Google

Nălucile (VIII)

Written on:November 6, 2017
Comments
Add One

Bretania este o ţară celtică legată spiritual de Scoţia, Irlanda,Ţara Galilor, insula Man şi Corwall. Ducatul Bretania şi-a păstrat independenţa până în 1532, după care intră în uniune personală cu Franţa. Până la sfârşitul secolului XVIII, deşi suveranii francezi purtau coroana ducală bretonă, ţara a păstrat autonomia, având propriul parlament şi propria legislaţie. Parlamentul breton este desfiinţat la 10 septembrie 1790, iar odată cu el este abolită şi autonomia ţării. Ducatul exista formal până la 21 septembrie 1792, când dispare odată cu proclamarea republicii franceze. La 25 iunie 1793 Bretania este împărţită în cinci departamente, existenţa ei ca entitate politică încetează. Devine o simplă regiune istorică. Un reviriment se produce în 1956, când Bretania este  recunoscută ca regiune administrativă a Franţei. Dizolvarea ducatului a permis francezilor declanşarea unei ofensive susţinute împotriva limbii şi identităţii naţionale a bretonilor. Se pot citi pe zidurile şcolilor din Bretania avertismente de genul „scuipatul şi vorbirea limbii bretone sunt interzise”. În anii 1970 funcţionarii francezi refuzau să înscrie în certificatele de naştere numele din onomastica bretonă! Ca reactie apare în Bretania o mişcare armată pentru independenţa ţării. În regiunea vecină Armorica s-au aşezat mulţi bretoni, fapt ce a determinat pe autori precum Geoffrey de Monmouth să considere că există o Bretanie Mare, alcătuită prin juxtapunerea Bretaniei la Armorica. În arhipelagurile Saint Pierre şi Miquelon, din largul provinciei canadiene Noua Scoţie, precum şi în insula Les Saintes din Antilele Mici, majoritatea populaţiei este formată din bretoni. Aceste insule sunt colonii franceze. Toponimele înrudite Bretania şi Britania se trag din numele insulei legendare Brittia. Informaţii despre insulă apar în “Istoria Secretă” şi “Războiul Goţilor”, volume scrise de istoricul bizantin Procopius de Cezarea, respectiv de poetul roman Claudius Claudianul în sec. IV, iar ulterior în lucrarea “Istoria Bizanţului”, operă din sec. XII datorată lui Ioan Tsetses. Legendele celţilor spun că pe insula Brittia ajung sufletele după moarte ori sufletul ieşit din trup se “înalţă”, de aici şi numele insulei. Într-adevăr în vechea germană britt înseamnă înălţat, de unde femininul Brigitte-fată înaltă. Germanul britt este regăsit la vikingi sub forma baldr-puternic, în sanscritul bala-forţă, în geticul balaur şi este înrudit cu românescul beldie, plantă înaltă, dar şi cu vechile nume moldoveneşti Boldur, ori Beldiman-om înalt. Procopius scrie că Brittia se află la 200 de stadii de ţărmul Galiei (Bretaniei), adică la vreo 30 de kilometri. Bizantinul percepe insula în dublă ipostază de tărâm real şi suprapământesc. Este reală de vreme ce era locuită de angli, phrisoni şi britoni, toate trei popoare istorice. Ultimii, britonii, erau desigur băştinaşii. De aici ideea că Brittia este patria de origine a bretonilor şi britanilor, tribul care a dat numele Britaniei. Ştiind tradiţia celţilor Procopius a dat Brittiei cu egală măsură o dimensiune transcedentală, era locul de odihnă al sufletelor şi probabil insula era pentru celţi un mausoleu destinat personajelor suspuse. Cercetările întreprinse în sec. XIX de Jacob Grimm, unul din fraţii Grimm, celebrii autori de poveşti şi Théodore de Villemarqué arată că legenda Brittiei are ceva adevăr. Primul scrie despre obiceiul din satul breton Plouguel. Acolo morţii în drum spre cimitir sunt trecuţi cu barca peste o strâmtoare marină îngustă numită Trecerea Infernului, deşi mai uşor puteau fi duşi pe uscat. Villemarqué consemnează Golful Sufletelor din apropierea localităţii Raz din Armorica. Concluzia este că în largul Bretaniei a existat Brittia, iar amintirea ei se păstrează  în toponime şi în obiceiuri. Brittia este doar un element din geografia misterioasă a celţilor. Sunt si altele. Ca exemplu sunt Dealurile Ascunse din Irlanda locuite de zâne şi care, scrie Thomas Croker în cartea “Zâne. Legende din sudul Irlandei”, pot fi văzute numai de iniţiaţi.

