Google

Nord Sud (XII)

Written on:July 3, 2017
Comments
Add One

Continuare din numărul anteriorÎn provincia Finmark din nordul Norvegiei trăiesc două popoare mărunte de vânători şi pescari, kwenii şi finezii de pădure. Obârşia acestora trebuie căutată în provincia finlandeză Tavastia, susţin istoricii, deşi după tradiţie baştina lor ar fi ţara mitică Kvenland. Prin Laponia umblă birkalii, un popor de comercianţi nomazi originar din Bjarmaland. Norvegia alipeşte Bjarmalandul în 1942. Aparent a fost un nonsens, Bjarmalandul este o ţară mitică, deci inexistentă în geografia reală. A existat totuşi o logică. Istoricii norvegieni susţin că Bjarmalandul era localizat în peninsula Kola şi ca urmare acest teritoriu rusesc trebuie alipit Norvegiei. Încă din 1860 ţăranii norvegieni se aşezaseră în ţinutul Tsypnavolok din Kola. Guvernul ţarist le-a dat autonomie şi dreptul de a avea legături cu patria mamă. Libertatea coloniştilor este abolită în 1930 de sovietici, iar în 1940 norvegienii sunt trecuţi la colhoz şi începe rusificarea. Azi  supravieţuieşte un singur cătun norvegian. Pământurile fantomă nu sunt deloc rare în Marele Nord. Unele au fost văzute în ultimul secol, altele adăugate geografiei de legendele medievale. În expediţia din anii 1894–1897 Frederick Jackson descoperă în vecinătatea arhipelagului Franz Josef, insulele Albert Edward şi Harmsworth. Prima poartă numele viitorului rege englez Edward al VII-lea, pe atunci principe a Ţării Galilor, iar a doua numele editorului Harmsworth de Northcliffe, finanţator al expediţiei. Pentru cărţile de călătorie pe care le-a scris: “Ţara Îngheţată”, “O mie de zile în Arctica” şi “Prin ţinuturi necunoscute”, Jackson a primit premiul Societăţii de Geografie a Franţei şi titlul de cavaler al Ordinului Sfântul Olaf, dat de regele Norvegiei. În 1931 Harmsworth şi Albert Edward sunt căutate zadarnic, nu vor mai fi găsite. Jacquet este o insulă descoperită în Arctica de britanici. În 1895 englezii au vrut să instaleze pe  Jacquet un releu de cablu telefonic, dar insula dispăruse. Oficial cele trei insule încă încă aparţin Angliei. Eroii vikingi mergeau în Muspel, tărâmul de foc, Nifl, tărâmul de gheaţă sau în Niflhel, tărâmul rece. În Muspel erau vulcani activi, răcorosul Niflhel era acoperit de tundră, iar Nifl de gheţuri veşnice. În Nifl erau două râuri îngheţate, deci tărâmul era într-adevăr o insulă şi nu un iceberg pe care să-l fi confundat vikingii. În epopeea         islandeză Edda apar ca locuri geografice Jotunheimr, ţara uriaşilor jotnar, Svartalf-ţara piticilor negri şi răi, Vanatara locuită de magi, sau Alf-ţara zânelor. Scriitorul norvegian Asmund Vinje susţine că uriaşii jotnar chiar au existat şi trăiau într-un ţinut din munţii Norvegiei, iar islandezii cred că giganţii au fost cei dintâi locuitori ai ţării lor. Elfii,               oameni de frumuseţe angelică care populau pădurile şi dwarf-piticii din ţara Nidavelir, asemănători gnomilor, piticii subpământeni din folclorul celt sunt nelipsiţi din mitologia nordica. Adam de Bremen scria în “Faptele episcopilor din Hamburg” că a vizitat o ţară a femeilor locuită de amazoane. Ciudat, dar povestea are un corespondent asiatic  în legenda chinezilor despre acea ţară a femeilor ascunsă în deşertul din Sin Kiang. Amazoane erau şi blondele walkirii care duceau pe caii lor înaripaţi vitejii căzuţi în luptă spre cetatea cerească Walhala, locul unde îi aştepta o viaţă de plăceri. Walhala era capitala Asgardului, tărâmul zeilor aesir peste care domneau Odin, zeul suprem al vikingilor şi soţia sa Frigga. Numele războinicilor aesir, aminteşte magii asuri din mitologia Indiei, ori asurii sunt ausonii din Carpaţi, strămoşii noştri care au colonizat India. În Asgard se află Urd, fântâna vieţii veşnice, palatul Gladsheim unde se întâlnesc la sfat zeii şi  palatul Vingolf, casa zeiţelor. Spaţiul terestru este unit cu Asgardul prin yggdrasil-arborele lumii şi prin Bifrost, podul de lumină asemuit unui curcubeu. Bifrost, unica cale de intrare în Asgard se termină la Himinbjorg, reşedinţa zeului Heimdallr, paznicul tărâmului ceresc. Despre Heimdallr se spune că a fost conceput de nouă mame, toate femei uriaş, iar tată i-a fost Aedir, zeul mării. Heimdallr păzea ca uriaşii să nu invadeze Asgardul. Uriaşii, fiii extratereştrilor, ai Oamenilor din Cer făcuţi cu pământencile cum spune Biblia, conştientizau originea cosmică şi reclamau Asgardul ca moştenire. Heimdallr păzea Asgardul doar de uriaşi, pentru că oamenii oricum nu puteau intra în cetatea cerească fără voia zeilor, erau prea slabi. În saga Gylfaginning este povestită încercarea nereuşită a regelui suedez Gylfi de a găsi calea spre Walhalla. După multe peripeţii drumeţul ajunge într-un oraş   minunat, dar care se dovedeşte o iluzie şi nicidecum mândra cetate din Asgard. Multe legende sunt alegorii izvorâte din neştiinţa omului vechi. Putem imagina Asgardul ca o lume cosmică, caii walkiriilor ca navete spaţiale, iar podul Bifrost, ca o instalaţie de teleportare. În enigmatica Ţară a Femeilor exista o bază extraterestră, iar walkiriile erau de fapt ispitele nepământene, la fel ca huriile din Raiul musulmanilor, care-i îndemnau pe războinici să moară în luptă. Poate că trupurile lor foloseau străinilor din altă lume la cine ştie ce experienţe. Basme, am spune noi cei de azi!

