Google

Nord Sud (XVIII)

Written on:August 12, 2017
Comments
Add One

În popor se zice că sufletul omului intră si iese pe gură. Gura Mona Lisei, fata găsită pe Lună de Apolo 20, era ţinută deschisă cu un dispozitiv. Acesta era legat de o protuberanţă pe care fata o avea pe frunte. Protuneranţa corespunde chacrei numită de yoghini ochiul lui Shiva. Observăm o stranie conexiune spirituală între vechile civilizaţii terestre şi lumile cosmice. Teozofii, urmaşii spirituali ai Elenei Blavatski, spun că locuitorii continentului mitic Lemuria unde s-ar fi născut civilizaţia, semănau la chip cu indienii americani şi aveau pe frunte protuberanţa văzută la Mona Lisa. Pielea lemurienilor era albăstrie, spun autorii respectivi, un aspect care denotă originea lor cosmică. Pielea albastră o au locuitorii acelor lumi cu atmosfera săracă în oxigen. Ceva din sângele lemurienilor îl poartă azi indienii americani. Descoperirea Mona Lisei este fundamentală pentru umanitate, dar nu-i mediatizată. Cancanurile, mizeria politică, personajele derizorii, minciunile precum încălzirea globală, ocupă massmedia pentru a distrage atenţia publicului de la marile probleme ale lumii. Fizicianul şi inventatorul istroromân Nicolas Tesala a captat în 1899 semnale radio de pe Marte, vădit artificiale şi inteligente. În 1901 observatorul Lowell din Arizona a vizualizat timp de o oră un flux de lumină provenit de pe Lună. Un laser am zice noi. Observatorul fusese înfiinţat de Perciwal Lowell, orientalist şi         astronom pasionat. Lowell a publicat volumele de călătorie “Scrieri despre Japonia şi Asia”, “Coreea, ţara dimineţilor liniştite” şi lucrarea “Evoluţia Lumilor” în care susţine că pe Marte a existat cândva o civilizaţie. Lowell a fotografiat canalele marţiene a căror existenţă este contestată astăzi. Fuseseră descoperite în sec. XIX  Giovani Schiaparelli, autorul lucrării “Viaţa pe Marte”. John Brandenburg scrie în volumul “Moarte pe Marte” că omenirea Planetei Roşii s-a stins într-un război nuclear purtat cu o civilizaţie din Cosmos. Au rămas vizibile clădiri ruinate, hieroglife şi           basoreliefuri asemenea celor egiptene, statui cu chipuri ce amintesc de ale vechilor egipeni. În cartea “Răsăritul celui de al patrulea Reich”, Jim Marrs face legătura între civilizaţia marţiană, iluminaţi, nazismul german şi asasinarea preşedintelui american John Kennedy. Marrs a fost la rându-i asasinat. Solul marţian conţine substanţele nutritive care permit cultivarea legumelor. Apa există în subsol şi la poli. Clima este rece, dar agricultura se poate face în sere, plantele vor furniza hrană, oxigen şi vor purifica apa uzată. Se crede că pe Marte s-ar găsi petrol. Dealtfel programele spaţiale au scop pragmatic. Interesează rezervele de aur, iridiu, argint, osmiu, paladiu, platină, reniu, rodiu, ruteniu, wolfram, fier, cobalt, mangan, molibden, nichel, aluminiu şi titan disponibile pe asteroizi. Titan, satelitul lui Jupiter. are oceane de gaz metan. Europa, alt satelit jupiterian, are oceane cu apă îngheţată. În Cosmos sunt nori de alcool care ar umple toate mările Pământului şi s-a descoperit un corp ceresc din diamant, mare cât Luna. Se plănuieşte           terraformarea lui Venus. Aici temperatura trebuie scăzută, deci pe suprafaţa planetei trebuiesc puse folii care să               reflecte razele Soarelui. Foliile vor fi din grafenă, material fabricat din dioxid de carbon, ultrarezistent, foarte dur,           ultraelastic, ultrauşor şi mai ales ultraductil, se poate trage în fire de o mie de ori mai subţiri decât firul de păr. Din grafenă se fac nanotuburi, iar din nanotuburi se ţes folii. Aerul captiv în tuburi înseamnă 99,99% din volumul foliei. La 14 iunie  1947, la Roswell în Noul Mexic, s-a prăbuşit un ozn, caz discutat în literatură. Printre resturile navei s-au găsit folii  subţiri, imposibil de rupt şi care se puteau îndoi de sute de ori. Lăsate libere  reveneau la forma iniţială. Aveau caracteristicile grafenei. Au trebuit câteva decenii oamenilor de ştiinţă să descopere procedeul de fabricaţie a materialului extraterestru! Pilotul de pe nava prăbuşită la Roswell era asexuat, avea gura mică, fără dinţi şi traiectul digestiv slab dezvoltat. Mărturiile istorice şi observaţiile contemporane arată că dimpotrivă, extratereştrii sunt asemenea nouă, iar deosebirea dintre bărbaţi şi femei este clară şi la ei. S-au văzut însă alături de extratereştrii asemănători nouă, indivizi micuţi la fel aceluia găsit în Noul Mexic. Concluzia autorului ungur Istvan Nemere este că pilotul de la Roswell era un robot biologic, un cyborg, sclav artificial trimis în misiuni periculoase şi obositoare.

