Google

Nord Sud (XVII)

Written on:August 5, 2017
Comments
Add One

Centrul spaţial german din Antarctica este cucerit în 1947 de 4000 de puşcaşi marini americani sub comanda amiralului Richard Byrd. În SUA este o problemă să convingi contribuabilul că o cheltuială este necesară. Statele Unite şi posesiunile lor au la un loc un teritoriu imens şi americanii de rând din anii 1950 nu vedeau de ce ar fi necesar ca sume uriaşe de la buget să fie alocate pentru explorarea şi colonizarea Cosmosului. Braun s-a implicat activ în convingerea opiniei publice. A publicat opt cărţi “Proiectul Marte”, “Primul om pe Lună”, “Spaţiul. Ultima frontieră”, “Explorarea planetei Marte”, “Cucerirea Lunii” etc. unde teoretizează colonizarea Planetei Roşii şi a Lunii. Acestora se adaugă romanul SF, “Proiectul Marte.O poveste tehnică” şi o serie de articole ştiinţifice pe tema cuceririi spaţiului apărute în revistele “Weekley” şi “Huntsville Times”. O bună parte din teoriile lui Braun au fost popularizate de prietenul său, scriitorul SF Willy Ley în cele câteva zeci de cărţi pe care le-a publicat. Ideea cuceririi planetei Marte circula deja în perioada interbelică şi nu aparţinea lui Braun. Ideea apare probabil pentru prima dată în romanul SF “Aelita” publicat în 1923 de contele Alexei Tolstoi, nepotul marelui scriitor rus Lev Tolstoi. În privinţa ideilor ştiinţifice precursorului lui Braun este slovacul Herman Potocnik, autorul lucrării “Problema zborului spaţial” publicată în 1929. Americanii au ajuns pe Marte în anii 1962, 1966 şi 1977. Pe Lună au ajuns încă din 1962, cu mult înainte de celebra aselenizare a lui Apollo 8 din 1969. Aselenizarea din 1969 a fost cea cunoscută publicului, dar nu a fost deloc o premieră. Americanii au folosit tehnologia capturată de la germani în 1947 şi cunoştinţele dobândite tot în 1947 pe seama farfuriei zburătoare prăbuşite la Roswell în Noul Mexic. Deloc întâmplător în 1947 o companie americană, Bell Telephon, produce primele semiconductoare, începutul microelectronicii şi a miniaturizării tehnice. Autorul Christi Verismo arată în volumul “Tehnorealitatea”, că fără să ştie opinia publică, SUA au colonii pe Lună şi pe Marte. Resursele minerale şi procesele industriale favorizate de condiţiile de mediu de pe cele două corpuri cereşti susţin economic aceste colonii. Nici la NASA nu ştie toată lumea că Washingtonul are colonişti pe Marte şi de aici uimirea când în fotografiile luate de sondele automate se văd varii obiecte specifice civilizaţiei terestre, de exemplu pistoale, căşti militare, vehicule de teren, urme de şenile, dar şi personaje îmbrăcate în costume de cosmonaut. Se spune că s-a minţit şi în privinţa condiţiilor de mediu de pe Marte. Atmosfera planetei este într-adevăr rarefiată şi săracă în oxigen, dar este aidoma celei de pe cele mai înalte piscuri montane de pe Pământ, deci respirabilă dacă persoana în cauză nu depune efort fizic. Abia când efortul este mare omul are nevoie de o mască cu oxigen la fel ca alpiniştii pe Himalaia. Această atmosfera explică prezenţa pâlcurilor, foarte rare adevărat, de copaci verzi pe Marte şi mai explică proiectul Mars One de colonizare a planetei Marte susţinut de o asociaţie privată olandeză. Cei implicaţi în Mars One, viitorii colonişti, nu sunt sinucigaşi, ei ştiu că pe Marte se poate trăi. Luna la rândul ei are însemnate rezerve de apă subterană, atu important pentru colonizare. Pare-se că Luna a avut cândva apă de suprafaţă, ori tradiţia acestei realităţi s-a transmis pe canale obscure până la astronomii din vechime care închipuiau că Luna are mări şi că este populată. Apă există şi pe Marte, puţină la suprafaţă, destulă în adâncime. Autorul Vladimir Terziski afirmă că de fapt călătoriile până pe Marte nu durează luni de zile, aşa cum se crede cu actualele nave cosmice de care dispine omenirea, ci în mai puţin de o zi. Până pe Lună călătoria ar dura vreo oră. Cum aşa? Germanii în anii 1940 şi azi americanii, dar pe ascuns, se folosesc de găuri de vierme, scurtăturile cosmice teoretizate de matematicieni care leagă între puncte îndepărtate din univers. În găurile de vierme avem de a face cu hiperspaţiul care îmbracă şi totodată se întrepătrunde cu spaţiul în care