Google

Nălucile (XVI)

Written on:January 2, 2018
Comments
Add One

Cap Rachado ori Taba sunt destinaţii de vis pentru turişti, dar puţini ştiu că aceste locuri exotice se numără printre curiozităţile geopolitice! Cel mai mic stat din Federaţia Malaya, Malacca, este suveran peste peninsula Cap Rachado situată în afara graniţelor sale, pe ţărmul sultanatului Sembilan, unicul stat malaez în care matriarhatul este legiferat. Enclava are 230 de hectare, vegetaţie luxuriantă, plajă la Oceanul Indian, hoteluri scumpe şi un far monument istoric construit în sec. XVI de portughezi. Cape Rachado atrage turiştii, deşi micul paradis se învecinează cu oraşul Port Dickson din sultanatul Sembilan, însemnat centru minier unde se exploatează huilă. Statutul de enclavă a peninsulei Cape Rachado s-a născut din interesul Marii Britanii. Malaya era importantă pentru englezi – cel mai mare producător mondial de cositor şi însemnat furnizor de cauciuc natural. Cu seminţe furate din Brazilia englezii au organizat în Malaya primele şi cele mai mari plantaţii industriale de arbori de cauciuc din lume. Nu a lipsit nici interesul strategic: cine controlează marea din jurul peninsulei Malaya controlează drumul spre China. Ca să aibă acest mare atu Londra a constituit în 1819 Federaţia Malaya din sultanatele Perak, Perlis, Johor, Terrenganu, Sembilan, Kedah, Kelantan, Selangor şi Pahang intrate sub protectorat britanic, iar în 1826 Guvernământul Strâmtorilor alcătuit din alte trei state malaieze: Penang, Dinding şi Malacca ai căror sultani au fost detronaţi şi înlocuiţi cu regenţi-guvernatori numiţi din rândul nobilimii locale. Guvernământul a inclus teritoriul Cap Rachado, rupt din sultanatul Sembilan, transformat în enclavă şi dat statului Malacca. Capul i-a interesat pe englezi tocmai datorită vechiului far necesar pentru navigaţie. Între timp situaţia s-a schimbat: Federaţia Malaya cu sultanatele ei devine independentă în 1957, în 1963 englezii renunţă la Guvernământul Strâmtorilor alipit Federaţiei, în 1973 statul Dinding se uneşte cu sultanatul Perak, numai Capul Rachado a rămas în Malacca, rupt de patria mamă şi prin asta motiv de ceartă între Malacca şi Sembilan. Alţii au rezolvat cazuri similare prin compromis. Pe graniţa dintre provincia cambogiană Vihear şi provincia thailandeză Sisaket, în munţii Dangrek, se ridică templul hindus Preah Vihear. Din 1959 suveranitatea asupra templului este disputată pe calea armelor de Cambogia şi Thailanda. Locaşul atrage pelerini şi turişti ori asta aduce bani, iar pe de altă parte a intrat în patrimoniul UNESCO şi deci a avea monumentul este o chestiune de mândrie naţională. Într-un final, în 2011, cele două regate s-au înţeles ca templul şi parcul din jur să fie condominiu administrat de ambele părţi.

