Viaţa are în ea moartea şi invers, amândouă coexistă în infinit. Aceasta e o configurare categorică a tragediei umane! De câte ori unul dintre noi este destituit de către destin, din dreptul lui minim de a avea o pală de cer deasupra, în fiecare dintre cei  care rămân trebuie să fie o creştere uriaşă a singurătăţii interioare şi a dramatismului. Un om, nu poate să plângă pentru o lume! Dar o lume, uneori plânge pentru asfinţitul unei vieţi!

Astfel s-a întâmplat acum, când un glas frumos timbrat, limpede şi melodios, filtrat printr-o ardere interioară, stingându-se şi-a proiectat înrâurirea asupra unei necuprinse mulţimi de oameni. Este glasul Mădălinei Manole! Există oameni ai cântecului, există artişti încărcaţi de visuri, de aspiraţia cerului şi a apelor care curg către mare. Pe ei, însă, nu întotdeauna, ceilalţi îi întâmpină cu bunăvoinţă şi înţelegere. Mădălina Manole, care a fost un univers de visare, are şi acum dreptul la imagine. De aceea, vibraţiile glasului ei trebuie să-şi multiplice undele în lacrimile noastre.

Cântecul ei, plin de prospeţime şi frumuseţe melodică, răspândeşte până la cer flori şi păsări stilizate. El e frumos şi prin poezia pe care o poartă, este o comoară de simţire artistică. Dar, parcă Mădălina cânta despre o fericire niciodată avută, parcă avea două aripi: una spre aspiraţia cerului, alta spre apăsarea pământului; cântecul ei avea două ramuri: una a nostalgiei şi alta a valorii înnoirilor.

Vor trece anii, dar cuprinderea interioară a muzicii pe care o cânta o va feri să cadă vreodată în desuetudine, deoarece consonanţa sensibilităţii cu muzica nu este finită. Mădălina lasă în urma ei rezonanţele intime ale arderii interioare, pe care le-a tăinuit, dar care au izbucnit în cântec şi abia acum înţelegem!… Artiştii îi fac pe oameni să înţeleagă ce loc au ei în conştiinţa lumii, după ce mor. Întocmai aceasta a ros inima Mădălinei. Ea suferea văzând imaginea artiştilor desfigurată prin neputinţa oamenilor de rând de a-i înţelege. Aceasta şi parcă o iubire râvnită şi nicicând a ei au plăsmuit cântecul Mădălinei, care acum parcă reprezintă tragedia muzicală.

De o nobilă melancolie, venită dintr-un impuls interior, de o copleşitoare gravitate, muzica Mădălinei pare tragică, de la primul până la ultimul acord. Aşa ni se pare acum: un cer plumburiu, o trăire sufletească întunecată, fericirea de a iubi, având cursivitate în preferinţa de a ucide iubirea, cu propriul sacrificiu al Mădălinei. Avântul sentimentelor are un conţinut emoţional tragic şi alunecă în drama neliniştii.

Cum se poate?! Ni se părea un vulcan, o cântăreaţă cu o energie debordantă, întruchiparea pozitivismului. Cum se poate?! Avea o nelinişte ascunsă, avea o tristeţe transfigurată în tenebre, ca un sentiment al preatimpuriei stingeri. Părea pătrunsă de sentimentul bucuriei de viaţă, dar viaţa ei avea trăsături tragice.

Noi cum să ne-o amintim şi cum o va cunoaşte fiul ei care îi va îmbrăţişa piatra crucii?! Să ne-o amintim pe Mădălina cea care făcea publicul să participe la cântec, să trăiască, cea care, în mijlocul veseliei dezlănţuite, arăta o notă de seriozitate, iar forţa cadenţată a glasului ei avea nuanţe de melancolie, un glas care revărsa efecte de melodie, ritm, armonie. Să ne amintim că Mădălina nu avea tentaţie pentru apariţii de publicitate ieftină, rapidă, sezonieră şi, de aceea, ceea ce a rămas imprimat din muzica şi imaginea ei, va tinde să se ridice deasupra momentanei stări de împietrire sufletească şi va cunoaşte o preţuire, un punct de reper, de natură să valorifice înrâurirea darurilor muzicale, nu tentaţia popularităţii care o impune cel văzut zi de zi.

Mădălina va fi monumentul unui artist sacru, deoarece puritatea cristalină a melodiilor ei sunt un edificiu sonor romantic, magnific, o dantelărie de sunete muzicale înfocate, ritmice, lirice, o poezie încorporată în melodie, un cântec sărutând versul. Toate cântecele minunatei Mădălina Manole, care peste un secol, vor fi de demult, vor păstra şi atunci o prospeţime. Plasticitatea ritmică şi melodică, apoteoza cântecului însuşi, al generaţiei de acum, va avea o tonalitate şi un mesaj care vor răsuna cu graţie, cu claritate sonoră mărturisind peste timp integritatea artistică a „fetei cu părul de aur”, frumoasa şi draga Mădălina, care s-a stins neavând altă vină, decât aceea de a fi nevinovată!

Cântecul de pe ultimul album, „Suflet gol”, pe care ni l-a lăsat Mădălina Manole, este o ultimă înflorire a iubirii ei! Cine să fi ştiut?! (Aurel V. ZGHERAN)