Google

Lunca din Mirceşti

Written on:April 14, 2014
Comments
Add One

lunca_din_mircestiAlecsandri nu era acasă. Era plecat în lumea largă să-şi rostească poemele. Copacii aveau măşti de îngeri iar în Lunca din Mirceşti Dumnezeu îşi făcuse casă de vacanţă. Pe un copac am sărutat o fată şi m-am îndrăgostit de lunca lui Alecsandri. I-am sărutat ochii şi gura, sânii şi gleznele şi iarba din jur nu ne privea mirată pentru că şi ea se îndrăgostise de noi… Alecsandri nu era acasă şi nici prin luncă nu mai trecuse de multă vreme. În lipsa sa i-am furat poemele şi le-am trecut pe inventarele noastre interioare. Nu-mi mai amintesc cum se chema fata aceea, cum era îmbrăcată. Nu sunt robul amănuntelor care nu au nimic cu poezia. Ţin minte că avea pe chip un Orion de îngeri iar părul şi carnea ei aveau foşnetul din lunca lui Alecsandri. Când am sărutat-o s-a înroşit ca o şcolăriţă când îi sunt spuse lucruri necuviincioase. Era dârză în mişcări şi în gândire se dezlănţuia până aproape de păcat. Era turnată în fiinţa sa toată fiinţa şi cuminţenia ţăranului român, ca un bronz într-o statuie de geniu. Era în stare să grăbească sfârşitul celui mai mare război, era în stare să înverzească lumea în anotimpul lui Orion. Râdea cu înţelepciune şi taina îşi căuta cuvintele. Am vrut chiar să mă îndrăgostesc de ea dar nu am avut unde petrece luna de miere. Dumnezeu venea prea des în Lunca din Mirceşti. Purta în sânge copiii lui Orion şi pântecul alb era un Orion de copii. Îi era frică să nu se nască a doua oară. Cosmetica secolului nu îi vizitase încă obrajii şi dinţii ei aveau strălucirea săbiilor de Toledo. Alecsandri nu era acasă iar dacă ar fi fost sigur se îndrăgostea de fata aceea sau cine ştie dacă nu era fiica lui adusă de atâtea şi atâtea femei! Purta pe chip un Orion de îngeri sau poate era Orionul pe pământ… Multă vreme am locuit în puterea farmecelor ei şi faptul că scriu nici acum nu mi-a trecut şi farmecele ei mă mai locuiesc încă. În ea adevărul era o catedrală de imnuri şi îmbărbătare la luptă: cu viaţa, cu cerul şi pământul, cu păsările şi piscurile din noi. Pudoarea, puritatea, zâmbetul, care îi scotea sufletul la vedere, era o câmpie de maci cu mult sânge latin, Ştefanian sau Brâncovenian. Nu ştiam nimic despre marile iubiri ale lumii din marile cărţi ale lumii dar cred că fata aceea a fost o mare iubire tranşată, trunchiată de un secol mizer şi meschin cum au fost toate secolele pământului. Ea venea din Orion cu mult Eminescu şi Alecsandri în suflet. Era albă cum oasele mamei, cum un înger, cum o zăpadă de îngeri. Cred că şi picătura ploii şi fulgii de zăpadă sunt îngerii nostri de bine şi binecuvântare. Mai cred că picătura şi fulgii sunt îngerii lui Orion cel prezent şi omniprezent. Curăţenia ei îmi ardea tâmplele şi cuvintele aveau frică de rostire ca şi gura ei care îmi renăştea dorul de pământ şi de cer. Doamne, prea multă măreţie şi sublim în creaţia ta! Mai târziu Alecsandri tot nu venise. În luncă Dumnezeu uda florile şi pădurea era în noi cu legănarea ei eminesciană. Frunzele ne sărutau fruntea cu nervuri de frunză, crengile crescute anapoda ne sângerau carnea anapoda şi transparentă de îngeri ca şi sufletul, Domnilor!…

N.B. La Mirceşti am primit şi un premiu literar al Radio Televiziunii Române, Studioul Teritorial Iaşi. Ave, Domnilor!…

Leave a Comment