Google

Nălucile (III)

Written on:October 2, 2017
Comments
Add One

Reflection at the first lake in the circuit of Lake Pessons, Andorra

Continuăm şirul curiozităţilor geopolitice din sudul Franţei cu Montpoulet- tradus Muntele Puiului, sat din regiunea Provansalia care la 1 iunie 2001 îşi proclamă independenţa ca principat. Franţa nu a adoptat vreo atitudine pe această chestiune, ori tăcerea Parisului este interpretată în principat ca recunoaştere tacită. Localnicii şi aristocraţi provansali au constituit în Montpoulet Ordinul Cavalerilor Salamandrei, organizaţie care sprijină literatura locală şi susţine prin manifetări culturale independenţa principatului. Micul stat are un consulat onorific în provincia canadiană Quebec. Peisajele bucolice, clima blândă, vegetaţia bogată, viaţa patriarhală şi bucătăria locală sunt motivele care îi fac pe vizitatori să lase banii în Montpoulet. Valea Aran este un ţinut montan în suprafaţă de 62100 hectare, pe care Pirineii îl izolează de restul lumii. De aici izvorăşte fluviul Garona care se varsă în Atlantic. În anul 1312, prin voinţa              poporului, Valea Aran nu a mai ascultat de regatul Navara şi a făcut act de supunere faţă de regatul Aragon. Odată cu Aragonul, valea a intrat în componenţa Spaniei moderne. Valea Aran face parte acum din Catalania, dar a păstrat identitatea proprie şi autonomia. Tradiţional valea este considerată principat liber, deşi nu a avut niciodată suveran. Conducerea aparţine unui consiliu ales dintre gospodarii văii. Valea este împărţită în şase comunităţi autonome                  numite tercon. Graiul local, araneza, înrudit cu provansala este unica limba oficială a văii. “Văile” au fost primele formaţiuni statale din Pirinei, similare cu “plaiurile” din Carpaţi, ori “câmpurilor” din Moldova, precum Câmpul lui Dragoş, sau Câmpulung. În Pirinei avem exemplul Andorei a cărei nume oficial este Principatul Văilor Andorei.             Andora este împărţită în şapte văi şi are doi suverani cu rang de principe: unul este preşedintele Franţei, celălalt este arhiepiscopul oraşului Urgell din Catalonia Spaniolă. Andora plăteşte un tribut anual de câteva sute de euro  Franţei şi oraşului Urgel. Poşta şi emisiunile filatelice ale principatului sunt exploatate de Franţa şi Spania, care se aleg cu profitul. Legată de Andora este figura lui Boris Skossyrev, descendentul unei familii de aristocraţi ruşi, devenit ofiţer special sovietic. În deceniul trei al secolului trecut Moscova a dorit să facă din Andora, stat mic dar aşezat strategic între Franţa şi Spania, bază a operaţiunilor sale subversive în Vest. Se pregătea insurecţia comunistă din Spania care avea să ducă la războiul civil din anii 1935-1939. Skossyrev obţine cetăţenia andoreză şi prin varii maşinaţiuni             devine prim ministru al principatului în 1933. Ca premier declară în 1934 Andora regat independent şi oferă coroana “Majestăţii Sale Regelui Franţei”, el rezervându-şi titlul de vicerege. Oferta este ciudată, la acea dată Franţa era                  republică, nu avea rege şi dealtfel moştenitorul prezumtiv al tronului francez, contele de Paris, refuză coroana               Andorei. În faţa refuzului, Skossyrev se proclamă el însuşi rege al Andorei la 12 iunie 1934. În aceeaşi zi declară război oraşului Urgell. Pe 20 iulie este arestat de militarii spanioli şi închis într-un penitenciar din Barcelona. Este eliberat după câteva luni şi expulzat din Spania şi Andora. Agentul se stabileşte în Franţa unde crează un guvern în exil al regatului Andorei. Este iarăşi arestat în 1941, de data aceasta de poliţia guvernului de la Vichy, aliatul              Germaniei, ori Germania era în război cu Andora. Principatul declarase război Imperiului German în 1914 odată cu Franţa, dar nu a fost invitat să semneze tratatul de pace de la Verssailles pe 28 iunie 1919, aşa că juridic Andora a rămas în conflict cu Berlinul. Abia în 1958 încheie pacea cu Germania Federală, însă nu cu Republica Democrată Germană, satelit sovietic, pe care nu o recunoştea ca stat. Skossyrev este internat într-un lagăr şi forţat să desfiinţeze guvernul regalist andoran. Scapă în 1944 eliberat de americani. În următoarele decenii a activat, nu se ştie cum, în spionajul sovietic. Viaţa lui Boris Skossyrev, considerat erou în Rusia, este subiectul cărţii “Secretele Pieţii Smolenskaya” scrisă de Boris Sopelnyak şi a romanului “Regele Andorei” a cărui autor, Antonio de Morel y Mora,  este nepotul iubitei lui Skossyrev. Între Franţa şi Andora se află satul Os de Civis. Acesta aparţine Catalaniei dar nu are legătură terestră cu patria mamă, fiind înconjurat de graniţe străine. Politic localitatea este enclavă, adică teritoriu a unui stat aflat în interiorul altui stat. Nu are autonomie, dar comerţul practicat aici este scutit de taxe vamale şi nerestricţionat. În Bearn, una dintre ţările montane învecinate Navarei, a fost proclamat in 2010 principatul Laas. Până în 1792 satul Laas şi teritoriul din jur a constituit o baronie. Familia seniorială vinde în 1946 castelul Lass şi domeniul unui anticar prosper. Peisajele, viaţa tihnită, aerul curat, castelul cu cea mai bună colecţie de artă decorativă din Franţa, domeniul acoperit de un parc dendrologic de 12  hectare, pantele din jur care iarna devin pârtii de schi şi bucătăria locală, atrag turiştii. Noul stat are după modelul Andorei doi coprincipi. Unul este primarul satului, Jacques Pedehonta, celălalt preşedintele francez. Deşi acceptă strategic protectoratul Franţei, Laas refuză apartenenţa la UE. Principatul Laas cu 120 de cetăţeni vrea să devină un fel de Monaco al Pirineilor, cu economie bazată pe  turism, gameling (jocuri de noroc), servicii, comerţ fără taxe vamale şi industrie bancară. La fel ca în Monaco, cetăţenii sunt scutiţi de  impozite. Despre Pirinei şi despre entităţile statale de aici apar referiri în lucrările: “Bearn, Ţara Bascilor şi Coasta de Argint”,  “Ghidul Pirineiilor Misterioşi”, “Călătorie în Bayonne, la Eaux Bonnes şi Eaux Chaudes, prin Navara de Jos şi Soule”, “Itinerarii în Pau, Eaux Bonnes şi Eaux Chaudes”, ”Pau, Eaux Bonnes şi Eaux Chaudes”, scrise de Francois Duhourcau, B. Duhourcau, Jean-François Samazeuilh, Cyprien Despourrins şi Pierre Palassou.

