Google

Nălucile (IV)

Written on:October 10, 2017
Comments
Add One

În Franche-Comte există încă o ciudăţenie politică a Franţei: principatul Belfort. Principii de Belfort au fost împăraţii Austriei până în 1648. În acel an, când s-a încheiat războiul de 30 de ani, Belfort trece sub sceptrul regilor Franţei. Va rămâne totuşi stat aparte până în 1871, când este înglobat Franţei, dar va avea propriul guvern până în 1922. Belfort continuă să fie o entitate specială în peisajul politic francez. Oficial este un departament, dar documentele şi trimiterile neoficiale  îl consideră principat. O asemenea titulatură nu poate fi acceptată de autorităţile republicane, de aceea mica monarhie alcătuită din 101 sate şi întinsă pe 609 kilometri pătraţi, poartă curiosul nume de Teritoriul Belfort. Piombino este numele unui principat italian care includea oraşul omonim, câteva sate dimprejur şi un sector din insula Elba. În Elba se exploatează unicul zăcâmant de minereu de fier din Italia. În 1797 armata franceză alungă principele, dar acesta părăseşte tronul fără să abdice. Statul este înglobat la 28 martie 1801 regatului Etruriei. Va fi reînfiinţat în 1805, sub protectorat francez, cu denumirea de principatul Piombino şi Lucca. Coroana revine Elizei Bonaparte, sora lui Napoleon Bonaparte. În 1814 Elba devine principat independent oferit fostului împărat francez Napoleon I. După evadarea acestuia din insulă, în 1815, principatul se desfiinţează, iar Elba revine vechilor stăpâni. Între timp, la 13 martie 1814, Eliza Bonaparte părăseşte tronul fără să abdice, iar în Piombino se întoarce dinastia Boncompagni Ludovisi. În urma Congresului de la Viena, Piombino este inclus ducatului Toscana în 1816, dar totuşi statului Piombino i se recunoaşte identitatea proprie, iar prinţilor Ludovisi, statutul de suverani ereditari. În 1860, odată cu Toscana, Piombino este alipit Italiei. Cu toate acestea principatul continuă să existe juridic, deoarece hotărârea congresului de la Viena nu a fost anulată. Până la adoptarea constituţiei republicane la 20 decembrie 1947, regii Italiei sancţionau prin decret încoronarea principilor de Piombino. Ultimul asemenea eveniment a avut loc la 31 mai 1931. Actualul principe de Piombino este Nicolo Ludovisi născut la 21 ianuarie 1941. Nicolo este totodată principe de Venosa, duce de Sora şi de Arce, duce de Monterotondo, marchiz de Populonia, marchiz de Vignola, conte de Conza şi lord de Monte Cristo. Principele Nicolo are o întreprindere de aparatură medicală specializată pe asimilarea în fabricaţie  a inovaţiilor şi invenţiilor în domeniu şi cea mai mare exploatare de tuf vulcanic din lume. Susţine financiar biblioteci şi lucrări de restaurare a monumentelor istorice. Soţia sa, Rita, cetăţean american, este descendenta lorzilor de Gyrlyngton, familie nobilă din comitatul englez York. A fost reporter la reviste de bussines, iar în anii 1980 a pozat nud pentru revista Play Boy. Tuful vulcanic este o rocă formată prin conglomerarea cenuşii vulcanice. Din tuf se obţin semifabricate şi materiale pentru construcţii, cărămizi şi ciment. Amenajările portului care serveşte insula italiană Ventotene au fost realizate din tuf vulcanic şi sunt funcţionale după mai bine de două milenii de utilizare. Tuful  măcinat şi curăţat de impurităţi foloseşte pentru îmbunătăţirea (amendarea) terenurilor agricole. Niardo, oraş din nordul Lombardiei, este pomenit ca principat din secolul XI. Statul în suprafaţă de 2.200 de hectare, mare producător de stafide şi vin, păstrează independenţa până în 1797 când Napoleon îl include într-un efemer regat italian, nevolnic satelit a Imperiului Francez. În 1814 niardezii se răscoală împotriva ocupanţilor străini şi obţin independenţa. După o scurtă perioadă de libertate, congresul de la Viena hotărăşte includerea principatului în regatul Lombardia-Veneţia, parte a Imperiului Austriac. În fine, la 10 noiembrie 1859 Niardo este înglobat de Piemont la grămadă cu toată Lombardia, iar în 1860 odată cu Piemintul intră între frontierele Italiei. Juridic însă principatul nu a fost niciodată desfiinţat. Teritoriul său a trecut dintr-o mână în alta, fără ca statul niardez să fie dizolvat printr-un acord internaţional sau prin voinţa cetăţenilor. Niardezii nu vor ca principatul să piară, îl păstrează în conştiinţa lor, se văd un popor independent, arborează drapelul şi ţin sărbătorile vechi. Satul Filettino din regiunea italiană Lazio s-a proclamat principat independent la 5 septembrie 2011. Filetiino are 550 de locuitori, este aşezat în Alpii Romei la 70 de kilometri est de capitala Italiei, înconjurat de pădure şi udat de numeroase izvoare. Principatul cuprinde localitatea şi împrejurimile, adică 7.750 de hectare. Secesiunea a plecat de la nemulţumirea sătenilor faţă de legislaţia europeană, dar totodată proclamarea principatului a sporit numărul turiştilor care vizitează satul. Coroana statului Filettino a fost oferită lui Emanuele Filiberto, principe de Veneţia şi Piemont. Refuzul acestuia nu i-a descurajat pe bravii ţărani. L-au întronat pe avocatul Carlo Taormina. Filettino vrea să urmeze modelul de organizare a statului San Marino.

