Google

Nord Sud (XV)

Written on:July 24, 2017
Comments
Add One

Continuare din numărul anterior. Arhipelagul Murano foloseşte vechea stemă ca marcă de industrie şi turism, iar autonomiştii editează revista “Vocea Insulelor Murano”. În arhipelag s-au născut astronomul Vincenzo Miotti, scriitorul Alberto Toso Fei şi abatele Vincenzo Zanetti care a fondat un muzeu al sticlei în 1862 şi prima bibliotecă publică din Murano în  1867. Toso Fei a dedicat  Veneţiei şi inclusiv insulelor Murano 14 cărţi. Informaţii despre  Murano apar deasemenea în  cartea lui  Giulio Lorenzetti, “Veneţia şi estuarul ei”. În trecut Italia era fărâmiţată politic, ori printre reminiscenţele acelor vremuri se numără şi două-trei seniorii insulare rămase până azi. Astfel conţii Boromeo deţin pe lacul Maggiore  insulele Boromee de care am amintit şi au mai stăpânit arhipelagul Canero, alcătuit din trei insule mărunte. Pe insula principală, Casteli, construiseră un fort. Din 1973 arhipelagul trece în administrarea statului italian, fortul s-a ruinat, iar insulele pustii suntt acum un fel de bordel în aer liber. Tot pe Maggiore este insula Partegora, domeniul conţilor  Castiglioni. Pe insulă a locuit în 1776 fizicianul Alessandro Volta. Partegora este aşezată pe o pungă de gaz metan neexploatată. Pe Lacul Iseo din Lombardia se ridică Insula Munte. Locuitorii sunt împărţiţi în 12 sate. Au dreptul exclusiv de a practica pescuitul comercial pe lac şi sunt scutiţi de unele impozite, privilegii primite în 1497 de la ducii de Milano. Lacul Trasimento din regiunea Umbria este împodobit cu insulele Polvese, Maggiore şi Minore. Polvese a folosit familiei princiare Chigi ca teren de vânătoare,  Maggiore şi Minore au fost feuda marchizilor Guglielmi. Pe insula Maggiore este un sat. Locuitori trăiesc de pe urma pescuitului şi a livezilor de măslini. Insula Polvese şi satul de pe Maggiore trec în 1973 sub administraţia statului italian. Familia Guglielmi a rămas cu insula Minore folosită pentru agrement şi cu un castel de pe insula Maggiore transformat în centru spa. Insula Garda de pe lacul omonim din Lombardia, câteva insule mărunte vecine acesteia şi peninsula San Fermo de pe malul lacului sunt proprietatea conţilor de Shrewsbury. Pe insula Garda a locuit o vreme în sec. XIII poetul Dante Alligheri. Charlotte de Shrewsbury, actuala proprietară, are pe insula Guardia un castel şi o grădină exotică deschise turiştilor, iar în peninsulă are un camping, o livadă de măslini, o pensiune, şcoală de echitaţie şi un centru pentru închiriat bărci.