locuim. Ştiinţa de a stăpâni hiperspaţiul are bineînţeles sorginte extraterestră. NASA caută în Univers planete asemenea Pământului. Căutarea nu-i teoretică, de dragul ştiinţei. Planurile de colonizare sunt posibile chiar astăzi, graţie navigaţiei în hiperspaţiu. La CERN în Elveţia se fac cercetări pentru a pune în evidenţă universurile paralele şi eventual pentru a reuşi trecerea spre acel misterios “dincolo”. Ce se întâmplă cu adevărat la CERN, nu se ştie, dar dă de gândit un incident relatat în presă: un grup de fizicieni oficiau în incinta laboratorului un ritual închinat zeului indian Shiva. Pare o glumă, dar Shiva este zugrăvit în Vede, opere antice, ca personaj cu pielea albastră, adică ca un om venit din altă lume. În frescele vechi Shiva este reprezentat navigând cu o vinamă, acea navă cosmică descrisă cu acurateţe de textele antice. Au înnebunit fizicienii de la CERN, sau au luat contact cu lumea lui Shiva? Cred a doua variantă!La intrarea în galaxia noastră, Calea Laptelui, sunt două coloane uriaşe de praf cosmic. Praful din ele ar ajunge pentru construirea câtorva sisteme solare. Astronomii i-au zis Poarta Creaţiei. Aşa o fi!
Oficial s-au efectuat 17 misiuni Apolo pentru explorarea Lunii cu echipaj uman. Tot oficial se zice că misiunile Apolo 18, 19 şi 20, deşi pregătite. au fost anulate. Cu toate acestea s-a aflat că cel puţin misiunea Apolo 20 a avut loc în 1976 şi în cel mai mare secret. Echipajul a fost mixt, american şi sovietic, comandantul, american. Scopul misiunii a fost de a studia, fotografia şi recupera cât mai multe obiecte dintr-un complex extraterestru construit pe Lună, în regiunea Delporte-Izsak şi abandonat cine ştie când şi de cine. De existenţa complexului aflase încă din 1971 Apolo 15. Atunci a fost fotografiat de la mare înălţime. În complexul extraterestru a fost găsită o navă cosmică de formă triunghiulară. Cei care au intrat în interior spun că era o navă-mamă gigant care probabil străbătuse Universul cu mii de milenii înainte. În navă era o etuvă, iar în interiorul etuvei, trupul nemişcat a unei fete. Trupul era aidoma ca a pământencelor, era gol şi acoperit cu o substanţă ceroasă. Pe faţa tinerei era un dispozitiv care-i ţinea pleopele ochilor închise şi gura deschisă. Dispozitivul era conectat la o protuberanţă de pe fruntea fetei. Protuberanţa era mai închisă la culoare decât pielea şi se afla pe acel locu de pe frunte, unde noi pământenii ducem involuntar mâna când gândim profund. Acolo yoga situează al treilea ochi, ochiul lui Shiva, este cea de a şasea din cele şapte chakre importante de pe trupul. Ochiul lui Shiva este chakra cunoaşterii subtile, a clarviziunii şi intuiţiei. Indiencele din castele superioare au desenat pe frunte, deasupra nasului, punctul Bindi, un punct negru care marchează ochiul lui Shiva. Punctul Bindi a indiencelor evocă protuberanţa pe care o au semenii fetei de pe Lună. Concluzia ar fi că extratereştrii din rasa fetei sunt străbunii spirituali ai castelor superioare indiene şi că ştiinţa yoga a fost adusa pe Pământ de vizitatorii cosmici! Fata de pe Lună avea trăsături europene, dar ochii migdalaţi ca de chinezoaică. Pielea era arămie ca a malaezilor, trăsăturile feţei o făceau să semene puţin cu indienii americani. Era frumoasă. Cosmonauţii i-au zis Mona Lisa. Ce s-a întâmplat cu ea, nu se ştie. Se zice că era moartă şi că pe Pământ a fost autopsiată, sau dimpotrivă, alte surse zic că era adormită şi a fost readusă la viaţă. Autorul italian Luca Scantamburlo l-a întâlnit în 2007 pe William Rutledge, fostul comandant al misiunii Apolo 20. De trei decenii Rutledge trăia retras în Rwanda. Din ce a povestit astronautul pensionar şi cu ce a aflat în urma cercetărilor proprii, Scantamburlo a scris cartea “Dezvăluirea misiunii Apolo 20”. Exegeţii lucrării recunosc că informaţiile date de Rutlege par veridice, iar fotografiile oferite înfăţişează cabina unei nave Apolo şi nu sunt trucate. Omul pare să fi participat la o misiune selenară, deşi nu este nominalizat de NASA. Pe Lună s-au găsit ruine de clădiri, tuneluri artificiale, nave spaţiale abandonate şi chiar oraşe întregi părăsite. Au aparţinut poate civilizaţiei din care făcea parte Mona Lisa! Marian Rotaru

Leave a Comment