„Fiul meu, de patru ani, putea muri cu zile, pe mâna doctorului B”

În contextul în care la Buhuşi atât de multe decurg sub auspiciile anormalităţii induse, devine normal ca Spitalul Orăşenesc să funcţioneze asemenea unui motor gripat, numai bun de dat la casare, în cadrul programului „rabla”. Într-o crasă absurditate „pandemia” expansivă a incompetenţei tolerate a contaminat şi pe doctori, pe unii dintre ei, slavă Domnului, pe aceia cărora suferindul le dă inima, înainte de a o preda pe năsălie, celorlalţi care „vindecă” definitiv, cu tămâie!

Acum, când zilnic mor cu zile oamenii prin spitalele ţării, de parcă sloganul medicinii româneşti este „ce mai contează un popor, raportat la demografia planetară?!”, spitalul buhuşean se circumscrie acestui „ideal”, ca o ultimă corabie încărcată cu naufragiaţi, ce trosneşte şi fumegă din încheieturi. Managerii sunt înlocuiţi într-una, ca antrenorii lui Becali şi asemenea optimistului Gigi de fiecare dată administraţia locală promite cetăţenilor că, în drumul spre rai, vor petrece un sejur de vis cu „sfinţii doctori fără de arginţi”. Dar nu e aşa. Spitalul Orăşenesc Buhuşi este un serviciu de „resurse” pentru cimitire.

E drept, sunt aici medici, cei mai mulţi dintre ei, care înţeleg că nu vin dintr-o lume exterioară umanităţii, ci din umanitate, medici ce, în condiţii de primitivitate medicală, ajută bolnavul, îl smulg din suferinţă şi din ghearele morţii, îl redau vieţii  familiei, societăţii. Sunt însă doctori care înaripează bolnavul pentru că unde ar urma acesta să zboare, e musai să moară.

Unul ca aceştia, doctorul B., pediatru, era cât pe ce să facă aceasta fiului meu, de patru ani, pe care l-am dus la el, zilele acestea, cu o temperatură de treizeci şi nouă cu cinci. Îi era cumplit de rău, iar doctorul B. a spus că are „puţin roşu în gât”, i-a prescris două pastile, (nici un antibiotic) şi, adăugând că se va face bine, fără nicio grijă, şi-a luat mâna de pe el. Dar copilului i s-a făcut şi mai rău acasă, febra i-a crescut şi mai mult şi aproape se stingea. De aceea l-am dus la un alt medic, de această dată la o doctoriţă pe care nu o numesc. Ea a constatat că gâtul copilului era plin de pungi cu puroi, că este foarte bolnav şi că se presupune în continuare tratamentul pentru atenuarea febrei, dar, în primul rând, administrarea de antibiotice.

Astfel, fiul meu a fost salvat! Altminteri, o mare de lacrimi ar fi curs din ochii mei, dar un ocean de ură ar fi izvorât în inimă, doctore!

Aşa decurg lucrurile prin cabinetele medicale buhuşene care nu reprezintă medicina, ci concepţia despre medicina frumos elogiată, în culori roz, de către cine are o altă viziune asupra culorilor decât aceea pe care o am eu. Cineva care preschimbă negrul în roz m-a poftit să mă mut din oraş dacă nu îmi convine. Ca drept răspuns, vreau să întreb, la rândul meu: cine se cere să plece, cel care demască răul sau cel care stă bătut în cuie, pentru a-l făuri?!

Cine compune starea deplorabilă a oraşului Buhuşi, cauza sau dezvăluirea?! S-a ajuns să ni se ceară expulzarea de la casele noastre a celor care mai punem un strop de adevăr în cuvânt, nu cu ură, ci pentru că întocmai aceasta este datoria noastră! S-a ajuns la instituirea dreptului de participare la evenimente, pe bază de invitaţie şi cu obligativitatea de a se oglindi aceste evenimente la comandă preferenţială. Cei care au inima încărcată de ură invocă în mod condamnabil ura, cei investiţi să apere drepturile cetăţeanului le culcă la pământ, punând pumnul în gură oricui nu cântă în armonie cu oamenii puterii, din Buhuşi! (Aurel V. ZGHERAN)