Google

Nălucile (VII)

Written on:October 31, 2017
Comments
Add One

Mănăstirile Meteora, în momentul de faţă aproape depopulate, sunt înălţate pe nişte pinteni uriaşi de stâncă şi stau sub controlul autorităţilor greceşti. Capitala Meteorelor este aşezământul Marea Meteoră. La fel ca la Sfântul Munte, accesul femeilor în Meteora este interzis. Unica femeie care a suit la Marea Meteoră a fost Regina Maria a României. De subliniat că amintirea bătrânului imperiu bizantin o găsim şi la Bucureşti. Patriarhul României, totodată mitropolit al Ugrovlahiei(Ţării Româneşti), poartă titlul imperial de locţiitor al scaunului Cezareei Capadochiei. Capadochia face parte azi din Turcia şi evident că patriarhii noştri nu exercită asupra regiunii atribuţiile de suveran regent. Titlul este doar onorific. Pe internet o mişcare grecească a revigorat în spaţiul cibernetic imperiul bizantin. Creaţia este considerată micronaţiune virtuală, fără tangenţă cu lumea reală şi aşa va rămâne. Ordinul Suveran al Cavalerilor de Ierusalim, de Rhodos şi de Malta este o formaţiune statală condusă de Marele Comandor, care este în egală măsură suveranul statului, avand rang de principe Ordinul acordă cetăţenie, are ambasade şi drapel, emite timbre, medalii şi paşapoarte. Cu excepţia a trei persoane, toţi ceilalţi 18 000 de cavaleri de Malta, au dublă cetăţenie, una fiind dată de statul de origine. Printre românii cetăţeni ai Ordinului se numără savantul Constantin Bălăceanu Stolnici. Toţi                  cavalerii plătesc anual Ordinului o sumă de bani modică. Deşi în ţara de origine nu mai circulă, moneda Ordinului este scudul maltez. Ordinul are prerogative de stat suveran, deşi principele se supune Sfântului Scaun. Ordinul nu are               teritorii  proprii dar are în jurisdicţie mici parcele extrateritoriale puse la dispoziţie de Italia şi Malta. Astfel în Roma Ordinul deţine Palatul Magistral, cu grădină aferentă în suprafaţă de un hectar şi jumătate, Vila Magistrului unde locuieşte principele şi două clădiri administrative. Pe insula Malta Ordinul exercită suveranitatea asupra fortului San Angelo şi bisericii Sfânta Ana din oraşul Birgu, concesionate de statul maltez  pentru 99 de ani, începând din anul 1998. Ordinul de Malta are o componentă militară, cavalerii combatanţi sunt încadraţi în  corpul sanitar al armatei                italiene şi deasemenea are o flotilă de avioane civile, domiciliată pe un aeroport Italian. Printr-un acord semnat în 1802, Ordinul deţine arhipelagul Malta. Tratatul nu a fost niciodată aplicat deoarece Malta a fost posesiune britanică din 1801 până în 1974, iar apoi a devenit stat independent. Excepţie au făcut insulele Penteleria şi Lampedusa, alipite în anul 1843 regatului Celor Două Sicilii şi intrate în 1861, odată cu acesta în componenţa Italiei. Ca reminiscenţă a  istoriei suveranul Ordinului se declară principe de Rhodos, ori insula Rhodos împreună cu arhipelagul Dodecanez din care face parte, după ce a aparţinut Turciei până în 1912, trece la Italia până în 1947, iar apoi este alipită Greciei.