Faptul că baza secretă Noul Berlin din Antarctica a existat cu adevărat o dovedeşte întâmplarea petrecută în vara anului 1945. La 5 mai 1945, ziua în care norvegienii s-au răsculat contra ocupaţiei naziste,  două submarine germane părăsesc Oslo. După 120 de zile navele se predau la Buenos Aires. Cum autonomia de navigaţie a submarinelor era de 90 de zile, înseamnă că acestea acostaseră o vreme pe undeva. Argentinienii nu au intrat în posesia jurnalelor de bord, fuseseră ascunse de căpitani şi înlocuite cu altele false, dar din informaţiile “transpirate” de marinarii germani arată că acel undeva a fost în Antarctica, pe ţărmul Noii Suabii. De ce au acostat acolo nu s-a aflat. Desigur au transportat ceva important la Noul Berlin. Poate că l-au dus chiar pe Adolf Hitler, iar acesta a trăit acolo tot restul vieţii. Ipoteza este exploatată de Julio Llerda în romanul „Crucea de sub Antarctica”. Totuşi în 1947 Noul Berlin a fost capturat de americani şi Hitler n-a fost găsit. În volumul „Hitler în Argentina”, Simon Dunstan aduce argumente că            dictatorul s-ar fi ascuns în această ţară şi că ar fi trăit aici până în 1960. Multe căpetenii naziste au ajuns în Argentina, Uruguay şi Paraguay cu ajutorul serviciului secret american, prin “Filiera Şobolanilor”, cum sună titlul unei cărţi scrise Mark Aarons unde dezvăluie acest complot. Se spunea în anii 1960 că Adolf Hitler stătea ascuns undeva în Silezia, la graniţa dintre Polonia şi Republica Democrată Germană. Silezia a făcut parte din Germania până la 2 iulie 1945, dată la care este transferată Poloniei, prin hotărârea Marilor Aliaţi. Ipoteza are suport într-o relatare din volumul „Cocteil Babilon” semnat de Ioan Grigorescu. La sfârşitul anilor 1930 pădurea de la marginea unui oraş silezian este înconjurată de militari SS. Accesul populaţiei este interzis. Se construieşte o linie ferată care duce în adâncul pădurii. Sunt aduşi deţinuţi, se spune vreo 10000, materiale şi muncitori. S-a construit ceva, dar ce anume nu se ştie. La sfârşitul lucrărilor arhitecţii şi inginerii care au condus şantierul sunt chemaţi la Berlin. Furerul vroia să-i felicite şi ca să-şi arate preţuirea a trimis avionul personal să-i ia. După ce avionul a decolat, explodează în aer, toţi specialiştii au murit. Deţinuţii care au lucrat la obiectiv au fost duşi în lagăre şi exterminaţi. După război armata a plecat. Pădurea era înţesată de mine, aşa că localnicii evitau să intre. Ostaşii sovietici care ocupaseră zona, reuşesc să demineze o cărare către mijlocul pădurii. Germanii plantaseră minele într-o anume ordine, după un algoritm pe care ruşii l-au decriptat. În mijlocul pădurii era o construcţie de piatră îngropată în pământ. Nu era acoperită, iar camerele nu comunicau între ele. Amenajarea avea canalizare, astfel încât apa de ploaie nu băltea. În ziduri erau puse celule fotoelectrice. Trecerea prin dreptul unei celule făcea ca o mină ascunsă în perete să explodeze. Nu se ştie câţi ruşi au murit acolo, dar cert este că n-au descoperit mare lucru. După 10 ani se abate asupra oraşului o furtună de vară cu ploaie torenţială. Linia de înaltă tensiune care alimenta urbea a căzut. În oraş era o întreprindere de prelucrări mecanice. Rămasă fără electricitate, uzina s-a oprit. Cu toate acestea utilajele curentau la atingere. Electricitatea venea din sol prin împământarea masinilor. Undeva era o sursă de energie electrică. Probabil că amenajarea din pădure ascundea un reactor nuclear pe care germanii reuşiseră să-l pună în funcţiune în anii 1930, înaintea celui de la Chicago operaţional în 1941. Reactorul german furniza electricitate. În timp izolaţia conductoarelor electrice s-a depreciat, iar curentul trecea în pământ. Ploaia a udat solul în adâncime, l-a făcut bun conducător de electricitate şi astfel maşinile din fabrică au ajuns să curenteze deşi nu erau alimentate cu energie. Marian Rotaru

Leave a Comment