Google

O lume măruntă (I)

Written on:September 25, 2016
Comments
Add One

art-pag-2-peisaj-din-insulele-cocos-netArhipelagul Cocos este situat în  Oceanul Indian, la sud de insula Java şi  este format din 27 de insule coraligene, grupate în doi atoli cu suprafaţa totală de 1000 de hectare. Insulele erau nelocuite în anul 1814 când căpitanul scoţian John Ross şi marinarii săi s-au stabilit aici şi au înfiinţat un regat independent. Ross devine suveran ereditar. Ca să muncească în pădurea de cocotieri ce acoperă insulele, scoţienii au adus javanezi condamnaţi  în ţara lor pentru crimă şi prostituate singaleze din Ceylon. Aceşti oameni consideraţi sclavi, vor forma cu timpul un popor aparte cu propria limbă. Albii stăpâni şi asiaticii truditori este starea de lucruri găsită de Charles Darwin care vizitează insulele în 1832 şi le dedică un capitol în cartea ”Expediţia unui naturalist în jurul lumii”. Prin arhipelag vor trece navigatorii solitari Josua Slocum în 1899 şi Hary Pidgeon în 1932, ale căror mărturii sunt consemnate în volumele „Cu iahtul Spray în jurul lumii” şi respectiv „Singur în jurul lumii”. Deasemenea insulele Cocos sunt zugrăvite în „Ce va fi, voi vedea”, jurnalul poliţistului australian William Stokes, care în 1937 a fost detaşat în arhipelag. Până în anii 1970  societatea din Cocos rămăsese ca pe vremea lui Darwin, aşa o descrie Aurel Lecca în „Geografia Distractivă”. Este adevărat că asiaticii nu mai erau sclavi, ci lucrători plătiţi în moneda locală, rupia de Cocos, primită numai la prăvăliile familiei Ross. Arhipelagul exportă ulei de cocos şi copra, miez de nucă uscat. Pescuitul asigură o parte din hrana indigenilor, Cu miezul nucilor de cocos localnicii cresc găini şi porci, iar din fibrele cocotierului împletesc frânghii şi rogojini. Pe insule trăieşte crabul de cocos, un crustaceu mare din grăsimea căruia se extrag până la doi litri de ulei comestibil. Familia Ross acceptă în 1857 protectoratul britanic şi în 1886 Londra îi recunoaşte titlul regal şi prorietatea asupra insulelor. Anglia transferă în 1955 insulele Cocos Australiei, ceea ce l-a nemulţumit pe regele Ross al-V-lea. Acesta cere în 1967 guvernului australian să acorde independenţa insulelor, dar fără succes. În  1978, pe motiv că în Cocos se practică sclavia, Australia preia proprietatea asupra arhipegului, exceptând insula Home cu reşedinţa regală. Lui Ross i se oferă o despăgubire bănească, rămâne suveran, dar privilegiile sale încetează, în arhipelag aplicându-se legea australiană. Regele refuză despăgubirea şi atacă actul de confiscare în justiţie. Obţine în 1983 câştig de cauză, numai că guvernul australian nu aplică  hotărârea judecătorească  şi ca să se răzbune împinge la faliment compania de navigaţie deţinută de  familia Ross. Fără  motiv, în 1986, confiscă şi insula Home. Regele este forţat să părăsească arhipelagul. Actualul rege Ross al-VI-lea, încoronat în  exil, s-a întors în Cocos în 2007, a acceptat despăgubirea si i-a fost înapoiată  insula Home. Similar a fost regatul înfiinţat în anul 1855 de marinarul englez John Henri pe atolul Fanning din Pacific. Veniturile erau asigurate de uleiul de cocos obţinut prin munca sclavilor polinezieni aduşi din arhipelagul Cook. În 1888 Henri abdică şi cedează regatul Marii Britanii. Atolul trece în adminstraţia guvernatorului britanic a arhipelagului Gilbert. Aventura lui Henri a inspirat nuvela „Fanning Island” scrisă de  John Updike.

