Google

O lume măruntă (II)

Written on:October 2, 2016
Comments
Add One

art-pag-2-insula-pitcairn-netSan Marino este considerat un model de democraţie, dar primul stat care a interzis pedeapsa capitală şi tortura a fost principatul Poglizza situat în Dalmaţia, pe valea râului Cerna. Poglizza se întinde la poalele Alpilor Dinarici, pole înseamnă în limba dalmată, poale, de unde numele oraşului Pola. Micul stat era alcătuit din 12 obștii sătești, fiecare condusă de un duce. Din rândul ducilor era ales pentru un an principele ţării, scrie Alberto Fortis în volumul “Călătorie în Dalmaţia”(1778). La 1 decembrie 1918 Poglizza intră în componenţa Iugoslaviei, odată cu Dalmaţia. Belgradul  desfiinţează statul ţărănesc la 9 decembrie 1945, dar după 48 de ani localnicii din Poglizza vor restaura principatul şi vor încorona un principe. Croaţia căreia îi aparţine acum Dalmaţia, recunoaşte Poglizzei statutul de asociaţie culturală. Comunităţile obşteşti ca cele ale muntenilor din Poglizza, alcătuiau în Carpaţii noştri formaţiuni statale numite plaiuri, de aici denumirea de plăşi dată unităților administrative rurale, până în 1950. La ruşi asemenea comunităţi se chemau obşcini. Mai multe obşcine formau o volostie, scrie August von Haxthausen în  „Imperiul Rus şi oamenii săi”(1856). Cu timpul volostiile devin unităţi administrative echivalentele plăşilor din România, dar autonome. Bolşevicii desfiinţează obşcinile în 1926, volostele din Rusia în 1929, iar pe cele din Ucraina în 1932 și rămân doar în  Bielorusia, în restul spaţiului sovietic sunt înlocuite de solveturi, unităţi aservite puterii centrale. La noi s-au menţinut până la colectivizare obştii de răzeşi în Moldova şi de moşneni în Muntenia şi Oltenia. În anii 1920 apare la Bârlad revista „Răzeşul” scoasă de Virgil Caraivan, primul secretar al Uniunii Scriitorilor din România, fiu de răzeşi din Şuletea. Chiar şi în satele unde obştiile dispăruseră, ţăranii stăpâneau devălmaş imaşul, bălţile, lutăriile, prundişurile şi nisipăriile. Aveau locuri îngrădite cu grădini, vii şi livezi, numite țarne. În Tutova amintirea s-a păstrat în toponimele Poarta Ţărnii întâlnite la Bârlad, Ghidigeni şi Ţuscani. Sunt aşezări din Transilvania unde ţăranii au în comun crame și spații de depozitat alimente.Așa sunt cetăţile slăninii, turnuri din piatră răcoroase și aerisite, potrivite pentru a păstra preparatele din porc,  întâlnite la Dumitra n Năsăud, Dârja în ținutul Odorhei  şi Gârbova în Alba.

