Google

Nord-Sud I

Written on:April 19, 2017
Comments
Add One

Europa este mărginită la nord de întinsul arhipelag Spitsbergen, muntos şi acoperit de tundră. Insulele au aparţinut Danemarcei până în 1814, după care o vreme trec în administraţia comună a Norvegiei şi Suediei. În 1925 se încheie un tratat care dă arhipelagul în stăpânirea Norvegiei ca posesiune autonomă, dar cu dreptul statelor semnatare să aibă propriile colonii. La data tratatului în insule deja existau implantări străine. Au semnat acordul Norvegia, Suedia, Finlanda, Marea Britanie, Danemarca, SUA, Japonia, Olanda, Belgia, Germania. România, Franţa Italia, Spania şi Polonia. Anglia a semnat şi pentru: Irlanda, Canada, Australia, Noua Zeelandă şi Africa de Sud, dominioanele sale care în 1925 aveau independenţă formală,  suverane fiind abia din 1927. Arhipelagul este locuit sezonier de pescari şi vânători norvegieni şi pomori. Pomorii sunt o etnie din Rusia împământenită pe ţărmul Mării Albe, în peninsula Kola. Insula Amsterdam din arhipelag a aparţinut Olandei. Olandezii au înfiinţat pe insulă cea mai nordică aşezare europeană, Seerenburg, centru pentru vânătoarea şi prelucrarea balenelor. Insula este preluată de Norvegia în 1973. Coloniile străine din Spitzbergen aveau în principal scopul de a valorifica zăcămintele de huilă. Rusia interesată de aceste exploatări a cumpărat în 1927 de la Suedia coloniile  Pyramiden, Grumant şi Coles Bay, iar de la Olanda în 1932 colonia Barentsburg. Suedia a păstrat centrul minier Sveagruva. În Barentsburg ruşii au găsit petrol. Acum ar vrea să exploateze petrol şi gaze în marea teritorială a arhipelagului, dar Norvegia se opune. În 1917 Anglia renunţă la colonia minieră Advent, aceasta fiind alipită aşezării norvegiene Hiorthhamn. Polonia are în Spitsbergen staţiile meteo Hornsundet şi Polar, iar China, aderată ulterior la tratat, staţia Râul Galben. Oraşul Ny Alesund şi staţia de  cercetări Eiscart sunt condominii ale membrilor tratatului, dar cu administratori numiţi de guvernul norvegian. În 1896 Norvegia înfiinţează centrul turistic Hotellneset cu hotel şi oficiu poştal de unde turiştii cumpărau ilustrate cu ştampila Spitzbergen, dovadă că au fost la capătul lumii. SUA au avut colonia Longyearbyen dezvoltată în jurul unei mine de cărbune. Aşezarea poartă numele fondatorului, industriaşul John Longyear. Norvegia răscumpără colonia în 1916. Fosta aşezare americană va îngloba staţiunea Hotellneset şi în 1925, ridicată la rang de oraş norvegian, devine capitala arhipelagului. La Longyearbyen are sediul guvernatorul arhipelagului, numit de regele Norvegiei. Scriitorul Radu D. Rosetti a vizitat Longyearbyen şi Hotellneset în 1909 şi lasă mărturia în cartea “La capătul Pământului.Note de călătorie”. Inventatorul român Basil Assan, participant la expediţia polară norvegiană din anul 1896, descoperă în arhipelagul Spirzbergen trei noi insule. Le numeşte Regele Carol, Prinţul Carol şi Prinţul Ferdinand şi le ia în posesia României. Bucureştiul a semnat tratatul Spitsbergen datorită acestor insule, dar le va ceda Norvegiei şi în continuare va rămâne doar formal membru al tratatului. Expediţia din 1896 este relatată de Assan în “Buletinul Societăţii Regale Române de Geografie”. În Spitzbergen a făcut cercetări exploratorul şi savantul Teodor Gheorghe Negoiţă. În 2011 exploratorul moare în circumstanţe ce ridică semne de întrebare şi despre care am scris în “Informatorul Moldovei”. A lăsat nepublicate o carte de călătorie în Groenanda şi Spitsbergen, un volum dedicat exploratorilor polari români şi o lucrare despre pigmeii din Congo. Vikingii au descoperit în Arctica un arhipelag mare, pe care l-au numit Svalbard, adică Ţărmuri Reci. În cronicile islandeze din sec. X arhipelagul este descris amănunţit şi se observă că Svalbardul vikingilor nu seamănă cu Spitsbergen. Svalbartul nu avea acei Munţi Ascuţiţi-Spitsbergen, în norvegiană! Cele două arhipelaguri sunt diferite, deşi istoricii norvegieni susţin contrariul. Alţii cred că Svalbardul ar fi insula Jan Mayen din Marea Groenlandei. Jan Mayen, posesiune norvegiană, este o insulă izolată, modestă ca suprafaţă şi nicidecum un arhipelag de întinderea Irlandei! Jan Mayen este pentru norvegieni teren de vânătoare, au o staţie meteo şi cariere de prundiş folosit la fabricarea prafului de piatră. Între Jan Mayen şi Groenlanda a existat o insulă, scrie Horia Matei în “Enigmele Terrei”, vizitată de pescari, dar care a dispărut şi a fost ştearsă de pe hartă. Nici acest  uscat nu putea fi Svalbardul vikingilor. Arhipelagul Svalbard este o enigmă şi nu-i singura din Arctica. În cartea “Oamenii nordului”, Florica Lorint redă povestea vikingului plecat din Groenlanda şi ajuns în Norvegia mergând numai pe uscat. În ţinutul străbătut creştea destulă iarbă pentru capra pe care o avea vikingul şi care-i dădea laptele pentru hrana zilnică. Pe  hartă vedem că între Groenlanda şi Norvegia nu-i decât oceanul. Atunci pe unde a călătorit eroul nostru?

