Google

Nu avem voie să uităm!/Foametea din anii 1946 – 1947

Written on:November 27, 2016
Comments
Add One

saracie-1În fiecare an, la finele lunii noiembrie, în Ucraina se desfăşoară acţiuni de comemorare a victimelor foametei din anii 1932 – 1933, care a secerat milioane de vieţi omeneşti. Ţinutul nostru n-a fost supus acestei mari tragedii, organizate de către liderii fostului imperiu sovietic. Regiunea Cernăuţi a trecut prin foametea din anii 1946 – 1947, care a rămas ca o rană veşnic sângerândă în istoria meleagului mioritic de la poalele Carpaţilor.

Care au fost premizele acestei tragedii? De la bun început e necesar de menţionat faptul că la 1 ianuarie 1941, numărul populaţiei din actuala regiune Cernăuţi atingea cifra de 875 mii de locuitori. Se ştie că în anul 1941, în ţinut au avut loc două deportări în masă ale oamenilor de diferite naţionalităţi, incluşi de către autorităţile dictaturii staliniste în categoria „duşmanilor poporului”. Spre taigalele siberiene şi stepele pustii ale Kazahstanului au pornit eşaloanele morţii cu peste 20 de mii de vinovaţi fără vină, majoritatea cărora a rămas să-şi doarmă somnul de veci în neagra străinătate.

