Google

Nălucile (XX)

Written on:January 29, 2018
Comments
Add One

Societăţile egalitariene bazate pe precepte religioase, pe socialismul utopic ori pe marxism, completează tabloul nălucilor geopolitice. Mihai Eminescu deşi critica inechitatea socială în poezia “Împărat şi proletar” era de părere că “egalitatea nu există decât în matematică”, prin urmare egalitarismul social este o utopie. Alexis de Tocqueville scria că “democraţia şi socialismul nu au în comun decât cuvântul egalitate, dar în vreme ce democraţia caută egalitate în libertate, socialismul caută egalitate în restricţii şi supunere”. Din păcate în România de azi sunt mulţi nostalgici ai bolşevismului, avantajaţi de neştiinţa celor din jur şi de nimicnicia unei societăţi mafiote aservită străinilor! Este bine totuşi de luat aminte la ce spunea autorul Tryon Edwards: “Cel ce nu-şi schimbă niciodată opiniile şi nu-şi corectează greşelile nu va fi niciodată înţelept”. Ideea societăţii comuniste nu-i nouă. Abdulah Pescarul, erou din poveştile celor “O mie şi una de nopţi” ajunge în peregrinările sale pe fundul mării la oamenii amfibie. Aceştia trăiau în egalitarism: goi, fără avere personală, fără ierarhie socială. Nuditatea practicată în dispreţ pentru bunurile lumeşti şi pentru totala comuniune cu natura o găsim în mitologia românească la blajini, înţelepţii locuitori ai lumii subterane, la yoghini, în cultul wicca, la asceţii sadhu şi la călugării religiei jain din India, în comunităţile de hippies. Eroul romanului popular arab “Aventurile lui Bulukya” tot căutând iarba nemuririi cutreieră planete îndepărtate, romanul este precursor al genului SF, dar ajunge şi pe fundul mării. La fel ca Abdulah, Bulukya întâlneşte oamenii amfibie fără averi şi fără conducători, trăind într-o democraţie directă asemănătoare aceleia din falansterurile gândite de socialiştii utopici.