Într-adevăr basmele spuse copiilor fac trimitere la tărâmuri îndepărtate în timp şi spaţiu. Acolo, “odată ca niciodată” s-au petrecut fapte minunate, dar atât de demult încât par că nu au existat vreodată. Ele totuşi au fost, la fel ca şi ţările minunate unde ne poartă basmul, pentru că “de nu ar fi nu s-ar mai povesti”. Ţăranii din satele noastre credeau cu tărie că toate poveştile sunt adevărate. Au existat cu adevărat cred ei, Ţara Împăratului Roşu, Ţara Împăratului Verde, ori Ţara Zmeilor. Au dreptate. Iată ce dezvăluie autorul Gheorghiţă Ciocoi într-un articol “Lumea Credinţei”! Pe un munte stâncos de lângă râul Lomul Negru din Moesia, la sud de Dunăre, exista cu un mileniu în urmă capitala unui imperiu românesc ai cărui suverani purtau numele generic de Împăratul Roşu pentru că aveau haine roşii, asemenea împăraţilor bizantini. Era acea purpură imperială extrasă din melcii de mare din specia murex. Marii producători de purpură erau Fenicia, coasta Libanului de azi şi cetatea grecească Colophon din regiunea Ionia, Asia Mică. Ţaratul românesc este cucerit de turci în 1388. Locuitorii din capitala Împăratului Roşu migrează către nord. O parte din ei înfiinţează pe malul Dunării, oraşul Roşi-Ruşi, numit mai târziu cu bulgarizatul Ruse. O altă parte ajung mai la nord, în câmpia Burnasului, pe malul râului Vedea, în Teleorman- Pădurea Nebună de stejari, unde fondează târgul Roşiorii de Vede. De la un Împărat Roşu, de la fiica sa Maria şi de la sultanul turcilor, Verde Împărat, au plecat basmele care erau deliciul copiilor pe vremea când copii aveau copilărie! Astăzi  tinerii părinţi fac o greşeală fenomenală să nu citească copiilor basme. S-a uitat din păcate de Ion Creangă, de Petre Ispirescu, de Legendele Olimpului, de fraţii Grimm, în schimb copii butonează jocuri electronice. Rezultatul catastrofal se vede. Se ridică generaţii egoiste, fără sentimente, generaţii dezrădăcinate, atrofiate sufleteşte care nu preţuiesc lectura, cultura, ştiinţa, nu au curiozitatea cunoașterii.  Istoricii ar trebui să se aplece asupra basmelor şi legendelor pentru că ascund realităţi de demult. În zadar găsesc arheologii cioburi în pământ dacă nu le află povestea şi apoi majoritatea artefactelor vechi s-au pierdut. La Sinaia s-au descoperit în 1875 cu ocazia construirii castelului Peleş, una din arhivele regale ale Daciei. Interesant este că arhiva a fost depozitată chiar pe locul unde se va înalţa reşedinţa regală a României! Textele erau scrise pe tăbliţe şi redau întâmplări din vremuri de demult. Personajele acelor întâmplări se regăsesc în basmele noastre, ceea ce arăta că acestea au plecat de la evenimente reale. Tăbliţele de la Sinaia sunt comentate în “Tainele tăbliţelor de la Sinaia”, “Tezaurul dacic de la Sinaia”, “Cronica apocrifă pe plăci de plumb”, lucrări scrise de Adrian Bucurescu,  Dumitru Manolache şi Dan Romalo. În peşterile Carpaţilor sunt texte vechi scrise în vremuri când nu se născuse civilizația sumeriană, arată Cornelia Velcescu în lucrarea “Inscripţii rupestre din Munţii Carpaţi”. Marian Rotaru

Leave a Comment