Vikingii credeau că în Arctica sunt insule cu climă caldă, acoperite cu păduri. În afara faptului că nu se ştie despre ce insule ar fi vorba, relatarea nu-i chiar fantastică. Islanda bunăoară a avut cândva păduri. Din acestea rămăsese în evul mediu doar un crâng de scoruşi lângă Reykjavik, capitala ţării. Scoruşii erau consideraţi sacri şi cine rupea o ramură era eviscerat. Exploratorul norvegian Fridtjof Nansen a crezut în existenţa acelor pământuri calde din Oceanul Îngheţat. Le-a căutat, nu le-a găsit, sau cel puţin nu le aminteşte în niciuna dintre cele 14 cărţi în care îşi povesteşte călătoriile. Vikingii spuneau că la Polul Nord există o gaură prin care curge în ocean un fluviu cu apă dulce. Fluviul vine dintr-un ţinut subteran luxuriant cu păduri de pomi fructiferi şi butuci de vie cu struguri uriaşi. Ţinutul era locuit de oameni blonzi şi înalţi, a căror capitală era un oraş ciclopic din piatră. Într-adevăr, pescarii  întâlnesc pe oceanul boreal trunchiuri de copaci exotici şi sloiuri de apă dulce îngheţată venite din nord. În 1854 doi pescari norvegieni, Olaf Jansen şi tatăl său, pornesc spre nord atraşi de legenda vikingilor. Dincolo din insulele Spitzbergen călătorii au intrat într-o zonă acoperită de negură, dar au dibuit până la urmă gura fluviului şi au intrat în ţinutul subteran. După doi ani se întoarce în Norvegia numai Olaf. Tatăl murise tras în adânc de un iceberg care s-a prăbuşit peste barca lor. Olaf este acuzat de crimă. După ce povesteşte anchetatorilor periplul în paradisul din extremul nord este declarat nebun. Stă 24 de ani în ospiciu şi scapă abia după ce sfătuit de medicul curant, retractează cele declarate. La eliberare era sărac, toată averea o luaseră rudele. A muncit 28 de ani pe un vas la pescuit rechini de Groenlanda. Rechinii de Groenlanda nu au aparat urinar. Elimină urina în corp şi au carnea otrăvitoare. Norvegienii taie carnea rechinilor în bucăţi, o ţin îngropată sub pietriş câteva luni, apoi o usucă într-o magazie întunecoasă şi aerisită alte câteva luni. În final carnea devine comestibilă, dar miroase a amoniac. La gusturi ciudate primii sunt eschimoşii. Ei savurează            capetele de somon înfăşurate în iarbă şi lăsate la putrezit sub pământ câteva săptămâni. Indienii din Anzi cresc cobai cum creştem noi iepurii şi–i mănâncă prăjiţi în ulei cu garnitură de cartofi fierţi. În 1908, când a implinit 90 de ani, Olaf pleacă în California cu banii strânşi din pescuitul rechinilor. Aici întemeiază o fermă de vite şi  publică jurnalul călătoriei în lumea subterană. Povestea lui Olaf va inspira romanul lui Willis Emerson, “Zeul Furtunii”. Olaf a notat câteva cuvinte ale locuitorilor din subteran şi se pare că au graiul asemănător sanscritei. Vorbeau poate ariana, limbă din care se trage sanscrita. Spaţiul subteran unde ajunsese Olaf era deci patria arienilor. Povestea se leagă cu cea ce se spune în India că în peşterile Himalaiei ar trăi nagaşii, popor de oameni blonzi coborâţi din stele. În anii interbelici germanii susţineau că arienii pe care-i considerau strămoşii direcţi, se trag din seminţia nagas. Vedem potrivirea între legenda indiană şi blonzii îngeri damnaţi din scrierile biblice, răsculaţi contra Divinităţii şi ca pedeapsă aruncaţi din cer, sub pământ. Marian Rotaru

Leave a Comment