Numele oficial păstrat până azi este Oraşul Regal Cracovia. A fost prima capitală a Poloniei şi a rămas capitala tradiţională a Poloniei Mici. Prima atestare documentară a oraşului Cracovia datează din anul 966, dar dovezile arhelogice îi măresc vârsta cu trei secole. Cele mai vechi urme de aşezare urbană datează din secolul VII. Aici a locuit  tribul slav al wislanilor, care au luat numele de la fluviul Vistula, pe malul căruia s-au aşezat. Geograful Pomponius Mela, în lucrarea “De situ orbis”, scrisă în secolul I al erei creştine numeşte fluviul Istula. În secolul IV d.Hr. istoricul Ammianus Marcellinus, în “Res Gestae”, spune aceleiaşi ape, Bisula. Pe vatra Cracoviei de azi există în secolul X un târg a cărui locuitori erau terorizaţi  de un crocodil, balaur cum îi ziceau ei. Dihania avea sălaşul la hotarul târgului, într-o grotă căscată pe monticulul calcaros Wawel de pe malul Vistulei. Oamenii, plini de teamă au zis  locului din jur, Ţara Balaurului. Ducele Krak, suveranul lehiţilor, trib polonez aşezat între timp pe pământul wislanilor a dat sfoară prin ţară să găsească un viteaz care să ucidă monstrul. A reuşit un cizmar care a umplut cu sulf câteva stomacuri de berbec şi le-a lăsat la gura peşterii. Reptila le-a înghiţit şi a murit otrăvită. Krak a pus să se construiască pe Wawel un castel. Scăpaţi de fiară, oamenii se aşează în Ţara Balaurului şi întemeiază oraşul Cracovia. Scrierile medievale atestă existenţa crocodililor în Europa Răsăriteană. Au fost semnalaţi pe fluviul Vistula, în Mazovia, provincie situată la nord  de Polonia Mică, în lacurile din Mazuria, în bălţile Bielorusiei şi în râurile Rusiei. Depun mărturie că fioroasele creaturi au existat aievea Cronica Mazuriană, cronici ruseşti şi notele de călătorie ale englezului Jerome  Gorseya care a bătut drumurile Poloniei şi Rusiei între 1517-1526. Ultimul crocodil european a fost vânat în 1885 într-o mlaştină din ţinutul polonez Polesia aflat în componenţa Bielorusiei. Trofeul a fost păstrat la primăria din Minsk, capitala Bielorusiei, până în timpul războiului civil purtat între anii 1918-1921 în fostul imperiu ţarist, când este aruncat. În martie 2011 este găsit un crocodil mort într-o pădure din Mazuria. Veterinarii care au autopsiat reptila spun că a murit din cauze naturale.Moartea prin îngheţ este  naturală, dar se pune întrebarea dacă monstrul a fost abandonat de cineva, sau face parte din fantomatica specie locală! Crocodilii nu sunt unica ciudăţenie. În apele Poloniei au trăit şi sirene. Prin secolul XIII, undeva în  regiunea Mazovia, pe malul Vistulei, un bărbat numit Wars întâlneşte o sirenă. O chema Sawa. Cei doi s-au căsătorit. Urmaşii lor au întemeiat un sat pescăresc numit Varşovia. Satul devine oraşul care din 1529 găzduieşte seimul-parlamentul polonez. Din 1573 oraşul numit oficial Confederaţia Varşovia este capitala Poloniei. După lunga paranteză, revenind la Caprona şi la Edgar Rice Burroughs remarcăm că scriitorul  a rămas celebru nu pentru că a salvat de la uitare misterioasa insulă, ci pentru romanele din ciclul Tarzan, 26 publicate, 15 rămase neterminate. În 1945 s-au vândut în SUA 25 de milioane de exemplare ale cărţilor cu Tarzan. Locuitorii din Encino, oraş din California de Sud, profitând că Burroughs avea o fermă în zonă numesc ţintul din jurul urbei, Tarzania ca să atragă turiştii.Vederile cu ştampila Tarzania aplicată de oficiul poştal din Encino aveau mare căutare. În materie de spaţii geografice, Burroughs a avut imaginaţie fecundă, dar şi informaţii iniţiatice. Aventurile îl duc pe Tarzan în Pellucidar, un continent sălbatic, locuit de neamuri primitive, la care se ajunge printr-o gaură situată la Polul Sud, în Ţara Reginei Elisabeth. Întâlnim aici ecoul teoriei pământului gol.  Pal Ui Don, valea pierdută din Africa, populată de dinozauri şi de oameni maimuţă este alt tărâm fabulos cutreierat de neobositul Tarzan. Existenţa ţinutului Pal Ui Don nu poate fi negată în totalitate. Africa are misterele ei. Inspirată de cărţile lui Burroughs, cultura populară va imagina în Oceanul Îngheţat un ţinut vulcanic cald cu reptile antediluviene şi oameni preistorici, numit Luana. Luana din Arctica nu are nicio legătură cu Ţara Luanei din Munţii Buzăului. Este ciudat că substantivul luana apare în limba hawaiană, unde înseamnă bucurie. Este oare o simplă coincidenţă? Ţara Luanei a fost în vremuri imemoriale un loc al bucuriei. Acolo era Cetatea de Smarald, cu ziduri “până la cer”şi un râu a cărui apă vindeca orice beteşug, ori sănătatea înseamnă bucurie. Regina acestui ţinut era o fată pe care o chema Luana. Cetatea de Smarald, spune un text din Ţara Luanei, dăltuit pe o stâncă, a fost distrusă de un atac venit din cer. Textul redă aidoma un atac nuclear. Caprona este doar anticamera marelor mistere ale Antarcticii, legate în bună măsură de Germania. Prima expediţie antarctică germană desfăşurată între anii 1901-1903 este condusă de  Erich von  Drygalski, geolog şi geograf născut la fel ca Immanuel Kant la Konigsberg, capitala  Prusiei Orientale. A scris douăzeci de lucrări de specialitate. Acţiunea s-a finalizat cu rezultate ştiinţifice remarcabile şi cu anexiunea regiunii Ţara Împăratului Wilhelm al II-lea şi a Coastei Luitpold la Germania. Pasiunea Germaniei pentru Antarctica păleşte după primul război mondial, dar reizbucneşte în 1938. Atunci în urma unei operaţiuni a aviaţiei germane este alipită regiunea Noua Pomeranie, vecina Coastei Luitpold, iar în 1939 Berlinul cere Norvegiei să-i cedeze Coasta Prinţesei Martha pe care aceasta o luase în posesiune. Coasta Prinţesei Martha a fost primul pământ antarctic zărit în 1820 de Fabian von Bellingshausen, eveniment consemnat în cartea “Voiaj în Oceanul Polar de Sud şi în jurul lumii”.Marian Rotaru

Leave a Comment