În 1789 nava britanică Bounty naviga în Oceanul Pacific. Șase mateloţi şi secundul Fletcher Christian s-au răsculat împotriva căpitanului neomenos. Au preluat vasul, pe căpitan l-au lăsat într-o şalupă, iar ei au continuat drumul cu gândul să se ascundă undeva. Dacă erau prinși, riscau spânzurătoarea. De pe insula Tahiti au luat 14 femei, care să le fie soții și într-un final se stabilesc pe mărunta insulă Pitcairn. La fel ca fugarii Sfântului Marino, răzvrătiţii vor întemeia aici o națiune liberă, care cu timpul va avea propria limbă, pitkern, amestec de engleză şi tahitiană. Epopea lor este redată de Sir John Barrow în cartea „Revolta de pe Bounty”.  Anglia se împacă cu nepoții proscrişilor şi din 1838 Pitcairn devine colonie britanică autonomă. Insula este un fel de principat condus ereditar de urmașii lui Fletcher Christian și de consiliul celor şapte capi de familie. În “Anuarul Imperiului Britanic” se arată  că locuitorii cultivă banane, ananas, avocado, papaya, mango, dovlecei, pepeni, citrice, cafea, trestie de zahăr şi rădăcinoase: batate, taro şi arorunt, cresc porci, găini, capre şi practică maricultura scoicilor. Exportă fructe uscate sub marca Bounty, melasă, pânză tapa țesută din coajă de dud și cea mai bună miere de albine din lume. Se utilizează exclusiv energia solară şi eoliană, pe insulă automobilele sunt interzise. Artizanatul apreciat la export valorifică lemnul de pe insula Henderson, nelocuită și aflată în vecinătate, scrie Thor Heyerdhal în „Expediţia Aku-Aku”. Turismul, timbrele și monedele numismatice completează veniturile. Pitcairn este primul teritoriu din lume care a acordat femeilor drept de vot. Din dorința de face bani s-au produs in Pitcairn filme erotice cu minori din Tahiti. În 2004 poliția britanică invadează insula pentru a stopa activitatea. Insularii se opun. Sunt arestate șapte persoane, eliberate apoi pentru că legea insulei acordă majoratul la 16 ani. Poliția a confiscat totuși armele localnicilor. “Pitcairn.Viață și moarte în Eden”, “Moștenirea Bounty”, “Întoarcere în Tahiti”, “Paradisul Șarpelui” sunt cărți scrise de Trevor Lumis, Harry Saphiro, Douglas Oliver și Dea Birkett, cu referire la insula Pitcairn. În anul 1295 un mic nobil brigant. Francesco Grimaldi, ocupă fortăreaţa Monaco, teritoriu a republicii Genova. Oraşul Monaco fondat de legendarul Hercule pe un pinten stâncos ce domină Mediterana, devine nucleul principatului omonim. Chiar dacă Genova renunţă oficial la Monaco abia în 1860, principatul supraviețuiește, iar familia Grimaldi domneşte şi azi. Locuitorii vorbesc propria limbă, monegasca. Singurul accident din istoria principatului Monaco este secesiunea posesiunilor sale de pe Coasta de Azur: Menton şi Roquebrun. Localităţile s-au declarat independente în 1848 nemulţumite fiind de taxa aplicată la exportul de lămâi, portocale şi măsline. Franţa anexează cele două sate la 2 februarie 1861, dar oferă o despăgubire principatului Monaco. Cu bani primiţi principele cumpără de la Franţa în 1866 o pantă stearpă de munte, plină de grote. Pe acest teren se va înălţa oraşul Monte Carlo cu celebrul cazino inaugurat în 1875.  În 1917 Monte Carlo proclamat ducat, este alipit principatului şi tot atunci oraşul monegasc La Condamine pierde autonomia tradiţională. O atracţie în Monte Carlo sunt grădinile suspendate Saint Joseph plantate pe acoperişuri legate cu pasarele. Obiective celebre sunt vinacoteca restaurantului Joel Robuchon care oferă butelii cu vin din 1810, ori Metropol Spa unde se fac tratamente cu alge marine aduse de pescarii monegasci. Algele au potasiu, mineral benefic pentru piele şi stimulator cardiac. Ţăranii din Normadia folosesc cenuşa algelor ca îngrăşământ. Monaco s-a aflat în uniune personală cu 34 de mici state răspândite prin toată  Franţa, aşa că suveranul monegasc era şi principe de Porcine, duce de Valentinois, marchiz de Baux, conte de Polignac, baron de Saint-Lo,  baronet de Saint Remis etc.  Azi principele monegasc face uz de aceste titluri doar protocolar. Cele 34 de posesiuni au trecut sub autoritatea Franţei în 1949. În Franţa familia Grimaldi deţine palatul Marchais cu un domeniu de 34 hectare în oraşul Sissonne din Picardia şi castelul Roc Agel pe Coasta de Azur, localitatea La Turbie. Satul Grimaldi de pe Riviera, fost domeniu al familiei, aparţine Italiei, dar principele are aici un teren şi este membru în consiliul local. Palatele Grimaldi şi Cagnes de la Antibes, Costa de Azur, au fost confiscate de francezi în 1795. Terenurile de tenis Monte Carlo sunt situate în Franţa, dar le administrează principatul şi la fel un tunel de cale ferată lung de 150 metri de pe teritoriul francez. Într-o situaţie similară este mina de sare Hallein cu intrarea în landul austriac Salzburg, dar cu galeriile în subsolul Bavariei. Un acord permite Austriei să exploateze mina, însă cu salariaţi bavarezi. Tunelurile complexului CERN se află în subsolul francez, dar le administrează Elveţia, la fel o parte din arhivele Vaticanului unde se păstrează mii de obiecte de artă şi scrieri antice rânduite pe 50 de kilometri de rafturi, se întind sub teritoriul italian.  În Monaco nu se plătesc impozite. În 1975 Parisul cere principatului să introducă impozitul pe venit, altfel va recurge la represalii. Ca răspuns militarii monegasci opresc camioanele franceze să tranziteze Monaco, iar suveranul trimite o scrisoare de protest preşedintelui francez. În final s-a convenit ca francezii din principat să fie impozitaţi, iar banii să fie viraţi Franţei. Marian Rotaru

Leave a Comment