Google

Nălucile (XVIII)

Written on:January 16, 2018
Comments
Add One

“Suntem călători buni şi emigranţi proşti: nostalgia ne calcă pe urme” spunea scriitoarea Isabel Allende. De aceea emigranţii caută să reinventeze mediul de acasă în patria de adopţie. Aşa de exemplu unii dintre sclavii negri aduşi în Guyane, Jamaica, Haiti, Cuba, Porto Rico, Santo Domingo, sau Mato Grosso, au fugit în junglă şi au revenit la viaţa tribală africană. Albii le-au zis marooni. Maroonii de azi trăiesc în pădure ca strămoşii lor, ignoră lumea din jur şi    ascultă numai de marele bărbat, căpetenia tribului. În 1795 Ceylonul devine colonie britanică, dar mai înainte insula fusese olandeză. Sub stăpânirea britanică, puţinii olandezii rămaşi s-au încăpăţânat să reziste. Au reușit. Un mic grup etnic olandez supravieţuieşte în Ceylon. Fiind populaţie citadină, olandezilor din Ceylon li se spune burgheri de la burg-oraș.  În anul 1845 cantonul elveţian Glarus cumpără 12000 de hectare de teren în statul american Wisconsin și înfiinţează colonia Noul Glarus. Elveţienii fac să rodească pământul sălbatic şi-l apără de nepoftiţi. În 1901 Noul Glarus este încorporat Statelor Unite şi inclus în comitatul Green al statului Wisconsin, dar anexiunea este formală de vreme ce locuitorii aparţin spiritualităţii elveţiene, deşi între timp au devenit anglofoni. Steagul elveţian flutură peste tot, casele cu jardiniere la ferestre sunt în stil chalet, în pensiuni se mănâncă ca în Elveţia: pâine zopf, cartofi roscht, cârnaţi kalberwurst, găluşte spaetzli, cozonac stolle, oamenii joacă jass, un fel de pocker elveţian, Noul Glarus vinde vin din fructe de pădure, brânză şi bere fabricate după metode elveţiene. Diverse festivaluri valorifică folclorul local. Colonia Noul Glarus este patria scriitorilor Herbert Kubly şi John Luchsinger. În 1840 emigranţii veniţi în California din cantonul Neuchatel fondează colonia Noua Elveţie. Ei au plantat primele vii din California. Noua Elveţie este acum americanizată, dar tradiţia viticulturii a rămas şi oraşul furnizează o parte din apreciatul vin californian.