Prima  aşezare de pe insula Christmas situată în Oceanul Indian, a fost colonia Flying Fish Cove întemeiată în 1872 de Ross al-II-lea, regele insulelor Cocos. Cu ajutorul implantării, Ross dorea să  aprovizioneze regatul cu lemne  pentru construcţii. În 1887 geologul Joseph Lister cercetează insula şi colectează probe de rocă. Informaţiile culese sunt consemnate în „Istoria Naturală a Insulei Christmas”, iar mostrele geologice ajung în mâna savantului Sir John Murray. Analizând rocile, Murray deduce că insula are un mare zăcământ de fosfaţi, necesari ca îngrăşământ agricol. Descoperirea a determinat Marea Britanie să o anexeze în 1888. De colonizarea insulei cu muncitori chinezi şi  de exploatarea fosfaţilor s-a ocupat chiar Sir Murray. Prin înţelegere cu familia Ross delimitează teritoriul coloniei Flying Fishe Cove, iar pe restul insulei geologul constituie un regat sub protectorat britanic. Regele John I Murray a fost recunoscut ca suveran de coloniştii insulei Cristmas şi de regele din Cocos, vecinul său, dar nu şi de guvernul britanic. Pentru Londra, Sir Murray nu era decât un guvernator. Nerecunoaşterea britanicilor a contat prea puţin. Următoarele două decenii sunt rodnice atât pentru  exploatarea fosfaţilor, cât şi pentru munca de scriitor a regelui. În liniştea insulei Christmas, Sir Murray finalizează opera sa care însumează 50 de lucrări în domeniul geologiei,dar şi multe jurnale de călătorie! În anul 1910 Murray renunţă la regat. Pleacă la  Londra, unde la vârsta de 69 de ani se căsătoreşte. Neobişnuit cu viaţa londoneză, moare patru ani mai târziu sub roţile unui automobil. După plecarea lui Murray, Christmas trece în administraţia coloniei britanice Singapore. Totodată, în 1912 britanicii răscumpăra de la familia Ross posesiunea Flying Fish Cove şi  face din aşezare capitala insulei Cristmas. Din 1957 insula aparţine Australiei.  Micronaţiunile sunt entităţi politice de mici, sau foarte mici dimensiuni, create de aventurieri şi care nu au recunoaştere internaţională. Unele micronaţiuni devin totuşi naţiuni recunoscute. Tipic este cazul San Marino.  În anul 301 câţiva sclavi creştini conduşi de un pietrarul Marino, sanctificat ulterior, înfiinţează pe muntele Titano din regiunea Picenum o aşezare liberă ce refuza autoritatea Imperiului Roman. Comunitatea a supravieţuit, a devenit stat, dar a trebuit un mileniu sanmarinezilor ca să hotărască forma de guvernământ. Abia în 1261 se proclamă republica, cu reminiscenţe  monarhice din vremea când cetăţenii oscilau între republică şi  principat. Astfel statul are titulatura de republică serinissimă, adică este stat aristocratic, aşa cum au fost republicile Veneţia şi Florenţa. Cei doi şefi de stat poartă titlul de căpitani regenţi, ori se ştie că regentul conduce o monarhie în situaţia de vacanţă a tronului. Stema statului include coroana princiară şi în sfârşit cele nouă diviziuni administrative sunt numite castelli, cu referire la aristocraţii castelani. San Marino acordă titluri nobiliare şi în unele documente este considerat principat. Napoleon Bonaparte a oferit  republicii oraşul Rimini, port la Adriatica. Sanmarinezii refuză darul ce le-ar fi adus ura vecinilor. Până în 1972, când i-a recunoscut suveranitatea, Vaticanul considera San Marino parte a Statelor Papale. Asemenea pietrarilor de pe Titano, 16 scoţieni s–au retras în sălbăticia munţilor Grampieni pentru a forma o aşezare liberă. Au renunţat după un an, neputând trăi fără facilităţile civilizaţiei. Când s-a trasat frontiera dunăreană dintre Serbia şi Croaţia, câteva bucăţi de teren au rămas în afara celor două state. Fiind zone rămase fără stăpân, au atras atenţia aventurierilor. Aşa că azi se înşiră de-a lungul Dunării principatele Celestinia întins pe 84 de hectare, Hailand în suprafaţă de 12 hectare, Ongal alcătuit din trei parcele cu suprafaţa totală de 150 de hectare şi republica Valkadia ce ocupa 700 de hectare, atât pe mal, cât şi pe insula Sarengrad. Toate aceste state nu s-au constituit efectiv datorită blocadei instituiată de Serbia şi Croaţia, dar liderii lor a cerut recunosterea internaţională motivând că statele ocupă teritorii ale nimănui. Până acum le-a recunoscut Elveţia. Iniţiatorii vor că statele lor să fie paradisuri fiscale pentru companii off-shore, staţiuni pentru naturism şi să practice comerţul duty-free, liber de restricţii. Deocamdată vând amatorilor de curiozităţi, paşapoarte şi monede numismatice. Remarcabil este Miomir,  principele de Ongal, urmaş a unei familii aristocrate bulgăreşti, sponsor al literaturii şi cercetării ştiinţifice în Bulgaria şi Croaţia. Marian Rotaru

Leave a Comment