Statul şi ţara nu-i totuna. Statul este o instituţie juridică, iar ţara o entitate geografică. Vaticanul, un cartier al Romei, este stat, dar nu-i ţară, Laponia este ţară, dar nu-i stat. Să vedem câteva ţări care au pierdut statalitatea.  Principatul Dombes era alcătuit din două zone separate teritorial de ducatul Savoia, iar în interiorul Savoiei avea o enclavă, aşa numită Ferma Elveţiană. Dombes era împărţit în şapte seniorii conduse de castelani. Piscicultura era ocupaţia de bază a localnicilor. Avantajaţi de solul argilos, locuitorii amenajaseră iazuri ce ocupau aproape 10% din suprafaţa ţării. În 1791 este unit cu Franţa împotriva voinţei locuitorilor, dar regiunea numită şi azi principatul Dombes a păstrat până azi privilegii comerciale şi scutiri de impozite. Dauphine este o regiune cu nume ciudat. Aparent etimologia este latinul dolfus-delfin, deşi Dauphine este o ţară de munte, fără ieşire la mare. În realitate toponimul regiunii vine de la delfinul pictat pe blazonul ducilor de Viennois, prima familie domnitoare.La romani delfinul era asociat cu amorul, acest mamifer marin îl transportă pe Cupidon, zeul dragostei şi era semn de noroc. Regii Franţei devin duci de Dauphine în 1349. Titlul va fi transferat prinţilor moştenitori nu întâmplător. Dolfus coboară  din arianul gwebh-uter,  deci atributul delfin dat prinţilor are înţelesul de fiu. Poporul le va spune delfini ai Franţei.  Prinţul moştenitor, duce de Dauphine, va fi totodată conte de Paris, duce de Ille de France (Francia), de Anjou şi de Auvergne. De remarcat că Francia şi regiunea bazareză Franconia sunt omonime. Ambele toponime coboară de la etnonimul francilor, trib germanic din Alpi. Dauphine pierde suveranitatea în 1479, dar nominal ducatul va fi desfiinţat abia  în 1795 când Dauphine va fi  înglobat Franţei. Deşi astăzi puţini dauphinezi vorbesc vivano, limba strămoşească, există o mişcare autonomistă în jurul ziarului “Dauphine Libre”, iar în 1944 chiar a exitat o efemeră republică Dauphine înfiinţată de partizanii din rezistenţa antihitleristă.  Actualul moştenitor al tronului francez şi duce de Dauphine este Henri de Orleans. În calitate de duce de Francia este şeful aristocraţiei franceze şi acordă titluri nobiliare onorifice. În baza acestui drept înfiinţează în 2006 ducatul de Grenoble. Henri de Orleans este  mecena al culturii, a fost prieten cu Zoe Dumitrescu-Buşulenga care îl aminteşte în volumul “Periplu Umanistic”. Prinţul are o  fabrică de parfumuri şi deţine brevete de invenţie în parfumerie. Este scriitor şi pictor. Limburghezii sunt unul dintre popoarele Ţărilor de Jos. Limba lor este apropiată de flamandă, de aceea, până de curând le-a fost contestat  statul de naţiune distinctă. Istoria ducatului Limburg a fost strâns legată de ceea a principatului Liege, locuit de valoni. Ducatul Limburg a fost constituit din domeniile Baelen, Herve, Montzen şi Walhorn, comitatul Dalhem şi din şapte seniorii constituite ca enclave în interiorul principatului Liege. La 20 iulie 1794 armata franceză detronează ultimul episcop-principe de Liege şi pe ultimul duce de Limburg. Suveranii sunt înlocuiţi cu guverne “revoluţionare” marionetă.  După un an statele sunt desfiinţate, teritoriile lor fiind înglobate Franţei. Cele doua alipiri la Franţa sunt recunoscute la 10 septembrie 1801 de Imperiul German în componenţa căruia intra Limburgul, precum şi de Sfântul Scaun căruia îi era supus episcopul-principe de Liege. Singur, oraşul Herzogenrath, component al ducatului Limburg, scăpat fiind de ocupaţia napoleoniană, rămâne în componenţa Germaniei. Statutul a rămas acelaşi până azi. În urma congresului de la Viena(1815), teritoriile celor două foste state revin Ţărilor de Jos. În 1830 principatul Liege este reînfiinţat formal. În fapt nu-i decât o provincie federală a  Belgiei. Onorific moştenitorul tronului Belgiei este principe de Liege. La 10 ianuarie 1920 sunt anexate principatului Cantoanele de Est locuite de germani, Eupen, Malmedy şi Sankt Vith, foste teritorii ale Prusiei. Conform constituţiei belgiene cantoanele se bucură de autonomie internă în cadrul provinciei Liege. În 1839  Limburgul este împărţit. Partea sudică  devine simplă   provincie federală belgiană, în timp ce în nord este reînfiinţat ducatul. Suveranii noului ducat sunt regii Olandei, reprezentaţi la Maastricht, capitala ţării, printr-un vicerege. La 11 mai 1867 ducatul Limburg este dizolvat şi transformat în simplă provincie olandeză. Cu toate acestea până la 1 martie 1907 autorităţile de la Maastricht au continuat să semneze documente internaţionale în numele ducatului Limburg. Deasemeni şi astăzi şeful administraţiei din Limburg nu poartă titlul de comisar regal, la fel ca omologii săi din celelalte provincii, ci pe acela de vicerege. Limburgul Olandez deţine singura zonă montană din Olanda. Este o ramură a munţilor Ardeni, la fel de bătrâni şi scunzi ca munţii Dobrogei. Deşi poartă numele pompos de „Alpii Olandezi”,altitudinea maximă a regiunii nu depăşeşte 321 metri. Provinciei belgiane Limburg i se restituie în 1963 de către principatul Liege, exclava Voeren în suprafaţă de 50,63 kilometri pătraţi. Teritoriul locuit de limburghezi este o fostă seniorie deţinută de ducat până în 1795. În contrapartidă Limburgul acordă în anul 1977 autonomia internă teritoriului Herstappe în suprafaţă de 1,35 kilometri pătraţi, în care cei 85 de locuitori sunt valoni. Marian Rotaru

Leave a Comment