Poporul evreu se împarte în două ramuri foarte diferite ca origine etincă. O ramură aparţine evreiilor sefarzi de stirpe semită, vorbitori ai limbii ebraice, înrudită cu araba. Patria lor este Palestina. În anul 70 d.Hr., romanii au dărâmat Ierusalimul şi cea mai mare parte a sefarzilor au migrat în vestul Europei: Spania, Valea Rinului. Cei din Spania au făurit propria limbă, derivată din spaniolă, numită ladino. În antichitate evreii palestinieni erau împărţiţi  în 12 triburi: Simeon, Iuda, Beniamin, Ruben, Gad, Dan, Efraim, Manase, Isahab, Zebulon, Aşer, Naftali. Acestora se adaugă alte 10 triburi pierdute. Unde au dispărut, nu se ştie! Tudor Parfitt argumentează în cartea “Evreii negri din Africa” că tribul Lamba din Rhodesia de Sud este de origine evreiască şi ar fi unul din triburile pierdute. Buba, casta preoţească a lambaşilor este înrudită genetic cu  preoţii evreii din casta Kohen, coborâtori  pe linie paternă din patriarhul Aaron, fratele lui Moise. Oamenii lamba, scrie Parfitt, ţin ascuns în munţii lor Chivotul Legii, cel mai sfânt artefact al lumii. În provincia etiopeană Tigre locuiesc negrii falaş de religie iudaică, dar aceştia nu sunt evrei, ci sunt doar convertiţi la iudaism. Dacă în Etiopia a trăit vreunul din triburile evreieşti pierdute, nu poate fi vorba decât de misteriosul popor de oameni albi amintiţi de grecul Ephorus (sec. IV î.Hr.) în cartea “Lucruri remarcabile din diferite ţări”, de arabul Ibn Hawqal (sec.X) în “Faţa Pământului” şi de Leo Africanul (sec.XVI) în lucrarea “Descrierea Africii”. Se zice că printre triburile pierdute s-ar număra două populaţii evreieşti din Kashmir, Bnei Menaşe şi Bnei Efraim. Oricum din sefarzi se trag câteva mici etnii evreieşti bine individualizate: italkimii din Italia, romanioții din Grecia, teimanimii din Yemen, evreii din regatul Cochin (India), evrei din Kaifeng(China). Cealaltă ramură a evreilor sunt askenazii. La sfârşitul sec.VII s-au aşezat la nordul Mării Caspice khazarii, nişte nomazi înapoiaţi înrudiţi cu turcii. Erau păgâni. La anul 708, scrie Arthur Koestler în cartea “Al treisprezecelea trib”, regele khazarilor s-a gândit să îndrume poporul spre o religie monoteistă, superioară idolatriei îmbrăţişată de conaţionali. Regele a chemat un preot creştin, unul evreu şi unul musulman. A invitat preoţii pe rând în cortul lui şi a întrebat pe fiecare în parte care dintre religiile celorlalţi doi, este mai apropiată de propria credinţă. Creştinul şi musulmanul, intraţi primii, au zis că iudaismul le este cel mai apropiat. Regele a hotărât atunci ca poporul lui să treacă la iudaism, izvorul credinţelor monoteiste. A chemat rabini evrei. Rabinii i-au convertit pe khazari, i-au învăţat scrisul, socotitul, agricultura,  organizarea statului, urbanismul, finanţele. Khazarii civilizaţi devin mare putere, stăpânirea lor ajungea până-n Țara de Jos a Moldovei. După patru secole de glorie statul khazar este nimicit de tătari. Khazarii plecaţi în bejenie se stabilesc în Galiţia, una din provinciile Poloniei. Cum erau buni comercianţi şi finanţişti, regii Poloniei pun khazari în fruntea administraţiei publice. Khazarii au civilizat Polonia, dar s-au şi îmbogăţit. Au trimis copiii la studii în Germania, au început să         folosească germana, mai practică decât turceasca lor şi cu timpul din germană au făurit propria limbă, numită idiş. Evreii din estul Europei sunt de fapt khazari. Strada Lipscani din Bucureşti amintește pe negustorii askenazi din Lipsca, capitala Galiţiei. Loew Bezalel, un rabin askenaz din Praga, a creat Golemul folosind cabala, ştiinţa ezoterică a evreilor. Sunt indicii că Golemul, statuia însufleţită care ucide la porunca stăpânului, nu-i doar o legendă. Chiar a existat şi dealtfel creatura lui Loew seamănă bine cu samca ţiganilor. La fel de plimbăreţi ca evreii au fost grecii. Din vremea lui Alexandru Macedon aceştia au  migrat în Orientul Mijlociu. Comunităţile lor au înflorit în Egipt şi Siria, iar în era creştină, au înfiinţat în acele ţări Patriarhii. Pentru grecii din afara Greciei, patriarhii sunt deopotrivă lideri spirituali şi lumeşti. De Patriarhia din Alexandria ascultă grecii din Egipt. Celelalte două naţii creştine din Egipt, copţii şi nubienii, au propria biserică. Copţii sunt urmaşii egiptenilor antici, iar negrii nubieni sunt băştinaşii Nubiei, țară împărţită între Egipt şi Sudan. Patriarhia din Antiohia păstoreşte grecii din Siria, dar şi două naţii creştine din Mesopotamia: caldeenii şi siriacii. Caldeenii sunt urmaşii babilonienilor, siriacii sunt urmaşii asirienilor. Cât a stat Mesopotamia sub turci, siriacii şi caldeenii au avut libertate spirituală, dar în 1920  Mesopotamia cu Asiria şi Caldea intră în regatul Irak, stat nou înfiinţat de englezi. Cum arabii irakieni nu promiteau nimic bun creştinilor, mai ales după 1932 când protectoratul britanic asupra Irakului încetează, unii siriaci au plecat în Suedia. Fiind buni negustori, cofetari şi meşteşugari, au format comunităţi bogate. Patriarhia Greacă din Ierusalim administrează mare parte din Locurile Sfinte. Grecii s-au aşezat în Iudea din sec. I î.Hr. şi au fondat o federaţie de cetăţi numită Decapolis. Liderul spiritual al tuturor grecilor este patriarhul din Constantinopol,  întâiul stătător între toţi patriarhii din lumea ortodoxă. Constantinopolul a rămas pentru greci capitala eternă. Este fosta capitală a Imperiului Bizantin, căreia grecii nu-i zic Istambul ca turcii. Patriarhul conduce ecleziastic Grecia, inclusiv teritoriile pe care grecii au fost fortaţi în 1922 să le dea Turciei: Tracia Orientală şi provinciile din Asia Mică: Misia, Cilicia, Ionia, Licia, Doria, Eolis, Paflagonia, Pont, Pamfilia, Troada şi Bitinia. De Constantinopol ascultă şi grecii pontici din sudul Crimeii, adică din fostul principat Mangop. Legea turcească cere ca patriarhul să fie născut în Turcia, numai că după 1922 grecii au părăsit masiv Asia Mică şi Tracia Orientală. Fiind tot mai puţini greci în Turcia, cu cât trece timpul şansa găsirii unui nou patriarh scade. Turcii vor să sufoce Patriarhia, vestigiu a Imperiului Bizantin care le aminteste că sunt nişte venetici şi nu le place că patriarhul ca lider a grecilor din Turcia, menţine patriotismul elen. În 2004 statul turc a limitat autoritatea patriarhului numai la grecii care locuiesc în cartierul Fanar din Istambul,  a închis seminarul din insula Halki (Marea Marmara), a confiscat proprietăţile Patriarhiei şi adesea din 1993 turcii au atacat cu pietre palatul patriarhal, au profanat cimitire creştine şi l-au agresat pe patriarh.Marian Rotaru

Leave a Comment