Google

Nălucile (II)

Written on:September 25, 2017
Comments
Add One

Burii au înfiinţat în sudul Africii statele Natal, Transvaal, Orange şi Cap, nume provenit de la Capul Bunei Speranţe, Ohrigstad, Goshen, Graaff-Reinet, Klein Vrystaat, Klipdrift, Lydenburg, Noua Republică,Winburg, Potchefstroom. Statele Unite Stellaland, Swellendam, Utrecht şi Zoutpansberg. Până în 1902 vor fi toate cucerite de Marea Britanie şi, cu excepţia statului Orange, vor fi colonizate de englezi. Doar Cap, numele istoric este Provincia Capului, Natal, Transvaal şi Orange vor supravieţui, vor îngloba pe celelalte, iar în 1910 vor recăpăta neatârnarea în cadrul Uniunii Sud Africane, dominion britanic. Legăturile dintre bărbaţii buri şi negrese au dus la apariţia unei seminţii de mulatri dispreţuiţi de albi, cât şi de africani. Li s-au zis basters-bastarzi, s-au refugiat în weld, nesfârşitele stepe sudafricane şi au format o naţie de vânători nomazi. O parte, numiţi griqua, s-au sedentarizat şi au înfiinţat republica Griqualand de Vest, vecină Capului şi regatul Griqualand de Est, vecin Natalului. Descoperirea diamantelor în Griqualand de Vest a determinat Anglia să cucerească teritoriul în 1873 şi să-l transforme în colonie, anexată Provinciei Capului în 1910. În Griqualand de Vest, Jules Verne a plasat acţiunea romanului “Steaua Sudului”. Griqualand de Est devine protectorat britanic în 1874, ca în 1875, după moartea ultimului rege Adam Kok al III-lea, să devină colonie. Este  anexată la Natal în 1879. Deşi desfiinţat ca entitate juridică în 1910, Griqualand de Vest va avea în continuare echipe sportive la campionatele internaţionale, arbora propriul drapel şi păstra o oarecare individualitate tolerată de autorităţile din Capetown. Aceste privilegii sunt anulate în 1996. Ecourile târzii ale mişcării de eliberare a burilor sunt oraşele Kleinfontein din Transvaal şi Orania din Provincia Capului autodeclarate independente în 1994. Autorităţile sudafricane acceptă cele două republici doar ca organizaţii private de conservare a culturii bure. Orania obţine toată electricitatea şi apa caldă necesară numai de la panouri solare, iniţiativă lăudată de Nelson Mandela.

