Google

Nord Sud (XIV)

Written on:July 16, 2017
Comments
Add One

Continuare din numărul anterior. Japonezii care practică religia shinto plasează sălaşul zeilor într-o cetate de pe muntele Takamagahara la care se putea ajunge numai cu un pod plutitor pe care-l numeau Amanouki Hashi. Podul aerian era un aparat de zbor. Din antichitate japonezii, la fel ca incaşii ori chinezii, aveau aerostate cu aer cald care le permiteau să zboare. În provincia Kozuke din insula Honshu se ridică muntele Takamagahara de 1979 metri. Chiar dacă vârful este împodobit de un altar shinto, este clar că avem de a face doar cu tizul muntelui mitic! Munţii zeilor erau inaccesibili omului, ori suişul pe muntele din Kozuke se face uşor, fără a fi nevoie de poduri plutitoare. Muntele Meru unde tronează zeul hindus Brahma este un alt munte legendar căutat de geografi. Meru are 11500 de metri înălţime, spun textele sfinte şi este centrul lumii. După autorii indieni ca şi după tradiţia din insula Java, Meru este o insulă-munte din Oceanul Indian. Nicolas Roerich nota tradiţia tibetană că Meru se află la Polul Nord, ori aici facem legătura cu mărturia exploratorul Nicholas de Lynn din sec. XIV cum că Polul Nord este marcat de insula Rupes Nigra, “înaltă până la nori”! Exegeţii epopeii antice indiene Ramayana plasează Meru pe insula mitică Lanka din Oceanul Indian. Capitala insulei este cetatea Lankapura întinsă pe un platou străjuit de cei trei munţi din lanţul Trikuta. În Lanka a domnit în vechime regele Ravana, autorul unuia din primele tratate de astrologie din istoria lumii. Că exegeţii Ramayanei au ori nu dreptate nu pot spune, nimeni dintre noi nu a văzut insula Lanka! În sfârşit alţi autori cred că Meru  ar trebui căutat în Kashmir, ori în Pamir, în Tibet, ori în ţara misterioasă numită Jambunad. Taina muntelui Meru pare de nerezolvat, mai ales că, spune legenda, nu poate fi văzut de oricine. Cel mai important candidat la gloria de a stăpâni muntele Meru este Tibetul. În nordul ţării, scria Sven Heddin sunt munţi mai înalţi decât Everestul şi pe care europenii nu-i cunosc. Oricum  legenda muntelui sfânt al hinduşilor, Meru, poartă ca oricare alta un adevăr pentru noi nedesluşit!

