Google

Nălucile (IX)

Written on:November 13, 2017
Comments
Add One

Oraşul Interzis din Beijing este un complex de palate şi de parcuri întins pe o suprafaţă de 72 hectare. A fost locuit de împăraţii chinezi, împreună cu familia imperială, concubine, eunuci şi cu o masă enormă de servitori şi funcţionari. Nu putea nimeni pătrunde în Oraşul Interzis fără acordul imperial. Încălcarea restricţiei însemna pedeapsa cu moartea, ori nimeni nu risca să fie subiectul execuţiilor chinezeşti a căror atrocitate este ieşită din comun. Ultimii locatari, împăratul Henri Puyi şi curtea sa, părăsesc Oraşul Interzis în 1924. Din 1925 fosta cetate a Fiilor Cerului devine muzeu şi intră în administraţia municipalităţii Beijing. Este unul dintre cele mai mari depozite de  cultură ale lumii. Astfel iezuitul Sabatino de Ursis scria în lucrarea „China” publicată la anul 1612, că biblioteca Oraşului                   Interzis deţine o carte în 4000 de volume care prezintă istoria lumii dinainte de Potop. Ce s-a întâmplat între timp cu acea carte, nu se ştie. Cert este că multe cărţi şi obiecte de artă au fost furate în 1919. Printre puţinii europeni care au locuit în Oraşul Interzis s-a numărat Sir Reginald  Johnston. A fost savant orientalist şi funcţionar colonial britanic, între anii 1927-1930 a servit Imperiul Britanic în calitate de guvernator a coloniei Weihaiwei aflată pe coasta estică a Chinei. Ca om de ştiinţă şi scriitor este autorul a nouă cărţi, dintre care două de călătorie. Mare bibliofil, a avut cea mai mare bibliotecă de literatură orientală din Marea Britanie, cu peste 16000 de titluri. A colaborat cu istoricul Edna LePoer Power, cu Stella Benson, romancieră şi autoare de jurnale de călătorie, dar şi cu Isabel Ingram-Mayer care prin 1916 era profesoara celor două soţii adolescente ale împăratului Henri Puyi. Isabelei Mayer i se datorează lucrări de sinologie, memorialistică şi călătorie. Sir Reginald a avut privilegiul să locuiască în Oraşul Interzis, fiind profesorul şi mentorul tânărului Henri Puyi. După ce în 1924 a părăsit  cetatea împreună cu împăratul detronat de regimul republican.  Sir Reginald scrie cartea “Amurgul Oraşului Interzis” de mare valoare documentară, lucrarea a rămas un bestseller de la prima ediţie în 1931 şi până azi. Prefaţa cărţii este scrisă de însuşi Henri Puyi!În 1937 Sir Reginald cumpără insula scoţiană Eilean Righ din arhipelagul Hibridelor. Amenajează o grădină chinezească şi arborează în faţa reşedinţei de pe insulă drapelul imperiului Manciurian, a cărui suveran era din 1932, fostul său elev. Deşi nu a dat nicio declaraţie de secesiune a insulei faţă de Scoţia,  gestul  profesorului nu a plăcut autorităţilor. Nu numai că arborarea unui drapel străin pe pământ britanic era interzisă fără acordul organelor în drept, dar Manciuria era aliată Japoniei, deci potenţial inamic al Imperiului Britanic. Arborând drapelul manciurian Sir Reginald a vrut să arate astfel preţuirea faţă de Henri Puyi. Un an mai târziu savantul moare pe neaşteptate. Odată cu moartea sa dispar manuscrisele rămase nepublicate. Conţinutul lor fie a deranjat, fie a interesat în mod special autorităţile. Oraşul                Interzis nu este un caz singular de teritoriu rezervat exclusiv  şefului de stat. Aşa a fost până acum câteva decenii               cetatea Kremlin din Moscova, iar Casa Albă din Washington are şi acum statut special. Districtul Federal Columbia care include oraşul Washington, capitala Statelor Unite, a fost fonda în 1790 prin alipirea a două teritorii donate                     Congresului SUA de statele Maryland şi Virginia. În 1847, la cererea cetăţenilor, sectorul Alexandria în suprafaţă de 80 kilometri pătraţi, este înapoiat statului Virginia. De atunci Columbia a rămas cu 179 kilometri pătraţi, din care 18 sunt acoperiţi de râuri şi  lacuri. În apele Columbiei se află insula Theodore Roosevelt, până în 1869 proprietatea familiei de milionari Mason şi insula artificială Columbia, creată în 1911 cu mâlul dragat din fluviul Potomac. Columbia intră sub  jurisdicţia directă a  Congresului SUA, iar puterea executivă este exercitată de preşedintele american. Cum cel mai puternic om al lumii nu are timp pentru treburile Columbiei, efectiv conducerea aparţine unui comitet din trei sidnici numiţi de preşedinte. Preşedintele american administrează nemijlocit teritoriul Casei Albe în suprafaţă de 18 hectare, constituit în 1801. Complexul include Reşedinţa Prezidenţială, birourile West şi East Wing, casa de oaspeţi Blair, grădinile Rose şi  Kennedi, un parc, terenuri de sport, o piscină, două piste de elicopter.