Revenim în Europa ca să continuăm trecerea în revistă a statelor fantomă. Primul este ducatul Savoia din Alpii Maritimi, cândva parte a Imperiului German. Existenţa seculară a statului încetează la 13 septembrie 1793 când armata revoluţionară ocupă Savoia şi o alipeşte Franţei. În 1801 Sfântul Imperiu Roman de Neam German renunţă la suveranitatea asupra ducatului din Alpii Maritimi. Statul savoiard este reînfiinţat în 1814, după eliberarea de sub  francezi. În 1815, ca urmare a deciziei congresului de la Viena, este integrat în regatul Piemontului şi Sardiniei, în cadrul căruia menţine statutul de ducat suveran. Un referendum popular desfăşurat 16 mai 1860 dă undă verde pentru unirea ţării cu Franţa. În aceeaşi zi a avut loc referendumul care a dus la unirea oraşului Nisa de pe Coasta de Azur cu Franţa. Nisa a făcut parte din regatul Sardiniei şi a avut statut de oraş liber până în 1775. În urma referendumului Nisa este  alipită Franţei la 14 iunie 1860, dar există dubii că voturile ar fi fost corect numărate şi de aceea unirea cu Franţa este contestată şi în momentul de faţă. Aceleaşi acuzaţii de fraudă la adresa francezilor planează şi în cazul referendumului din Savoia. În ciuda dovezilor că scrutinul a fost măsluit, Savoia este încorporată oficial Franţei la 14 iunie 1860, dar scandalul public şi de presă declanşat de falsificarea rezultatelor votului a determinat Sardinia să întârzie retragerea administraţiei până la 23 august 1860 şi să recunoască anexiunea franceză abia la 7 martie 1861. Ducatul Savoia continuă să existe juridic în cadrul celui de al doilea imperiu francez. Este desfiinţat la 16 iulie 1875, odată cu edificarea celei de a treia republici franceze. Tratatele încheiate cu Regatul Piemontului şi Sardiniei în vigoare şi azi obligă Franţa să nu militarizeze Savoia, Nisa, Roquebrun şi Menton şi să le recunoască un anumit grad de autonomie economică şi vamală. Roquebrun şi Menton sunt două sate, foste posesiuni ale principatului Monaco, alipite Franţei la 2 februarie 1860. Acordul este încălcat la 28 iunie 1919 când Franţa anulează privilegiile acordate acestor teritorii. Politica Franţei în teritoriile anexate nu se schimbă nici după 1932, când Curtea Internaţională  de Justiţie se pronunţă împotriva măsurilor adoptate în 1919. Interesant este că la 27 martie 1960 cu ocazia aniversării unui secol de la încheierea acordurilor cu Sardinia, unii oficiali francezi fac declaraţii publice din care reieşea faptul că vedeau Savoia ca o entitate inclusă administrativ Franţei, dar distinctă de aceasta. Navara, un regat care acoperea  ambii versanţi ai Pirineilor, este bine cunoscută celor care admiră romanele istorice ale celor doi Alexandre Dumas ori ale lui Michael Zevaco. În 1512 ultimul suveran al Navarei părăseşte tronul, iar ţara este împărţită între spanioli, care iau în stăpânire partea de pe versantul sudic al Pirineilor şi francezi, care impun dominaţia în sectorul nordic. Apar astfel două regate Navara, unul sub coroana Spaniei, iar celălalt sub coroana Franţei. Navara Franceză îşi pierde statalitatea în 1620, când este înglobată Franţei. Cu toate acestea suveranii francezi vor continua să poarte titlul de rege al Navarei până la 10 decembrie 1848. Navara Spaniolă s-a bucurat de un grad sporit de autonomie. A avut în frunte un vicerege, a păstrat dreptul de a emite monedă proprie şi de a avea propria autoritate vamală. Toate aceste vestigii ale independenţei sunt pierdute la 16 august 1841, când ţara este complet integrată Spaniei. Suveranii Spaniei continuă să poarte până azi titlul protocolar de rege al Navarei, iar prinţul moştenitor, pe cel de principe de Viana. Viana este o mică localitate din partea spaniolă a Navarei, care în evul mediu timpuriu, înainte de alipirea la regat, a constituit un stat independent. Regii Navarei au preluat titlul princiar al Vianei, însuşit ulterior de suveranii spanioli care le-au succedat. În munţii Navarei au supravieţuit şi mici state  libere rămase din timpul fărâmiţării feudale. Unul dintre ele este principatul Bidache. Suveranitatea micului stat încetează în ianuarie 1790, când intră sub protectoratul francez. Este desfiinţat şi înglobat administrativ Franţei la 25 iunie 1793. Cu toate acestea ultimul principe, Antoine al VII-lea refuză să abdice. Aşa se face că actualul duce de Gramont are acoperirea juridică pentru a se declara  „domn peste Ţara Bidache”. Printre suveranii din Bidache s-au  numărat în ultimele două secole, un erou al Rezistenţei Franceze căzut la datorie în 1943, trei comandori ai Legiunii de Onoare care au binemeritat pentru serviciile aduse Franţei şi omul de litere. dramaturgul şi jurnalistul Louis Ferdinand de Gramont. Actualul principe de Bidache, născut în 1960, este în viaţa de zi cu zi fotograf. Satul Goust a căpătat independenţa fără să vrea în 1648, când la delimitarea frontierei dintre Franţa şi Spania localitatea a fost lăsată din eroare în afara celor două state. Parisul a inclus satul în sistemul adminstrativ francez din 1827. Juridic însă, Goust rămâne independent, statut dorit de cetăţenii săi. Republica Goust, cea mai mică din Europa,  are suprafaţa de 250 de hectare şi vreo 150 de locuitori ocupaţi cu păstoritul. Goust este condus de un preşedinte, asistat de consiliul celor 12 antici (bătrâni) şi care sunt capi de familie. Republica nu are cimitir. Sicriile sunt lăsate să alunece pe un tobogan, la 900 de metri mai jos, în valea Eaux-Chaudes, pe teritoriul francez. Acolo se face înmormântarea! Chiar dacă Goust este fieful centenarilor, mai toţi localnicii sărbătoresc suta de ani, recordul fiind de 140, republica riscă să se depopuleze. Tinerii pleacă şi se stabilesc în Franţa. Tocmai pentru a feri cetăţenii de influenţele ideologice nefaste venite din afară, în Goust se aplică din 1895 cenzura presei. Orice publicaţie este admisă în republică numai după ce conţinutul este acceptat de preşedinte.  Despre mica republică apar referiri în cărţile: „Curiozităţi la îndemâna tuturor”, „O vară în Pirinei”,”Călătorie la Eaux şi Eaux Chaudes”, „Pirineii Francezi”, „Descoperă Franţa” şi „Dicţionar de Geografie Universală”, scrise de William Walsh, Edwin Asa Dix, Adolphe Moreau, Paul Perret, Graham Rob, Vivien de Saint Martin. Marian Rotaru

Leave a Comment