Amiralul Richard Byrd nota că în Ţara Reginei Elisabeth din Antarctica s-ar afla o oază înconjurată de gheţurile veşnice şi că în acea oază se deschide o trecere în lumea din interiorul Pământului. Informaţia apare în jurnalul nepublicat al amiralului. În antichitate nu exista secretomania din zilele noastre. Astfel mitologia greacă enumera numai în istmul Corint, şase peşteri care duc în lumea subterană! Se pare că în Antarctica ar exista şi alte oaze neştiute. Oazele polare sunt teritorii cu climă blândă, acoperite de vegetaţie, unele sunt chiar împădurite, cum arată fotografii luate din satelit. Eroii romanului “Sfinxul gheţurilor” scris de Jules Verne ajung pe continentul antarctic. Îl găsesc lipsit de zăpezile veşnice, cu relief frământat şi cu sol stâncos. Traversează Antarctica de la Vest la Est navigând printr-o strâmtoare marină care taie continentul. Un secol mai târziu s-a constatat cu mijloace moderne că pe sub calotă trece o strâmtoare ce desparte blocul continental, legând Atlanticul de Pacific. Jules Verne în secolul XIX nu putea şti această realitate decât din scrieri oculte. Pe harta lui Piri Reis, amiral turc din sec. XVI, Antarctica este reprezentată fără calotă glacială, iar ţărmurile sunt conturate corect, aşa cum sunt ele sub gheaţă. Harta a fost descoperită în 1929, la 24 de ani după moartea lui Verne. Romancierul, cât şi amiralul s-au inspirat pare-se din aceeaşi sursă bibiografică obscură şi foarte veche. La sud de Magelania, în 1721, navigatorul italian Caproni zăreşte o insulă cu faleze înalte, stâncoase. O numeşte Caprona. Scriitorul american Edgar Rice Burroughs plasează în Caprona acţiunea a trei dintre romanele sale, „Pământul uitat de timp”, „Oamenii uitaţi de timp” şi „În afara timpului”. Burroughs descrie insula ca o depresiune întinsă, înconjurată de munţi înalţi de 1500 de metri care o separă de ocean. În centru este un lac mare, alimentat de numeroase râuri. Din lac se ridică câteva ostroave, dintre care două, situate in mijlocul apei, le depăşesc substanţial ca mărime pe toate celelalte. Ferită de aerul rece din Antarctica, depresiunea are clima caldă, flora şi fauna antedeluviană. Caprona este un muzeu etnografic. În centrul insulei trăiesc hoarde de oameni maimuţă, iar mergând către margini sunt întâlnite triburi de oameni primitivi tot mai evoluaţi biologic. Greu de spus dacă imaginaţia scriitorului a lucrat singură, sau a fost ajutată de informaţii oculte provenite de la vechii corăbieri!  Caproni a scris o carte despre călătoria sa unde face referire la  insula descoperită în Oceanul Austral. Din păcate cele mai multe exemplare au fost adunate de agenţii Inchiziţiei şi distruse. Caproni a cărui nume întreg nu se cunoaşte, s-a amestecat în intrigile politice din Statele Papale. Aventura l-a costat libertatea şi viaţa. Probabil a supărat cumplit guvernul de la Roma, dacă până şi numele i-a fost şters din documente, iar cartea a fost condamnată odată cu autorul. Se pare că exploratorul James Cook a citit totuşi jurnalul lui Caproni şi a dorit să găsească Caprona crezând  că insula ar fi avanpostul legendarului continent Terra Australis. Căutarea lui Cook a fost zadarnică, dar graţie Capronei, Cook este primul european ajuns în apele  Antarcticii. James Cook a lăsat un jurnal de călătorie editat de fiul său, carte care de 250 de ani are succes de librărie. Prezenţa saurienilor în descrierile lui Burroughs nu înseamnă obligatoriu o notă de fantastic. Balaurii, de fapt dinozaurii, sunt prezenţi în toate mitologiile  şi în cronicile medievale. Un exemplu îl oferă insula italiană Monte Cristo făcută celebră de Alexandre Dumas-Tatăl prin romanul „Contele de Monte Cristo”. Eroul cărtii, Edmond Dantes, a găsit pe insulă comoara uriaşă care-l va face unul din cei mai bogaţi oameni ai Europei. În secolul V Sfântul Mamilian de Palermo părăseşte Sicilia fugărit de vandali. S-a refugiat pe insula Monte Cristo unde înfiinţează o mănăstire. George Dennis scrie în cartea “Călătorie în Sicilia” că Sfântul a fost nevoit să ucidă un balaur ce hălăduia pe coclaurile insulei. Urma balaurilor o găsim şi în arhipelagul veneţian Murano. Arhipelagul este alcătuit din cinci insule în suprafaţă totală de 117 hectare. În Mesopotamia antica se exploata un fel de sticlă lichidă numită murină, din care se confecţionau vase fine. Cum zăcământul s-a epuizat, meşterii din insule au căutat să o obţină artificial. Au creat până la urmă un cristal foarte valoros. De la murină vine numele arhipelagului, patria celebrelor oglinzi şi cristale a căror secret de fabricaţie a fost păstrat cu străşnicie întregul ev mediu. Locuitorii nu aveau voie să părăsească insulele ca să nu trădeze meşteşugul. Evadarea era pedepsită cu moartea. Drept compensaţie, Murano a avut autonomie în cadrul statului veneţian, a primit în administrare cartierul Santa Croce de pe continent, a avut stemă, drapel, monedă şi legi proprii,  locuitorii erau cu toţii nobili, cu drept de a purta arme şi de a se căsători cu fetele seniorilor veneţieni. Primarul din Murano cu  atribuție de şef de stat, conducea republica asistat de un consiliu alcătuit din capii familiilor, 500 la număr. Economia înfloritoare a permis muranezilor să construiască trei insule artificiale, două, Serenella Sacca şi Sacca San Mattia în arhipelagul lor, a treia, Insula Nouă, pe ţărmul localităţii Santa Croce. În Murano sunt manăstirile Santa Maria, Santo Donato şi Sfântul Mihail. Santo Donato are în păstrare oasele unui balaur ucis în secolul IV de Sfântul Donatus. Din păcate resturile reptilei sunt îngropate sub un valoros mozaic bizantin şi nu pot fi cercetate. Mănăstirea Sfântul Mihail l-a găzduit pe cartograful Fra Mauro, care la 1450 a reprezentat pentru prima dată Bârladul pe o hartă a lumii. Învinsă de Napoleon, republica Veneţia dispare la 17 octombrie 1797. Faţă de Murano împăratul francez a fost mai  îngăduitor. Arhipelagul  păstrează autonomia internă, atât că pierde administrarea cartierului Santa Croce şi a Insulei Noi. Printr-un decret dat de Musolini la 30 decembrie 1923, aplicabil din prima zi a anului  următor, republica Murano este desfiinţată. Locuitorii s-au revoltat, urmează două luni de incidente între muranezi şi poliţia italiană. În cele din urmă administraţia numită de Roma preia conducerea insulelor la 1 martie 1924.Marian Rotaru

Leave a Comment