În 1899 la trasarea frontierei comune, Egiptul şi Sudanul Anglo-Egiptean nu s-au înţeles asupra zonelor Wadi Halfa Bir Tawil şi Halaib. Nici una din părţi nu avea destule argumente ca să includă respectivele zone în propriul teritoriu aşa că le-au transformat în condominii. Pe 210 kilometri pătraţi Wadi Halfa întinsă de-a lungul Nilului cuprinde 52 de sate pe malul fluviului şi încă unul pe insula Faras. Singurul oraş, Dubayrah, este capitala ţinutului. Bir Tawil are 2.060 kilometri pătraţi şi este folosit pentru păşunat de tribul Ababda din provincia egipteană Assuan. Halaib are 2.100 hectare, este administrat numai de Egipt şi cuprinde oraşul omonim, staţiune la Marea Roşie. În 2014 americanul Jeremiah Heaton, fermier din statul Virginia, a proclamat Bir Tawil regat independent. Este interesant că autorităţile egiptene şi sudaneze nu au reacţionat. Heaton a notificat proclamarea regatului la ONU şi a deschis o ambasadă în Danemarca. Un litigiu de frontieră s-a iscat în 1906 când guvernatorul turc al Palestinei a ordonat ocuparea unui teren din Sinai numit Taba, aflat chiar la graniţă. Turcii au considerat parcela în suprafaţă de 400 de hectare, scăldată de golful Aqaba a Mării Roşii, importantă strategic. Sinaiul aparţinea Egiptului, iar Egiptul era pe atunci protectorat britanic, aşa că englezii intervin, eliberează Taba şi ca pedeapsă ocupă de la turci trei insule palestiniene din golful Aqaba: Faraonului, Tiran şi Sanafir, locuite de pescari arabi. În final turcii părăsesc Taba, chiar dacă nu o acceptă ca fiind teritoriu egiptean. Englezii mulţumiţi de rezultat retrocedează insulele Palestinei. Regatul Egipt a fost vasal Turciei până în 1914 şi totodată din vremea lui Napoleon Bonaparte şi până în 1882 a fost protectorat francez. Trece sub protectorat britanic în 1882, iar din 1922 devine independent, deşi influenţa britanică se va menţine încă 30 de ani. Francezii au început cercetarea ştiinţifică a vestigiilor egiptene. Din respect pentru pionerat, chiar şi după ce au renunţat la protectorat, miniştrii antichităţilor din guvernul egiptean erau numiţi obligatoriu dintre cetăţenii francezi. Parisul a păstrat privilegiul până în 1956. Peninsula Sinai se întinde între Egipt şi Israel pe 60.000 de kilometri pătraţi, Sinaiul este ţara prin pustia căreia au rătăcit evreii 40 de ani după fuga din Egipt, ţara unde Moise a primit de la Dumnezeu, Tablele cu Legi. Sinaiul nu are nimic comun cu Egiptul, deşi acesta l-a stăpânit mai tot timpul şi trebuie spus că între anii 1867-1956 era despărţit teritoriul de Egipt prin Zona Canalului Suez, condominiu  franco-britanic. Istoric şi etnic Sinaiul este apropiat Palestinei şi implicit Israelului modern. Arabii egipteni s-au stabilit în Sinai abia din 1982. Băştinaşii Sinaiului sunt beduinii, între care se numără tribul de origine românească a gebelilor de la Mănăstirea Sfânta Ecaterina. Beduinilor li s-au adăugat un număr de greci egipteni ai căror strămoşi veniseră în Valea Nilului din antichitate şi pustnici de diferite naţii. Ultimul, călugărul italian Adriano, nu a mai fost văzut din 1972. În antichitate Sinaiul era locuit de refraim, neam de uriaşi, spun scrierile biblice şi ebraice, dar şi de seminţii înrudite cu evreii: edomiţi, amalekiţi, horiţi, midianiţi. Până la mijlocul sec. XX Sinaiul se înfăţişa ca o ţară înapoiată, prăfuită, locuită de triburi de păstori nomazi. Situaţia se schimbă din 1956 când Israelul alipeşte Sinaiul, înfiinţează colonii cu evrei, plantaţii de trestie de zahăr, drumuri moderne, şcoli, spitale, staţiuni tustice pe Riviera Mării Roşii – coasta de est a peninsulei şi mai ales aduce pacea între triburile băştinaşe. De toate va beneficia Egiptul când în 1982 Sinaiul îi este înapoiat cu sprijinul americanilor. Coloniştii evrei părăsesc peninsula, lăsând aşezările arabilor din Valea Nilului. Israelul păstrează în 1982 teritoriul Taba pe care îl transformase deja în staţiune cu hoteluri de lux, plajă, cazinouri şi aeroport, destinaţie la care azi visează mulţi români. A păstrat de asemenea insulele Faraonului, Tiran şi Sanafir care au aparţinut dintotdeauna Palestinei, dar pe care ONU le dăduse Egiptului în 1949. În 1989 la presiunea americanilor Israelul returnează Egiptului insulele, iar pentru Taba acceptă statutul de condominiu. Staţiunea este a Egiptului, dar turiştii pot trece fără viză din Israel în Taba, afacerile aparţin evreilor, serviciile comunale sunt gestionate de oraşul vecin Eilat din Israel. În anii 1970 evreii voiau să construiască un pod peste golful Aqaba care trecând prin insulele Tiran şi Senafir să unească Sinaiul de peninsula saudită Shaik Humaid. Israelul urma să administreze podul şi să încaseze taxa de trecere. Am văzut mai înainte că sunt căi de comunicaţie în administrarea altui stat decât a aceluia pe teritoriul căruia se află. Exemplele pot continua. Astfel prin Bavaria trece linia ferată gestionată de austrieci, care leagă oraşele Salzburg de Innsbruck. Compania elveţiană Basel Transport operează pe linia ferată Basel – Rodersdorf care intră pe teritoriul francez. Trenurile care circulă între orasele Neugersdorf şi Zittau din landul german Saxonia trec pe teritoriul ceh la Varnsdorf, iar trenurile cehe de la Varnsdorf până la Chrastava trec pe teritoriul german la Zittau şi apoi pe teritoriul polonez lângă satul Porajów din voievodatul Silezia. Calea ferată dintre Zittau şi  Görlitz, alt oraş saxon, trece de câteva ori râul Neisse în Polonia. Gara Krzewina Zgorzelecka din Silezia serveşte Germaniei pentru trenurile care merg către localitatea saxonă Ostritz. Podurile de peste fluviul Oder şi râul Neisse, pe graniţa germano-poloneză, sunt condominii ale celor două state, le administrează în comun şi în  mod egal  împart taxele de trecere. Marian Rotaru

Leave a Comment