Google

Nălucile (V)

Written on:October 15, 2017
Comments
Add One

Statele ecleziastice sunt specifice lumii catolice şi prin urmare ducatele-episcopii din Franţa, amintite în articolul anterior nu sunt singulare. Bunăoară Roma este un principat ecleziastic şi singurul dintre Statele Papale la care  în principiu papii nu au renunţat prin concordatul de la Lateran din 1929. Rămânerea Romei sub sceptrul Papei este pur formală. În realitate oraşul este capitala Italiei şi este condus de un primar. Principatul Durham se află în comitatul englez York. Episcopii au păstrat deplina suveranitate până în 1836, după acest an au păstrat prerogative ceremoniale şi de arbitraj în pricini juridice civile. Principatul de Coimbra a fost înfiinţat în 1472. Episcopul-principe, totodată conte de Arganil, s-a bucurat de suveranitate în cadrul statului portughez până în anul 1967. Statul princiar Coimbra încă există, dar cu competenţe restrânse. Secolul XX a găsit o serie de episcopii catolice la care rangul de principat acordat de împăraţi în veacurile trecute nu a fost secularizat, aşa cum s-a întâmplat în cazul principatelor ecleziastice Liege şi Salzburg. Totuşi existenţa acestor state este simbolică, doar protocolar episcopii poartă titlul de principe, neluat în seamă de autorităţi. Exemple sunt episcopiile-principat: Laibach din Slovenia, Terra Mariana din Estonia, Esztergom în Ungaria, Merseburg, Trier, Freising,  Passau, Ratzeburg, Regensburg în Germania, Utrecht în Olanda, Olomouc în Cehia, Sion în Elveţia, Seckau, Lavant în Austria, Verdun, Toul în Franţa, Cammin şi Lebus în Polonia. Între Tirol şi Lombardia au existat şase secole episcopiile-principat  Trent şi  Brixen. Statalitatea acestora încetează în 1806, când sunt incluse Austriei, iar din 1919 teritoriile lor sunt alipite Italiei. Totuşi episcopii de Trent au purtat titlul de principe până la 29 octombrie 1940, iar cei de Brixen, până la 25 iunie 1912. La fel teritoriile unor mănăstiri catolice au fost ridicate la rang de abaţie-principat, iar egumenii au devenit principi-stareţi. Principatele-abaţie Stavelot şi Malmedy, parte a Imperiului German, s-au format în jurul unor mănăstiri din secolul VII. Stavelot a avut 14 sate, iar de Malmedy au depins 20 de sate din jurul mănăstirii şi alte şase cătune enclavizate în feudele vecine. Dependenţe ale principatului-mănăstire Malmedy au fost senioriile Anthisnes, Chooz, Sclessin şi Ougree. Cele două principate şi marchizatele vecine Franchimont şi Condoz sunt alipite Franţei în 1795, act recunoscut de Imperiul German în 1804. Congresul de la Viena din 1815 uneşte fostele principate, mai puţin dependenţele şi exclavele mănăstirii Malmedy, în principatul-abaţie Stavelot-Malmedy. Noua entitate lipsită de suveranitate intră în regatul prusac, iar la 10 ianuarie 1920 este  inclusă Belgiei ca simplu canton. Cantoanele sunt la origine forme de organizare statală ale ţăranilor liberi. Nesupuse nobililor feudali s-au menţinut în colţurile cele mai îndepărtate ale ţării. De aici etimologia cuvântului care vine din latinul cantus-colţ. În epoca modernă cantoanele au devenit state în Elveţia sau unităţi administrative în Franţa ori Luxemburg. Mănăstirea Alpină şi satul Pinorelo din Alpii Cotici au format o stăreţie-principat supusă Piemontului. După ce Piemontul este absorbit de Italia în 1861, Pianelo pierde orice urmă de suveranitate, dar oficial principatul nu a fost niciodată desfiinţat. Mănăstirea Belmont din statul Carolina de Nord este înfiinţată în 1876. În 1910 devine abaţie-principat, caz unic în SUA. Menţine statutul princiar până în 1977. Fulda, Prum, Kempten, Murbach şi Corvey sunt abaţii din Germania ai căror stareţi au titlul de principe. În  Occident au şi apărut comitatele ecleziastice, conduse de episcopi cu rang de conte. Supravieţuiesc comitatele Venaissin din Provansalia şi Urgell din Catalonia. Venaissin este fostă posesiune papală. Deşi este alipit Franţei în 1795, act recunoscut de Vatican în 1804, păstrează statutul de comitat, dar fără atribuţii politice. Azi Venaissin este inclus în departamentul Vaucluse. De comitat ţine cantonul Valreas, enclavizat în departamentul Drome. Cantonului i se zice şi astăzi „enclava papală”. Episcopia Urgell din Catalonia este un comitat recunoscut, dar atribuţiile administrative ale episcopului-conte au fost transferate principatului Catalonia. Începând cu 1278 episcopii de Urgell sunt alături de conţii de Foix suverani ai Andorei. Regii Franţei devin coprincipi de Andora în 1607 odată cu trecerea comitatului Foix în stăpânirea lor. Rămân părtaşi la coroana Andorei şi după ce statalitatea ţinutului Foix este abolită în 1792.