Realităţi de mult apuse supravieţuiesc prin denumiri tradiţionale, ori prin simbolurile heraldice. Un caz este ducatul Lauenburg din Germania. Ducii de Lauenburg pierd coroana în 1864, an în care ţara lor este alipită Prusiei, dar fără a fi pe deplin încorporată. Lauenburgul va avea propriul guvern încă 12 ani şi abia în 1876 devine un simplu district a landului Holstein, pe atunci parte a regatului prusac. Districtul a rămas în Holstein până în zilele noastre şi în virtutea tradiţiei, poartă denumirea oficială de Ducatul Lauenburg. În Germania districtelor li se spune kreis, termen ce            aminteşte de românescul crai, de regiunea românească Craina din Serbia, ori de crăiniciile românilor din Pocuţia. În 1937 sunt alipite ducatului oraşul Geesthacht, care aparţinuse republicii Hamburg, câteva teritorii mici ale republicii              Lubeck şi alte câteva din landul Manklenburg. Toate fuseseră până atunci enclave în interiorul Lauenburgului. Ducatul este cel mai mare producător de kiselgur, mineral coglomerat din cochilii mărunte de scoici antedeluviene, folosit ca decolorant în industria uleiului vegetal. O regiune din estul Franţei se cheamă Franche Comte, adică  Comitatul Francilor. Pe de o parte toponimul aminteşte de franci, trib germanic din regiunea bavareză Franconia,  migrat în Franţa şi de secole bune topit în masa poporului francez, iar pe de altă parte, regiunea chiar a fost comitat independent până să fie alipit Franţei în 1668. Din punct de vedere istoric nu au făcut parte din Franche-Compte       principatele Montbeliard şi Belfort. Coroana principatului Montebeliard, alcătuit din oraşul omonim şi 42 de sate, au aparţinut regilor germani din Wurtenberg. Principatul Montbeliard este ocupat de armata revoluţionară franceză la 25 noiembrie 1793 şi alipit Franţei patru ani mai târziu. Suveranii din Wurtenberg renunţă la Montbeliard în 1806.                  Oraşul Montbeliard, fosta capitală a principatului, deşi francez acum, păstrează vechea stemă a Wurtenbergului cu doi peşti de aur. În plus unele privilegii comerciale date oraşului de regii Wurtenbergului sunt şi azi în vigoare. Se păstrează bornele de hotar, iar călătorii sunt întâmpinaţi de indicatoare rutiere care-i anunţă că au intrat în principat. Din 1851 activează o societate care prin acţiuni culturale militează pentru reînfiinţarea principatului Montbeliard. Marian Rotaru

Leave a Comment