Continuând excursia în lumea statelor fantomatice ajungem în Domeniul Insulelor stăpânit până în 1707 de clanul scoţian Mc Donald şi alcătuit din arhipelagul Hibridelor, peninsulele Ardnamurchan, Knoydart şi Kintyra din Scoţia. În 1707, după constituirea Regatului Unit prin unirea dintre Anglia şi Scoţia, Domeniul Insulelor este preluat de moştenitorul tronului Marii Britanii, mai puţin insula Cara din Hibride şi peninsula Kintyra rămase până azi lorzilor Mc Donald. Din 1707 au intrat în jurisdicţia prinţului Marii Britanii alte trei teritorii scoţiene: ducatul Rothesay, comitatul Carrick şi baronia Renfrew. Rothesay include insula Bute şi regiunea Argyll din Scoţia continentală. Spre deosebire de ducatul Cornwall, subiect de drept al Marii Britanii, ducatul Rothesay nu are atribute statale. Titlul de cneaz purtat de conducătorii primelor formaţiuni statale româneşti a fost păstrat onorific până în 1864 de primarii comunelor din Muntenia.  Dealtfel baronul ceh Emanuel Mirohorski scria în cartea “De la Praga la Focşani” că în anii 1850 pe hărţile austriece Muntenia era denumită Cnezatele Române. Azi prinţul moştenitor din Muntenegru păstrează protocolar titlurile voievodale de Pastrovici, Grahovo şi Zeta, deşi aceste voievodate sunt de mult dispărute. Ţinutul Pastrovoci este locuit de muntenegreni catolici, ceilalţi conaţionali ai lor fiind ortodocşi. O reminiscenţă toponimică a perioadei feudale o găsim în provincia canadiană Quebec. Este regiunea numită Senioriile din Est. Teritoriul a aparţinut Franţei, dar îl cedează Angliei în 1764, după înfrângerea suferită în războiul de șapte ani. În timpul revoluţiei americane se stabilesc aici aşa numiţii loialişti-cetăţeni din fostele colonii ale Noii Anglii care au dorit să rămână supuşi Coroanei Britanice. Noii sosiţi se aşează în trei seniorii acordate de provincia Quebec lui Thomas Dunn, Henry Caldwell şi Gabriel Christie, toţi trei ofiţeri în armata regală britanică. Loialiştii emigranţi erau anglofoni, dar sub presiunea elementului francez din zonele învecinate, limba engleză dispare din Senioriile de Est în jurul anului 1870. De atunci regiunea nu se deosebeşte etnic de restul Quebecului francofon. Nu întotdeauna rangurile nobiliare au conotaţie teritorială. Unele sunt acordate simbolic în semn de preţuire pentru cel gratulat. Astfel  marele om de litere Johann von Goethe a fost înnobilat în 1772. Nu a existat niciun domeniu feudal numit Goethe. Particula nobiliară von a fost pur şi simplu ataşată numelui de familie. Andre Geim şi Kostya Novoselov descoperitorii tehnologiei de fabricaţie a celui mai uşor material cunoscut, graphenul, au fost înnobilaţi de regina Marii Britanii. Înnobilată a fost şi scriitoarea Agatha Cristie, doamna romanelor poliţiste. Rangurile nobiliare au fost interzise în China după ce la 1 octombrie 1949 ajung la putere comuniştii. Sunt şi excepţii. Una pentru ducii Yansheng, descendenţii lui Confucius, filosoful naţional al Chinei. Ducele Yansheng, persoana oficială în China, conduce cultul confucianist. La fel în Franţa ducele Murat conduce omagierile străbunului său, împăratului Napoleon I Bonaparte. De altă excepţie beneficiază o familie princiară filipineză care în sec. XVII a emigrat în China împreună cu servitorii. Prinţul actual este recunoscut şef al comunităţii alcătuită din descendenţii emigranţilor. Caz aparte a fost ultimul împărat al Chinei, Henri Puyi. Reabilitat în 1960, este căsătorit de partidul comunist cu o asistentă medicală cu 30 de ani mai tânără, numit consultant la Institutul de Istorie şi secretar literar al parlamentului, primește un mandat viager de deputat în parlament, dreptul de a intra fără bilet şi de a circula liber în Oraşul Interzis, fosta cetate unde locuiau Fiii Cerului – Împăraţii Chinei. Soţia lui Puyi, asistenta Li Shu-Hsien, a primit postmortem rangul de împărăteasă. Puyi a scris volumul “De la împărat la cetăţean”, iar Li Shu, “Soţul meu Puyi”, cărţi devenite bestseller. Pentru cartea soţului, Li Shu a primit moştenire dreptul de autor în valoare de un milion de dolari. Familia imperială chineză deţine în Beijing cel mai scump restaurant din lume. Localul are doar o masă cu patru scaune, personalul este format din prinţi şi prinţese care servesc meniul oferit cândva la palatul imperial. Rezervările se fac cu luni înainte. Marian Rotaru

Leave a Comment