Odată cu declanşarea operaţiunilor militare, bărbaţii care aveau dreptul să ţină arma în mâini, sunt încadraţi în unităţile de luptă şi trimişi pe front. Mulţi au căzut pe câmpurile de onoare. După 23 august 1944, odată cu încetarea stării de război, mii de soldaţi români, originari din regiunea Cernăuţi, care au scăpat cu zile din ghearele morţii, au fost dezarmaţi de către unităţile sovietice şi întemniţaţi în lagărele staliniste ale prizonierilor de război. Ei au lucrat ani în şir în diferite colţuri ale Uniunii Sovietice, contribuind prin munca lor silnică la restabilirea economiei socialiste. Mulţi s-au stins din viaţă în aceste lagăre. Românii demobilizaţi care au avut, totuşi, fericirea să se întoarcă la vetrele lor, sunt vânaţi de către zbirii regimului totalitar în toamna anului 1944, înrolaţi, cu forţa, în batalioanele sovietice de muncă şi trimişi la construcţia canalului care avea menirea să unească Marea Albă cu Marea Baltică. Mii de osândiţi au murit de foame, boli şi frig în ţinutul lacurilor Ladoga şi Onega. Unii ucraineni erau încadraţi în componenţa Armatei Ucrainene de Răsculaţi, ducând o luptă aprigă împotriva autorităţilor sovietice. Mulţi au căzut în această luptă. Alţi ucraineni au fost incluşi în rândurile Armatei Roşii, care îşi continua marşul său victorios spre Apus. N-au avut fericirea să se întoarcă toţi acasă. Astfel, populaţia regiunii Cernăuţi s-a micşorat în perioada anilor 1941 – 1944 cu mai bine de 300 mii de oameni, fiindcă la 1 ianuarie 1945, ea constituia 565 de mii de locuitori. Satele au rămas fără braţele apte de muncă, deoarece numărul bărbaţilor a scăzut cu 64 la sută, adică au trecut în nemurire aproape trei sferturi din numărul bărbaţilor, indicat la 1 ianuarie 1941. Loturile de pământ au ajuns în seama bătrânilor, femeilor şi a copiilor, care le vor prelucra după putinţa lor, cu mari greutăţi, fiindcă numărul cailor s-a micşorat cu 37 la sută. Desigur, roada adunată în aceste condiţii simţitor scade. Trebuie de menţionat şi faptul că anul 1945 constituie punctul culminant al molimei de tifos care bântuia în ţinutul nostru şi care a secerat peste 27 de mii de suflete. O influenţă negativă asupra recoltei din primii ani posbelici au exercitat şi condiţiile climaterice complicate. Toamna anului 1945 nu s-a bucurat de ploi abundente, necesare pentru fertilitatea solului. Iarna, care a urmat, a coborât pe meleagurile noastre cu puţină zăpadă. Primăvara n-a adus mult aşteptata schimbare spre mai bine. În decursul celor şapte luni ale anului 1946, cantitatea de precipitaţii n-a ajuns la jumătate din necesar. Recolta a fost foarte slabă. Apoi, gospodăriile ţărăneşti erau nevoite s-o predea statului o parte din recolta adunată, fiindcă în ţinut domnea sistemul cotelor obligatorii de livrare a cerealelor către stat, introdus de puterea sovietică. Acest sistem a fost transformat de către organele staliniste de represalii într-un instrument de ruinare şi distrugere a gospodăriilor ţărăneşti. Cota avea rol persecutoriu datorită măsurilor drastice, aplicate asupra gospodăriilor ţărăneşti în cazul neachitării obligaţiilor în natură, în termenul prevăzut de lege. Persoana, care din diverse motive nu putea să acopere cantităţile stabilite şi să le predea statului sub forma cotelor, era încadrată din punct de vedere juridic în  categoria „sabotorilor”, fiind acuzată de subminarea economiei naţionale şi aspru pedepsită cu închisoarea de la un an până la 10 ani, cu amendă, cu sechestrarea bunurilor imobile din gospodărie. Bunăoară, Pampuş Dumitru al lui Mihai, născut în 1910, în localitatea Boian, azi raionul Noua Suliţă, român, în 1946, trebuia să predea statului 1946 kilograme de grâu, iar în 1947 – 1135 de kilograme de grâu, 300 kilograme de cartofi şi 126 kilograme de fân. Este deferit justiţiei. În timpul procesului de judecată, ţăranul a declarat că în 1946 a fost secetă, pământul n-a rodit şi n-a avut posibilitate să achite statului cota indicată. În 1947, a avut material semincer numai pentru un hectar din cele cinci hectare şi jumătate de pământ care erau în posesia lui, adunând de pe acest hectar doar un centner de porumb. Declaraţia românului n-a fost luată în considerare de către judecător şi ţăranul a fost condamnat, pe data de 18 decembrie 1947, la cinci ani închisoare. În anul 1947, pentru neachitarea la timp a cotelor obligatorii, organele judiciare au primit 6355 de dosare penale. Toţi inculpaţii au împărtăşit destinul lui Dumitru Pampuş. Astfel, gospodăriile ţărăneşti, pentru a da statului cantităţile de produse prevăzute în carnetele de obligaţiuni, erau constrânse să renunţe la cea mai mare parte sau chiar la întreaga recoltă. Ţinutul nostru, cu pământ arabil fertil şi gospodării rurale consolidate în perioada interbelică, fiind impus la cote ruinătoare, este adus în pragul foametei. Reieşind din situaţia catastrofală care s-a creat în ţinut, pe data de 20 august 1946, către Comitetul Central al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei şi Consiliul de Miniştri al Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene este înaintată o scrisoare, semnată de Zeleniuk, primul secretar al comitetului regional al partidului şi de Kolikov, preşedintele Consiliului Regional, în care conducătorii regiunii roagă să fie micşorat planul de livrare statului a produselor cerealiere cu 200 de mii de centnere, planul fiind de 435 de mii 760 centnere. Conducerea Ucrainei Sovietice a reacţionat cu agresivitate la această scrisoare. În ţinut sunt trimişi 500 de lucrători ai Direcţiei de colectare a cerealelor din cadrul Ministerului Achiziţionărilor al Uniunii Sovietice, fiind împuterniciţi cu drepturi nelimitate. Însoţiţi de reprezentanţii organelor represive ale dictaturii staliniste şi de ostaşii batalioanelor de exterminare, călăii puterii sovietice au năvălit în satele din regiune. Referindu-se la această nelegiuire, jurnalistul Gheorghe Frunză scria: „Pâinea era ridicată din poloage, din snopi, din clăi, de la batoze şi de sub îmblăcie, din cămări, hambare şi de prin poduri. „Achiziţionările” de pâine nu mai aveau sfârşit. Prima dată veneau cote obligatorii, apoi urmau colectări în contul unor planuri de întâmpinare, „propuse” de „cei de sus”, mai departe urmau diferite „dări” din iniţiativa celor de pe teren. Iar în sfârşit, când se ajungea la rămăşiţele dosite pe undeva, continua teribila jecmăneală forţată – cu ameninţări din cele mai crude şi cu aplicarea pedepselor la tot pasul: bătăi, împuşcături, puşcărie, deportări şi câte altele din arsenalul NKVD! Astfel, a fost ridicată toată pâinea de la săteni, până la ultimele boabe”. Oamenii au rămas fără mijloace de existenţă, fiind lăsaţi în voia soartei. Continuarea istorisirii o cititi in editia tiparita a ziarului regional Informatorul Moldovei din 30 noiembrie 2016. (Petru GRIOR, directorul Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi)

Leave a Comment