Google

Nălucile (XI)

Written on:November 27, 2017
Comments
Add One

În anul 1806 marele duce de Baden, unul dintre statele germane, a moştenit drepturi suverane asupra unei parcele în suprafaţă de 43 de hectare, numită Verenahof, în cantonul elveţian Schaffhausen. În anul 1871 Veranahof este alipit  Imperiului German, devenind astfel o enclavă în interiorul Elveţiei, situată la 200-300 de metri de graniţa comună a celor două state. În 1964 în Verenahof erau trei ferme şi locuiau 12 oameni. Încă din 1920 Elveţia a solicitat restituirea  teritoriului, mai ales că între locuitorii catolici din enclavă şi elveţienii protestanţi din  Schaffhausen erau animozităţi. Prin Verenahof trecea un drum care leagă două localităţi elveţiene, ori nemţii din enclavă l-au blocat. În 1945 câţiva ofiţeri nazişti au încercat să se ascundă în Verenahof, dar poliţia cantonului  Schaffhausen a intrat în enclava germană şi i-a arestat. Într-un final la 4 octombrie 1967 Verenahoful încetează să mai fie enclavă. Banda de teren care-l separa de graniţă este dată Germaniei. Elveţienii primesc la schimb un teren de 53 de hectare în altă locaţie. La graniţa dintre Elveţia şi Italia sunt două-trei curiozităţi politice datorate războaielor napoleoniene purtate acum două secole.  Campione d’ Italia este o posesiune italiană în suprafaţă de 160 hectare enclavizată de cantonul elveţian Tocino, pe malul lacului Lugano. Nu face parte din UE.  Pe teritoriul enclavei circulă în paralel euro şi francul elveţian. Locuitorii au cetăţenie italiană, dar legislaţia aplicată este elveţiană. Elveţiene sunt numerele de înmatriculare ale automobilelor şi prefixul telefonic. În privinţa jocurilor de noroc, se aplică în teritoriu reglementări proprii, mult mai relaxate decât în Italia şi Elveţia, ceea ce a condus la o serioasă dezvoltare a industriei cazinourilor. Enclava a emis timbre proprii, cu valoare în franci elveţieni. În Campione d ‘Italia, nu se plătesc TVA,  accize şi taxe vamale, drept pentru care comerţul susţinut prin ofertele ieftine şi liber de constrângerile europene este înfloritor. Impozitele sunt colectate la bugetul Italiei. Iniţial satul Campione d ‘Italia a făcut parte din cantonul Tocino supus ducatului Milano. În 1798, pe fondul prăbuşirii ducatului sub atacul armatei lui Napoleon Bonaparte, locuitorii cantoanelor Tocino, Lucarno şi Bellinzona decid să intre în Confederaţia Elveţiană. În 1803 cele trei cantoane, devenite elveţiene, se unesc într-o federaţie, pentru ca în 1878 să se contopească într-un canton unic, republica Tocino, parte a Elveţiei. Cum de a rămas Campione italian, deşi satul era situat în inima cantonului Tocino? Simplu, datorită localnicilor care nu vedeau cu ochi buni unirea cu Elveţia! Sătenii au preferat ca aşezarea lor să facă parte din republica Cisalpină, stat clientelar Franţei, creat de armata lui Bonaparte. În 1815 Congresul de la Viena desfiinţează republica Cisalpina şi uneşte teritoriul acesteia la Regatul Lombardiei şi Veneţiei, parte a imperiului Habsburgic. Ceva mai târziu, în 1860, Lombardia şi odată cu ea satul Campione se unesc cu regatul Italiei. Valea Livigno, cândva parte a ducatului Milano la fel ca Tocino,  face parte azi din regiunea italiană Lombardia, ocupă 228 kilometri pătraţi şi-i situată în inima Alpilor, la frontiera cu Elveţia. Localnicii sunt oieri, viticultori şi artizani apreciaţi. În 1798, deşi Elveţia a vrut să-i aibă alături, au preferat să rămână în republica Cisalpină şi de aici în 1815 trec în Lombardia. Imperiul Habsburgic a răsplătit cu o lege dată în 1840 care scutea de impozite pe locuitorii din Livigno. Legea a rămas în vigoare şi după ce Lombardia s-a unit cu Italia şi a fost reconfirmată de statul italian în 1910. În 1960 valea primeşte regim duty-free, mărfurile vândute fiind scutite de taxe vamale şi accize  Peisajul, dar mai ales posibilitatea de a cumpăra ieftin, a transformat valea în paradis turistic. Azi nivelul de trai în Livigno este printre cele mai ridicate din Italia. Satul Craveggia este o semienclavă deoarece singurul drum care-l leagă de restul Italiei, trece prin Elveţia. Satul aparţine Văii Vigezzo, o veche confederaţie de comunităţi rurale autonome. Acestea au optat în 1798 să rămână în republica Cisalpină, singurii doritori să se unească cu Elveţia au fost ţăranii din Craveggia. Numai că ei aveau o problemă: păşunile din jurul satului erau proprietatea altor comunităţi din Vigezzo, ei doar le închiriau. Stăpânii păşunilor i-au ameninţat că dacă vor trece în Elveţia, vor rezilia contractele de închiriere şi nu vor mai avea unde să pască oile. Aşa că vrând nevrând sătenii din Craveggia au rămas cetăţeni italieni. Dacă oamenii din  Campione nu au vrut să treacă la Elveţia odată cu Tocino, deşi puteau, ţăranii din Craveggia s-au aflat  în situaţia inversă: au vrut, dar n-au putut să devină elveţieni. Totuşi ca să-i îmbuneze pe ţăranii din  Cravegggia şi ca aceştia să nu vrea vreodată să se alipească Elveţiei, Italia le-a acordat o seria de privilegii comeriale şi fiscale. În Craveggia nu circulă euro, ci francul elveţian şi se aplică acelaşi regim duty-free ca şi Campione d’Italia. Graţie izvoarelor termale satul a devenit staţiune balneară şi a fost redenumit Bagni di Craveggia- Băile Craveggia.

