de Răsărit. Priscus merge în anul 449 la curtea lui Attila, regele hunilor, ca sol bizantin, alături de diplomatul Maximin. La expediţie participă tălmaciul Vigilas, de naţie trac ca şi Priscus. Pentru a vorbi cu „Biciul lui Dumnezeu” Priscus străbate din Balcani şi până în Sătmarul de azi, teritoriile locuite de protoromâni. Ţinta călătoriei a fost tabăra lui Attila, capitala imperiului hun întins între Urali şi Rin, predecesoare a oraşului Satu Mare. Pe vremea lui Priscus s-au născut operele literare, neştiute nouă, din care va izvorî în secolul XIII epopea germană „Cântecul Nibelungilor”. Capodopera are rădăcini comune cu unele dintre poveştile islandeze numite saga. Eroina principală, prinţesa Kriemhild din Ţara Nibelungilor, se mărită cu regele hun Etzel (Attila). Nunta este celebrată la Satu Mare. Printre invitaţi se numără ducele Rumuc, vasalul hunilor. Eponimul Rumuc este considerat prima atestare a etnonimului român. Istoricii localizează Ţara Nibelungilor fie pe valea Dunării, în ţinutul Wachau din Austria Inferioară, fie în Palatinat. La nord de Palatinat, în Pădurea Oden din landul Hesse, vânau burgunzii, popor germanic căruia îi aparţinea stirpea nibelungilor. De la burgunzii migraţi în Galia, vine numele regiunii franceze Burgundia. Germanii exploatează turistic Nibelungenlandul, mai ales că ţinutul este apropiat regiunii Markgraflerland din Baden, vestită pentru podgoriile mângâiate de ultimile pale de aer mediteranean. Vinul de Rin este celebru şi am văzut pe galantarul unui magazin din Dusseldorf răsturnat artistic conţinutul unui pahar ca să se vadă cât de vârtoasă este licoarea. După ce o adaugă pe Kriemhild numeroaselor soţii steaua lui Atilla apune. L-a pierdut dorinţa de a stăpâni Galia, împins de proaspăta consoartă, dornică să recapete comoara nibelungilor şi să răzbune pe iubitul Siengfried şi pe Brunhilda, ucişi de Hagen regele burgunzilor. Brunhilda era walkirie, una din amazoanele nordului care conduceau sufletele eroilor în Walhala, tărâmul desfătării veşnice. Fiind îndatorată că o salvase din teminţa unde o aruncase zeul Odin, Brunhilda l-a urmat pe Siengfried în Nibelungenland. Attila intrat în Galia este înfrânt pe Câmpiile Catalaunice de Flavius Aetius, numit „ultimul dintre romani”. Flavius Aetius, fiu al Cadrilaterului, s-a născut la Durostorum, Dârstorul lui Mircea cel Bătrân, Silistra de astăzi. Tatăl a fost generalul Flavius Gaudentius, scit de origine, care servea în Sciţia Minor, Dobrogea Mare de azi. Locul înfrângerii hunilor se află în Champagne, patria şampaniei. În antichitate Champagne se chema Campania, nume dat de romani datorită reliefului asemănător cu al celebrei regiuni omonime din Italia. “Istoria este descoperirea principiului constant şi universal al naturii umane”, crede filosoful David Hume. (Marian Rotaru)

Leave a Comment