Evemero din Mesina, un negustor grec din sec. IV î. Hr., ajunge pe insula Pancaia din Marea Roşie. Aici negustorul este oaspetele cetăţii Panca, capitala insulei, oraş prosper locuit de emigranţi indieni, sciţi şi cretani. Proprietatea asupra pământului, sclavilor şi a mijloacelor de producţie era devălmaşă. Viaţa era dusă în comun, mesele erau gătite şi servite la un loc, dar totuşi colectivismul din Panca nu înseamnă egalitarism. Societatea era împărţită în trei caste: a preoţilor, militarilor şi agricultorilor. Conducerea o aveau trei magistraţi asistaţi de preoţi. Lumea rurală a Pancaiei era populată de trei popoare de păstori supuse şi tributare cetăţii: pancheii, oceaniţii şi doii-poate daoii, numele dat de greci, dacilor. De la cele trei neamuri vine numele muntelui Olimpus Trifilio care se înălţa din câmpie nu departe de Panca. Pe platoul de pe vârful muntelu, spune Evemero, exista un templu închinat lui Zeus. Lăcaşul adăpostea o stelă din aur pe care erau înscrise cu hieroglife egiptene datele de naştere, genealogia şi faptele zeilor. Toţi, inclusiv Zeus, stăpânul zeilor, erau prezentaţi ca personaje din istoria Pancaiei. Dacă am avea acea stelă, istoria străveche a lumii ar trebui rescrisă. Din păcate nu o avem şi inclusiv cartea scrisă de Evemero în trei volume, “Istoria Sacră”, s-a pierdut. Insula Pancaia, despre care Evemero spunea că făcea parte dintr-un arhipelag, nu a putut fi identificată de geografia modernă şi este  considerată azi ca fiind un pământ mitic. Referiri la “Istoria Sacră” apar în “Istoria” lui Diodor scrisă în sec. I î. Hr. şi în “Cronicile” lui Eusebiu din Cezarea, autor din sec. IV. În romanul “Utopia” publicat de filosoful englez Thomas Morus în 1515 se povesteşte că un corăbier, Raphael Hythloday, ajunge pe o insulă numită Utopia şi a cărei capitală era oraşul Amaurote. Utopia vine de la grecul ou-topos, adică niciun loc ori prin această denumire Morus a vrut să arate că insula din roman este pur imaginară. Societatea în care trăiau locuitorii Utopiei prefigurează comunismul. Nu exista proprietate privată, nimeni nu putea exprima păreri politice decât în forum, iar acele păreri nu trebuiau să pună în discuţie organizarea socială, altminteri risca pedeapsa cu moartea. Spre deosebire de puterile comuniste contemporane: URSS sau China, Utopia nu încerca să impună orânduirea sa în insulele vecine: Tallstoria, Nolandia şi Aircastle, ci dimpotrivă trăia în bună înţelegere cu locuitorii acestora. Tot spre deosebirea de marxismul ateu, societatea Utopiei era religioasă şi tolerantă în privinţa religiei. Oricine putea avea confesiunea lui, important era să creadă în Dumnezeu şi în viaţa după moarte. Ateii erau marginalizaţi şi priviţi cu suspiciune.  În anul 1626  alt filosof englez, Francis Bacon, publică  romanul “Noua Atlantidă”. În roman se spune că o navă englezească ajunge pe insula Bensalem din Pacific. Insularii nu aveau proprietate privată şi nici libertate de opinie. Elita din Bensalem se ocupa cu cercetarea ştiinţifică, activitate privită ca un scop în sine. Mai mult, elita trimitea în străinătate pe aşa zişii negustori de lumină, agenţi secreţi însărcinaţi să facă spionaj tehnologic şi să cumpere cărţi pe care să le aducă acasă. Bărbaţii care nu făceau parte din elită erau castraţi după ce procreau un copil. Este cel mai teribil aspect din romanul lui Bacon. Bărbaţii castraţi nu mai sunt combativi, deci nu mai prezintă pericol pentru clasa dominantă. Devin nişte roboţi biologici, supuşi, fără dorinţe, fără ambiţii, dedicaţi doar muncii. Taurul este luptător neînfricat, pe când boul trage supus la plug şi primeşte cu stoicism biciul stăpânului. Bacon a fost rozacrucian ori rozacrucienii sunt cei care la finele sec. XVII îşi vor zice masoni. Nu au nicio legătură cu masoneria antică patronată de zeiţa Isis, ei sunt falşii masoni, grupare care a pus gând rău lumii. Romanul avertizează privitor la ce se pregăteşte omenirii într-un viitor tot mai apropiat de noi. “Noua Atlantida” reia ideea din cartea “Descrierea Republicii Christianopolis” publicată în 1619 de un alt rozacrucian, germanul Johann Andreae! În Iaşiul şi Galaţiul interbelic se pripăşise secta scapeţilor venită din Rusia. De acolo fuseseră alungaţi ca duşmani ai omenirii.  Bărbaţii scapeţi erau castraţi după ce soţia năştea un copil viabil. Operaţia se făcea în văzul comunităţii şi era prilej de sărbătoare. Totul se încheia cu un praznic. Se spune că bărbatul primea atunci pecetea împărătească. După scoaterea soţului din uz, femeile duceau viaţa sexuală cu amanţi de orice naţie ori credinţă. Amantul trebuia să se lase castrat după ce iubita năştea un copil sănătos. Dacă fugea era căutat, iar odată prins era castrat, apoi ucis. Nici preoţii scapeţilor nu scăpau. Presa anilor 1990 relata cazul unui preot din anii 1930 care a primit de la comunitate două soţii tinere de 14 ani. A fost castrat după ce amândouă au născut câte un copil apt de viaţă. În ciuda aparenţei creştine scapeţii sunt supuşi acelor valori care le-au călăuzit pe amazoane, femeile războinic, bune călăreţe, trăitoare în Sciţia adică în stepa Donului. Amazoanele, fiicele lui Ares, zeul războiului născut în Dacia, erau ştiute ca ucigaşe de bărbaţi. Ucideau prizonierii, chiar dacă aveau cu unii mai întâi relaţii sexuale. Singurii cruţaţi erau gargarii, membrii unui trib format numai din bărbaţi. Cu ei zămisleau copii o dată pe an. Fetele deveneau amazoane, iar băieţii la 7 ani erau triaţi. Cei necorespunzători fizic erau ucişi, ceilalţi trimişi la gargari să le perpetueze spiţa. Din nişte băieţi scăpaţi nu ştie cum se trag nomazii sauromaţi. Ca urmaşi ai amazoanelor bărbaţii sauromaţi erau buni călăreţi şi supuşi femeii, trăiau în matriarhat, femeia era capul familiei. Napoleon Săvescu spune în cartea “Pelasgii” că din sauromaţi se trag nomazii gepizi care la rândul lor sunt înaintaşii secuilor, iar Eugraf Savaliev scrie în “Istoria cazacilor” că  gargarii sunt strămoşii cazacilor de pe Don. Scapeţii erau birjari şi tot birjari erau muscalii din Bucureştiul interbelic, altă sectă rusească, amintită de Tudor Arghezi în volumul “Cu bastonul prin Bucureşti”. Trăiau în clanuri. Cu lumea exterioară comunicau cât era strict necesar. Nu existau căsătorii mixte între muscali şi alte neamuri. Fiecare clan avea o casă comună, de formă pătrată, care ascundea o grădină interioară cu flori şi stupi de albine. Grajdurile de cai şi remizele cu atelaje erau la stradă. În jurul grădinii interioare se înşirau locuinţele de familie. La pubertate fetelor li se extirpa sânul drept, ca la amazoane. Descendenţa muscalilor din amazoane este trădată nu numai de năravul extirpării sânului la femei, ci şi de faptul că sunt originari din vechea Sciţie, că trăiau de pe urma cailor şi de pasiunea pentru flori. Marian Rotaru

Leave a Comment