În 1947 Berlinul este divizat în Berlinul Răsăritean şi Berlinul Occidental. Berlinul Răsăritean ocupat de sovietici, devine capitala Republicii Democrate Germane. Berlinul Occidental împărţit în 12 cartiere din care 6 ocupate de americani, patru de britanici şi două de francezi, devine oraş-stat a cărui existenţă se va perpetua până la 2 decembrie 1990, când împreună cu Berlinul Răsăritean va forma landul Berlin în cadrul Germaniei reunificate. Berlinul de Vest trimitea în parlamentul Republicii Federale a Germaniei doi deputaţi fără drept de vot, ambasadele RFG-ul îi reprezentau interesele în străinătate. Berlinul Occidental  avea 12 enclave în Germania de Est: Erlengrung, Neukolln, Fichtewiesse, Steinstucken, Kreuzberg Mitte, Wedding etc. Neukolln este un târg, Steinstucken un sat cu 200 de locuitori, iar Erlengrung şi Fichtewiesse, două terenuri unde vestberlinezii aveau grădini şi case de weekend. La            rândul ei Germania Răsăriteană avea patru enclave în Berlinul de Vest. Un şirag de teritorii neutre, a căror suprafaţă însuma 200 de hectare, existau pe graniţa dintre RDG şi Berlinul Occidental. Pe unul dintre acestea bunăoară se află o biserică, dar în zonele prieteniei, cum erau numite, se întâlneau rudele aflate de o parte şi de alta a graniţei şi se făcea un mic comerţ, liber de constrângerile vamale. Zonele prieteniei erau necesare berlinezilor pentru că autorităţile               estgermane dădeau greu vize de intrare vestberlinezilor şi nu permiteau propriilor cetăţeni să călătorească în vest,  decât după ce împlineau vârsta de 60 de ani. Un statut special a avut autostrada de legătură dintre Berlinul de Vest şi Germania Federală. Autostrada cu parcări, puncte comerciale şi staţii de carburant, aparţinea teritorial estgermanilor, dar era administrată de vestgermani. De-a lungul graniţei dintre RFG şi RDG exista o fâşie neutră lată de 5 kilometri, acoperită cu vegetaţie forestieră. La 1 iulie 1990 zona este preluată de republica federală. O zonă neutră lată tot de 5 kilometri a existat pe graniţa dintre Polonia şi URSS. Va fi  dată Poloniei în 1990. În 1922, pe fondul unor neînţelegeri de frontieră, s-au constituit zone neutre între Irak şi Arabia Saudită, Kuweit şi Arabia Saudită. Sunt administrate în comun de vecini, nu au populaţie permanentă, beduinii vin sezonier la păşunat. Pentru a evita un conflict  Hondurasul şi Nicaragua au instituit o zonă neutră de 30000 de hectare pe graniţa comună. Este acoperită de junglă şi cercetată de colectorii de chicle, guma de mestecat naturală. Între 1906-1955 o zonă neutră se întindea de-a lungul fluviului Mekong, pe segmentul care separă Thailanda de Laos, în acea perioadă protectorat francez. Zona ocupă malul thailandez, era lată de 25 de kilometri şi administrată de francezi, deşi formal aparţinea Thailandei. Pe muntele  Vernon, cu vedere la fluviul Potomac, este casa lui George Washington, primul preşedinte al Statelor Unite. Clădirea se află pe teritoriul comitatului Fairfax, statul Virginia, dar fiind pentru americani loc de pelerinaj, este  declarată  teritoriu neutru separat de oricare stat american şi administrată direct de guvernul federal al Statelor Unite. Marian Rotaru

Leave a Comment