În 1883 un grup de călugări benedictini înfiinţează în ţinutul Azar emiratul libian Ghadames abaţia-principat San Luigi, stat suveran recunoscut de Vatican şi Franţa. Un an mai târziu abaţia este atacată de tuaregi, iar călugării care scapă cu viaţă iau drumul exilului. Ajung în regatul Bunyoro-Kitara din Uganda, unde suveranul le acordă un teritoriu în deplină  jurisdicţie. Aici este reînfiinţat noul principat San Luigi care există şi astăzi prin bunăvoinţa regelui african. Stareţii principatului, numiţi în Uganda mukungu, conduc ordinul cavaleresc al Coroanei de Spini care militează pentru promovarea creştinismului. San Luigi reclamă vechiul teritoriu libian şi deţine în administrare cu statut de extrateritorialitate un sediu în oraşul californian Elk Grove, din 1935, iar din 2012 un sediu şi o capelă în oraşul englez Norfolk. San Luigi este un stat ecleziastic la fel ca Vaticanul ori Sfântul Munte. Aceeaşi organizare o au maideeni sau creştinii Sfântului Ioan. Li se spune aşa deoarece ei cred că Mesia este Sfântul Ioan Botezătorul. Puţin numeroşi, doar vreo 15.000 de suflete, maideenii trăiesc în mlaştinile din jurul fluviului Shatt el Arab. Sunt pescari şi grădinari. Ţara lor este împărţită între Irak şi Iran. Lui Dumnezeu îi spun Regele Luminii, iar de la Tatăl Ceresc, maiestatea monarhică, se transferă preoţilor de mir. Satele maideenilor sunt  grupate în 40 de regate, fiecare condus de un preot-rege numit malka. Cărţile lor sfinte ţinute de malka sunt necunoscute europenilor. Date despre poporul maideean le oferă lucrarea lui Bart Ehrman “Evanghelia pierdută a lui Iuda”. Vaticanul ştiut de noi astăzi este urmaşul Statelor Papale a căror rege era Papa, Suveranul Ponif. Din rândul Statelor Papale au făcut parte: principatul Romei, principatul Beneveto, ducatul Pontecorvo, republicile Bologna şi Ancona, provinciile Emilia, Romagna, Campania şi Latium situate în centrul peninsulei Italiene. Deasemenea în Provansalia au fost teritorii papale oraşul Avignon, comitatul Venaissin şi dependenţele acestuia: cantonul Valreas şi ţinutul Luberon. În urma unui plebiscit comitatul Venaissin, fără jumătatea nordică a ţinutului Luberon, rupe legătura cu Roma şi se uneşte cu Franţa la 25 iunie 1795. Actul va fi recunoscut de Papă pe 30 mai 1804. La 19 februarie 1807 Vaticanul cedează Franţei oraşul Avignon şi nordul Luberonului, totuşi ghidurile turistice folosesc şi azi sintagma „Avignon – Oraşul Papilor”. Statele Papale din Peninsulă sunt alipite regatului Italiei cu forţa armelor la 12  octombrie 1870, dar Papa va accepta desfiinţarea acestora abia la 7 iunie 1929 prin concordatul de la Lateran. În urma concordatului rămân sub suveranitatea papală Cetatea Vatican şi 26 de teritorii dependente: castele, palate, biserici, mănăstiri, parcuri şi hoteluri, mai toate aflate în Roma. Unele dependinţe sunt mai mari decât Vaticanul propriu-zis. Astfel, dacă Cetatea are 44 de hectare, domeniul Santa Maria de Galeri are 426. Palatul Quirinale a aparţinut Papei până în 1932, după care, cedat Italiei, devine reşedinţa regilor şi apoi preşedinţilor italieni. Passetto di Borgo este un viaduct lung de 800 de metri şi înalt de 30 care traversând teritoriul italian leagă Cetatea Vatican de una din dependinţe, castelul San Angelo, reşedinţă papală. Vaticanul a considerat că viaductul îi aparţine, ceea ce Italia a contestat  mereu. Litigiul se stinge la 18 mai 1991, când Papa recunoaşte pasajul ca teritoriu italian, iar Italia acordă Vaticanului dreptul de folosinţă. Papa este şi conducătorul Sfântului Scaun, subiect de drept internaţional separat de Vatican. Sfântul Scaun nu deţine teritoru, dar are în subordine ecleziatică bisericile, mănăstirile şi aşezămintele religioase din lumea catolică. Marian Rotaru

Leave a Comment