Frământările istoriei au lăsat în urmă o mulţime de teritorii cu statut politic aparte: condominii- teritorii administrate în comun de două sau mai multe state, enclave- zone care aparţin unui stat, dar care sunt înconjurate de teritoriul altui stat, sau zone care aparţin unui stat, dar care nu sunt administrate de acel stat. Despre acestea din urmă zone se spune că au extrateritorialitate. Un exemplu de enclavă a fost Ţara Amlaşului, teritoriu din Transilvania stăpânit în evul mediu de Ţara Românească. Lado a fost o enclavă celebră până la jumătatea secolului XX. Posesiune belgiană, Lado ţinea administrativ de Congo Belgian, dar era ruptă de acesta fiind înconjurată de teritoriul Sudanului Anglo-Egiptean. La începutul secolului XX Lado era o ţară sălbatică, acoperită de junglă prin care hălăduiau turme             nesfârşite de elefanţi. Edward Fothergill scria într- o carte de călătorie, “Cinci ani în Sudan”, publicată în 1910, că            oraşul Kira, capitala enclavei era un oraş curat şi frumos, port la fluviul Nil, bine administrat de belgieni. Oraşul era însemnat centru comercial plin cu negustori sudanezi, nubieni şi egipteni. Scriitorul Edgar Rice Burroughs, autorul romanelor din seria Tarzan a creat legenda Cimitirului Elefanţilor, loc tainic din Africa, unde pachidermele se duc să moară. Mii de aventurieri au crezut cele scrise de Burroughs într-un roman de aventuri şi au căutat  Cimitirul sperând să se îmbogăţească cu fildeşul care l-ar fi găsit acolo. Ernest Hemmingwai scria în romanul “Blestemul lui Simba”, publicat în 1936 că acel fabulos cimitir s-ar afla undeva în Lado, de aici cetele de căutători de comori care în anii următori vor cerceta pădurile din Lado. Este Cimitirul Elefanţilor doar o ficţiune? Poate nu! În mod cert Burroughs a scris romanele sale pornind de la un sâmbure de adevăr. Exemplu este romanul “Tarzan şi  Imperiul Pierdut” a cărui acţiune se petrece în Munţii Wiramwazi din Uganda. Aici Tarzan găseşte două oraşe locuite de urmaşii unor legionari romani rătăciţi în inima Africii. Pare o ficţiune, dar autorul Michael Robinson  relatează în cartea “Ultimul trib alb” despre o misterioasă populaţie albă care locuieşte pe pantele muntelui Speke din regatul Rwenzururu, parte a Ugandei. Alt exemplu întâlnim în Asia: este satul Liquian din Mongolia Interioară  locuit de strănepoţii unor soldaţi romani din sec. I pierduţi în pustiul Gobi. Localnicii au trăsături europene şi ochi albaştri, nemaivăzuţi la chinezi. Aminteam liniile ferate papale de pe teritoriul Italian şi administrate de Vatican, având extrateritorialitate. Acelaşi statut are linia ferată prusacă Vennbahn, cedată Belgiei în 1919 ca despăgubire de război. Trenurile germane care trec pe Vennbach plătesc taxă Belgiei. Nemţii au la rândul lor posesiuni în Belgia. Astfel landul german Renania de Nord deţine aproape de linia Vennbach enclavele Hemmers, alcătuită din cinci gospodării şi pădurea Roetgener. Intersecţia de străzi din Hemmers în suprafaţă de 2279 metri pătraţi şi autostrada care trece prin Roetgener, aparţin Belgiei. Sunt contraenclave, adică enclave în enclave. În 1949 enclavele Hemmers şi Roetneger trec la Belgia, dar sunt retrocedate Germaniei în 1958. Germania are în Belgia încă cinci enclave, cea mai mare Munsterbildchen în suprafaţă de 182,6 hectare, iar cea mai mică, Ruckschlag, cu 1600 metri pătraţi pe care se află o casă cu grădină. Pentru achitarea unei datorii liniile ferate din Guatemala cu instalaţiile aferente sunt cedate statului american Maine. Guatemalezii le folosesc dar plătesc chirie americanilor. În 1920 britanicii trec liniile ferate din Singapore în administraţia Statelor Maleziei. Pe atunci Singapore era colonie britanică, iar Malaezia protectorat. Cesiunea a rămas până în 1966. Din 1965 Singapore este independent. Singapore-Oraşul Leului este zugrăvit în romanul “Tanamera” a lui Noel Barber. Marian Rotaru

Leave a Comment