În Occident sunt numeroase familii nobile care arogă drepturi ancestrale de guvernare asupra diverselor principate, ducate, comitate, marchizate, baronii etc., chiar dacă nu sunt recunoscute ca subiecte de drept internaţional. Existenţa lor onorifică depinde de existenţa familiei domnitoare. Pier odată cu decesul ultimei persoane purtătoare a titlului ancestral. Astfel au dispărut în 1933 ducatul de Thouars, în 1917 marchizatul de Airvault, iar în 1996 marchizatul de L’Aigle. Se menţine ducatul Montbazon a cărui suveran este din 2008, Albert de Rohan-Rochefort. Deşi ducatele de Lorena şi Bar au fost desfiinţate în 1860, rangul ducal a continuat să fie înregistrat pe paşaportul Zitei Bourbon de Parma, ultima împărăteasă a Austriei, iar după moartea acesteia survenită la 14 martie 1989 este moştenit de fiul Otto de Habsburg-Lorraine. În regiunea franceză Picardia există marchizatul Albert ce aparţine familiei d’Albert de Luyne. Remarcabil pentru senioria cu pricina este că de la înfiinţarea ei în 1620 şi până azi a avut la cârmă personalităţi ale culturii franceze: scriitorii Louis Charles şi Charles Philippe d’Albert, Jeanne Baptiste contesa de Verrue, mecena a culturii şi colecţionar de artă, astronomul şi fizicianul Paul d’Albert, chimistul Marie Joseph d’Albert, fizicianul şi matematicianul Ferdinand d’Albert d’Ailly, duce de Chaulnes, arheologul şi numismatul Honore Theodoric d’Albert. Numele familiei suverane a marchizatului Bigore, de Pardaillan de Gondrin, aminteşte de  personajul principal al romanelor lui Michel Zevaco. Celebritatea familiei este Pierre de Pardaillan de Gondrin (1692-1733), membru al Academiei Regale de Inscripţii şi Beletristică. Ducatele Braganza şi Barcelos, precum şi principatul Beira sunt state nobiliare din Portugalia contemporană, recunoscute de guvernul republican ca entităţi politice latente. Titlurile aparţin casei regale a Portugaliei. După proclamarea republicii la 5 octombrie 1910, moştenitorul tronului Portugaliei rămâne cu titlul ducal de Braganza. Soţia acestuia este principesa de Beira, iar succesorul lor duce de Barcelos. La fel ca în cazul districtului numit Ducatul Luenburg (Hertzog Luenburg) din Holstein, districtul Feldbruck din Bavaria poartă titulatura de Principatul Feldbruck şi într-adevăr a fost până în secolul XIX principat ecleziastic. Denumirea Comitatul Bentheim apare la un district din landul german Westfalia, cândva formaţiune statală condusă de un conte. Termenul german hertzog-duce îl regăsim în numele Herţecovinei şi al ţinutului românesc Herţa. San Donado este o localitate din regiunea italiană Calabria ridicată la rangul de ducat în anul 1374. Suveranii de San Donado au avut concomitent o duzină de titluri ducale, zece princiare, nouă titluri de marchiz şi patruzeci de baron. Titlul ducal de San Domado a existat până în 1970. Un caz aparte sunt ducatele ecleziastice din Franţa: Saint Cloud,  Reims, Laon şi Langres, toate onorifice. Ducatul Reims se află în regiunea Champagne. Laon face parte din Picardia, iar Langres din Burgundia. Ducatul Saint Cloud, aflat în Ille de France, are în frunte pe arhiepiscopul Parisului, titlul ducal fiind laic, iar celelalte sunt reprezentate de episcopi-duci.Marian Rotaru

Leave a Comment